Ceausescu required women to bear at least five children, causing the placement of 150,000 children, many infected with H.I.V. into State run orphanages. Photograph courtesy of Cynthia Johnson/Getty.
By 1989, when the dictator was killed, up to 20,000 had died in Romania’s children’s homes. Now criminal cases may finally be held and those responsible for these deaths, brought to justice.
They were the pictures that, for many across the world, were the defining image of the aftermath of Romania’s 1989 revolution: emaciated children clothed in rags, looking into the camera with desperate eyes amid the squalid decay of the country’s orphanages.
Christmas Day will mark 30 years since Nicolae Ceaușescu, Romania’s megalomaniac, isolationist dictator, was convicted in an impromptu trial and shot dead together with his wife. His execution ended more than two decades of rule that brought poverty and misery to the majority of the country’s population.
In the three decades since his fall, only a handful of people have faced legal punishment for their roles in Ceaușescu’s repressive regime, and there have been no criminal cases over the tens of thousands of children mistreated by the regime’s inhumane network of juvenile internment institutions.
Investigators from the Institute for the Investigation of Communist Crimes say official charges could be laid next year.
Orphans share a bed in Stefan Nicolau hospital Bucharest, Romania 1990. Disabled children received the worst treatment. Photograph: Mike Abrahams/Alamy
The country’s orphanages began to fill up from the late 1960’s when the State decided to battle a demographic crisis by banning abortion and removing contraception from sale.
Many of the children in the orphanages were abandoned by parents too poor to look after them.
The most horrific abuses took place in orphanages for disabled children, who were taken away from their families and institutionalised. At the age of three, disabled children would be sorted into three categories; curable, partially curable and incurable. Across the country, there were twenty-six institutions for category three disabled children. Investigators from the Institute picked three to investigate and found shocking mortality levels amongst the children. Seventy percent of the registered deaths were from pneumonia. There is testimony of children suffering from frostbite, of children literally being eaten by rats, being kept in cages or being smeared in their own faeces.
The list of those being prosecuted for the deaths is classified.
Two weekly outreaches are held where they have the opportunity to learn about Jesus Christ and to develop a good support group of Christian friends their age.
CAMPS
Numerous camps are held during the summer in the isolated village of LAZ.
Kids, teens and adults are able to get away from all distractions and concentrate on God.
ADOPTION
There are over 57,000 children in Romania, living without parents in State institutions. Many grow up dreaming to be accepted and adopted into a family.
We work to encourage Christian families in Romania to adopt. By sharing and making aware this huge problem.
As Christians, we believe it is our duty to look after those in need!
THE UNSEEN
We are the hands and feet of Christ.
God has blessed us with energy, resources and possibilities to reach out and lend a helping hand.
Counseling, standing up for the weak, helping a need, keeping a family together… whatever God opens our eyes to and puts on our heart, as Christians we believe it is our responsibility to take action.
Although many times some things we do may be unseen, God knows and always provides wisdom, resources and ability.
“Our vision is to see happy, healthy children and successful Christian families raised up in Romania!
— Barnabas Ministries, Sebis, Romania
WHAT WE’VE ACHIEVED
1993 – Barnabas Ministries was formed and outreach to the elderly and poor families began in Brasov, Romania.
1994 – Church planting and Orphan care work began.
2001 – Land was purchased in Sebis, Romania for the construction of Casa Ezra orphan and ministry center.
2003/2008 – Construction of Casa Ezra
2008/2009 – Weekly children’s and teen’s outreaches began at Casa Ezra.
2009 – Oasis of Love, kid’s camp was started and the first camps were held.
2011 – Advocacy for adoption began and a family of five children were re-united at Casa Ezra. (These children were eventually adopted by the Hurrelbrink’s after a difficult adoption process lasting seven years.)
2017 – Property was purchased for the future Community/Outreach Center in Sebis, Romania.
2018 – The Community Campaign to finance the building of the Community/Outreach Center was started.
Gabriel Ciubotaru s-a născut a doua zi după devastatorul cutremur din 1977. A deschis pentru prima data ochii pe lumea asta într-un București aproape ruinat, iar asta avea cumva să prevestească destinul său. Mama sa era artistă, tatăl pilot de avion. Prima tradegie a venit curând în viața lui Agbriel Ciubotaru, atunci când tatăl său s-a prăbușit cu avionul. Când abia împlinise 10 ani a murit și mama sa din cauza putreziciunii regimului communist: fusese diagnosticată cu o sarcină extrauterină ce trebuia avortată, însă pentru asta era nevoie de un aviz din partea unei comisii, avorturile nefiind permise în perioada aceea. Până a venit răspunsul, mama sa a murit, iar după această a doua mare tragedie, Gabriel Ciubotaru a fost dus la „Casa de copii”.
Anii săi de școală și adolescență au fost presărați cu de toate, și bune, și rele, însă a crescut, a învățat, a terminat o facultate și un master și acum îi ajută pe cei amărâți. A înființat Asociația „Șansa ta” cu care desfășoară foarte multe proiecte de fapte bune, dar cel mai drag sufletului lui este „O șansă caldă”, cu ajutorul căruia, de mai bine de opt ani de zile asigură o masa caldă oamenilor fără adăpost din București.
O poveste incredibilă, o poveste adevărată care ar putea ajunge într-o bună zi în paginile cărții „Născut pentru a învinge”.
Cum arată azi o zi din viața ta?
Mai întâi de toate, nu cred că există diferențe semnificative între programul meu si cel al altor oameni, mai mult sau mai puțin „ONG-ist”. Probabil că enumerarea aceasta vă sună cunoscută: somn, alimentație sănătoasă, familie, cariera, sport, citit, scris, călătorii etc. Ceea ce diferă față de ceea ce făceam în urmă cu 5 ani este, cu siguranță, o (mult) mai bună organizare, care mă ajută să repartizez mai bine cele 24 de ore din viața mea.
Soarele strălucește deasupra casei mele, îmi încep ziua cu optimism, îndepliensc toate procedeele pe care le fac dimineața, după care mănânc și pornesc la treabă: răspund la e-mail-uri, citesc corespondența, răspund la telefoane, consiliere, conferințe, întâlniri cu colaboratorii, etc și rezolvăm cazurile care vin sau sunt în curs de finalziare, vizitez cazurile sociale, merg să iau donații de acolo de unde oameni vor să doneze. În funcție de zi, pregătim diverse proiecte, dar seara vine repede peste noi. Și pentru că vara ziua este mult mai lungă, am timp să mă plimb și pe poteca din pădure, să mă relaxez, să îmi pun oridine în gânduri și viață.
Mai fac vizite la beneficiari; de exemplu azi am fost cu un tată și 4 din cei 10 copii să își vadă mama la un penitenciar.
O șansă calda, Zâmbetul din cutie, Tabara din viața ta, Rechizite pentru viitorul tău, Centrul social Helmut Schlotterer.
Care este cel mai drag, cel mai apropiat proiect de sufletul tău de până acum?
Proiectul „O șansă calda” unde de 8 ani oferim hrană persoanelor fără adăpost din București, cu sprijinul voluntarilor și oamenilor cu suflet mare. Mulțumim Casiana Fometescu și Katharina Schidereiter, dar și mătușii mele, Elena, și soției mele care mă susține moral.
Proiectul „O șansă caldă”
Când erai mic, ce visai să te faci?
Visul meu era să mă fac șofer pe salvare, să salvez oameni, însă cu timpul și experiența acumulată aă putea spune că am împlinit acest vis, acela de a-i ajuta pe oameni. Nu mă gândeam atunci că voi putea face atâtea lucruri.
Acum îmi doresc să fiu un om: să ajut oameni și să îmi umplu golul părintesc – lipsa unei familii, ajutându-i pe cei aflați în tot felul de nevoi.
Dacă nu ești bine ancorat în valorile tale, s-ar putea să trăiești visul altcuiva (societate, părinți, prieteni, șef).
Încerc să îmi iau timp să mă cunsoc, aceste întrebări m-au ajutat să mă mai descoper.
Proiectul „O șansă caldă”
Unde te-ai născut și cum erau părinții tăi?
M-am născut în București, la matenitatea Giulești, a doua zi după cutremurul din ’77. Părinți mei erau oameni buni, dar, din nefericire nu am apucat să mă bucur de ei prea mult, am ramas singur pe lume de la 10 ani. Mama era artistă de muzică ușoară și tatăl aviator. El s-a prăbușit cu avionul și mama a murit când aveam 10 ani.
Ce s-a întâmplat de ai ajuns în centrul de plasament?
După moartea mamei, am fost dat la centru de plasament, se numea Casa de Copii Sf. Ștefan. Acum s-a desființat. Eram 100 de copii, fiecare cu povestea lui de viață. Rudele m-au dus acolo, nu puteau să mă crească, probabil nu își permiteau.
Gabriel Ciubotaru împreună cu mama sa
Care sunt primele tale amintiri din familie? Dar cele din centrul de plasament?
Amintirilie din copilarie… când locuiam cu mama, eu mergeam la școală, iar ea muncea pentru ca să îmi fie bine. Nu aveam o casă stabilă, era artistă și mergeam cu ea la concerte, intram în contact cu lumea bună. Mama a murit din cauza unei sarcini extrauterine, căci pe vremea aceea îți trebuia acord pentru acestă problemă și până a venit răspunsul mama și surioara mea au murit. Eram în clasa IV-a, la o școală din sectorul 1 și copiii s-au mobilizat și m-au ajutat să trec ușor peste acest moment. Aveam 10 ani, nu realizam prea mult, a fost greu… Sufar și acum, îmi doresc o familie…asta e viața…
În centrul de plasament, amintirile sunt mai bine conturate: am încercat să organizăm ziua de naștere a colegilor mei în fiecare lună, mergeam în tabare, aveam și greutăți cu cei mai mari care ne băteau, desertul era un lux pentru noi, teama că se vor lua de noi cei mari era mare, însă eu mai fugeam din centru și mergeam prin spitale, iar doctorii mă protejau și mă mai internau câteva zile. Când mă întorceam, nu prea se mai luau de mine, că îi spuneam directorului și fugeam.
Am învățat o meserie, am terminat o școală, am avut educatori buni care ne ajutau la lecții, au fost amintiri frumoase. Când venea vacanța atunci sufeream căci majoritatea pleca acasa și la mine nu venea nimeni. Mă tot întrebam dacă la cât e lumea asta de mare, nu s-ar gasi o familie și pentru mine, plângeam și strigam la Dumnezeu.
A venit Revolutia, au venit străinii cu ajutoare și am început să cresc, să mă maturizez și să mai uit de lipsa de familie: ne mobilam camera cu mobilier din donații, ne îmbrăcam altfel, primeam portocale, ne făceam suc. Dormeam câte 6-8 copii în camera… sunt multe de povestit și nu am găsit încă pe nimeni să mă ajute să îmi termin cartea: „Născut pentru a învinge”.
Organizam excursii, mi-aduc aminte că am fost la un centru de copii în Bușteni unde erau 300 de copii, am vorbit cu ei și a fost un schimb de experiență între colegii noștri și ai lor.
Gabriel Ciubotaru la prima împărtășanie
Cum au fost anii tăi de școală și adolescență?
Anii de școală și de liceu sunt de neuitat: plini de bucurii, de zâmbete, de lacrimi, emoții, ani în care am făcut parte dintr-o mare și minunată familie. Îmi amintesc cu mare drag de prima zi de școală când, plin de emoție, am pășit spre clasă împreună cu doamna învățătoare, o a doua mamă pentru mine, plină de căldură și bunătate, care ne-a iubit enorm și a făcut tot ce a ținut de ea să ne crească frumos. Dânsa a fost cea care ne-a arătat pentru prima oara, cu foarte multă răbdare, puterile magice ale stiloului și cea care ne-a ajutat să alegem calea cea mai bună în orice provocare pe care o aveam. Chiar dacă mă aflam într-un colectiv mai energic și o mai supăram pe doamna învățătoare, ea a avut întotdeauna puterea de a ne înțelege și de a ne ierta foarte ușor. Ziua în care am terminat clasa a IV-a a fost plină de emoții puternice, atât de fericire pentru că începeam un nou capitol din viața noastră, cât și de tristețe din cauza despărțirii de doamna învățătoare. Îmi amintesc cât de multe îmbrățișări, flori și lacrimi au fost.
Pentru mine, etapa cea mai grea din viață a fost în clasele V-VIII și în ani de liceu, când mă simțeam singur pe lume. Dar am învățat, m-am ținut de școală și am muncit mult cu mine să ajung unde am ajuns, cu obstoacolele vieții.
Astfel, odată cu începerea clasei a V-a am pornit într-o nouă aventură din viața mea. Cu toții eram speriați și curioși în același timp. Anii din școala gimnazială s-au dovedit a fi minunați și am învățat o mulțime de lucruri noi. Fiecare profesor a avut grijă să ne învețe atât lecțiile legate de materia predata, cât și lecțiile de viață. Îmi amintesc cu bucurie de profesorii minunați pe care i-am avut, cu toate gesturile definitorii, modul de a preda și de a ne face să înțelegem cu ușurință ce doresc să ne învețe și toata pasiunea pe care o aveau, fiecare dintre ei, pentru propria materie.
Am fost obligat să schimb școala generală, dar mi-am facut repede prieteni. Școala era în curtea orfelinatului și dormitorul meu era cu privire spre curtea școlii, o priveliște minunata; vedeam când plecau și soseau copii la școală, iar când curtea se umplea de copii, eram motivat să învăț și să merg înainte.
În școală am legat prietenii frumoase, eram înconjurați de două lumii diferite – copii din familii și cei de la centru. Mă uitam și făceam diferența. Chiar dacă și printre copiii din familii erau săraci, ei erau mai educați, în schimb noi cei de la centru eram mai fericiți și năzdrăvani, pentru că trăiam permanent în colectivitate.
Însă nucleul vieții se formează în familie, nu înțelegeam atunci că e o altă lume.
Gabriel în copilărie
Cine te-a format să ajungi omul de azi?
Oamenii vin și pleacă din viața ta, mulți oameni deosebiți au trecut prin viața mea, dar unele persoane rămân pentru tot restul vieții în inima și mintea mea. Fiecare om care îți iese în cale pune o cărămidă la caracterul tău, la formarea ta de profesionist.
Nu e o persoană anume care m-a format, e un labirint de oameni, de la mama, educatori, profesori, nașa și mătușa mea, până la, mai târziu, persoane noi care au intrat în viața mea după ce am deschis Asociația „Șansa Ta”. Mi s-au deschis mai multe uși, am intrat în contact cu un alt gen de oameni, mai responsabili, serioși, boieri. De asemenea, fiecare mulțumire din partea unui copil orfan sau a unui copil dintr-o familie săracă mi-a dat speranță să merg înainte, să schimb destine și să mă formez, în același timp.
Pot aminti câteva persoane: soția mea, Gabriela, mătușa și nașa mea, Casiana Fometescu, Carmen Stoica, Diana Milea, Andrei Stan, educatori, dna Mihai, profa’ de fizică, antrenorul de Aikido, dl. Grigorescu.
Gabriel Ciubotaru și soția lui
Care a fost parcursul tău educațional?
Am trecut prin toate etapele de educație școlară: grădiniță, școală generală, liceu, facultate și am finalizat cu un master în consiliere asistență socială.
Am mai participat la cursuri de formare profesională de specialitate, ateliere de mai multe module, am obținut diferite premii la anumite gale ale societății civile, precum și certificate de formare în domeniul social în care îmi desfășor activitatea.
Când a încolțit în mintea ta ideea de a ajuta?
Un psiholog mi-a spus că Dumnezeu a pus în mine o sămânță specială, aceea de a-i ajuta pe oameni, pentru că nu oricine poate acest lucru deoarece e greu de lucrat cu oamenii. Mie îmi plăcea să ajut de mic, chiar dacă am crescut în centrul de copii. După ’89, eu eram voluntar la diverse ONG-uri, cum ar fi YCC Romania (Iubire și cămin pentru copii), UNICEF, Ovidiu Rom, Fundația Alinare, etc. Am fost implicat în tot felul de poriecte, de la ridicarea de case, zugrăveli și oferirea de haine și aliemente, la consiliere,etc.
Și de ce faci asta?
Ajut pentru că mă simt bine cu cea ce fac, e un stil de viață, o pasiune, cum este medicina sau alte specializări, e o chemare.
Făcând lucruri bune pentru alții, îți va crește respectul de sine și vei avea satisfacția că ai dăruit, că le dai o șansă oamenilor să fie mai responsabili și să prețuiască ajutorul.
Atunci când ajuţi, îi iei o povara de pe suflet beneficiarului, dar îi dai puterea de care are nevoie să îşi revină, poti să fi un exemplu pentru ceilalti și încerci o stare de bucurie şi împlinire.
Deoarece atunci când ajutăm, putem face să se întâmple lucruri uimitoare impulsionându-i pe cei la nevoie, să fie fericiţi.
Care e motivația ta?
Atunci când daruiesc, ma simt fericit și, mai ales, când îi văd pe ceilalți fericiți. Cum sunt conectat la nevoilor oamenilor săraci cu cei care doresc să ajute, ma bucur că pot fi puntea dintre saraci și boieri.
Cadourile primite de copiii săraci
Au fost vreodată momente în care ai blestemat soarta? Sau, dimpotrivă, mulțumești divinității că trăiești și că ești sănătos?
Ii mulțumesc lui Dumnezeu că îmi dă acestă șansă de a merge înainte; nu este ușor, sunt tot felul de obstacole ale vieții. Am avut momente când îmi venea să renunț, dar Cerul mereu mă ridica și îmi dădea putere să merg înainte.
Care e cel mai mare regret al tău din viață?
Regretul meu este că nu am avut părinții lângă mine să vadă cum am crescut și să fie mulțumiți de mine.
Nu mă pot exprima prea bine în cuvinte, dar cred că viața îți oferă o lămâie și tu trebuie să faci o limonadă. M-am mulțumim cu ce am avut și regretul meu este că sunt prea deschis și expus unor oameni mai puțin buni. Însă eu pot greși, dar învăț și din asta ceva, de fiecare dată.
Gabriel Ciubotaru și Andreea Marin
Ce te face pe tine fericit?
Dacă nu reușești să îți faci un stil de viață din a fi fericit, căci fericirea o ai de la Dumnezeu, ea se activează în funcție de starea și implicarea ta ca ființă în a-i ajuta pe semeni.
Să arunc toate lucrurile nefolositoare și să le pastrez doar pe cele esențiale.
Când stau de vorbă cu mine, singur în natură, mă face fercit faptul că pot să mă descopăr și din când în când să mă analizez.
Să citesc și să învăț lucuri noi.
Să nu supăr pe nimeni și să îi văd pe oameni fericiți.
Ce înseamnă „Șansa ta”?
Asociația „Șansa Ta” s-a născut din dorința de a da o șansă fiecăruia în nevoie, să fie o șansă atât pentru oamenii care vor să ajute, cât și pentru cei care primesc.
De ce „șansa ta” este expresia care îți dă putere să mergi înainte chiar dacă treci prin momente grele ale vieții? Pentru că toți avem o șansă în viață și e păcat să ne-o irosim și să nu o folosim în a face binele.
There are suspicions of trafficking children in some orphanages in Romania, Labour Minster Dragos Pislaru told a TV show on Sunday.Labour Minister also stated that he received this information from the intelligence services in May, when he took office. At the moment, there are ongoing investigations in four or five orphanages “from the South of the country”.
“I have several cases in the South-East of the country, in which there are suspicions of trafficking in human beings and of prostitution, related to the institutions hosting children. I’m talking about the state institutions in which there is a suspicion that trafficking in children existed. Foster homes, orphanages”, stated Dragos Pislaru for Digi 24.
He also said that many children from the Romanian orphanages are sedated with strong medicines having similar effects to drugs.
“Information will reach to the public opinion after we will see that the evidences are prepared”, Pislaru added.
The shocking statements are coming after about two weeks since seven employees of the Sfanta Maria Social Services Complex within the General Directorate for Social Assistance and Child Protection of the Sector 1, have been remanded by the Court of Bucharest. They are accused of maltreatment of a minor, abuse of office and embezzlement.
Last year only, 1,555 children reached to be cared for by the state.
“There are 1,100 public institutions in Romania in which children not cared of by their parents are protected. Since we reestablished ourselves, we perform inspections. We face relatively frequent with complaints coming from employees, from children or from parents; not all of them are that important as the ones mentioned by Minister Pislaru, but we had this kind of complaints also – trafficking. We sent them further, on our turn”, stated the President of the National Authority for Child’s Rights’ Protection, Gabriela Coman.
The actions this institution can take following an inspection are related to seizing the criminal investigation bodies, who verify such suspicions, she mentioned. “Further, the complaints related to abuses such as tying children or violence against children performed by the employees are immediately seized to the President of the County Council, who is the employer of the personnel in these centers and who can take the adequate measures”, Coman added.
In November 2017, the Romania Without Orphans Alliance (ARFO) published its annual report on the condition of children living in Romania’s child welfare system. An English-language version came out in January.
The 24-page report—beautifully designed with photos, charts, data, and analysis—provides a devastating look at the state’s care for parentless children. We’re quite proud of this body of work as a reflection on ARFO, which we helped found, and which our supporters have helped fund.
Here are eight quick takeaways from the report;
1. Child abandonment is an ongoing and serious problem.
Although Romania’s population is declining, the number of children entering its child welfare system has stayed steady at around 10,000 per year. ARFO uses government data to show that it’s not just poor areas driving this problem. The capital counties of Bucharest-Ilfov made the top-10 list for both numbers of children in the system and for percentage of children in institutions. One sector of Bucharest had an alarming 59% of children in its system housed in institutions.
2. Most children who enter the system remain there until adulthood.
Of the 10,000 children abandoned each year, around 6,000 will stay in state care. “On paper, Romania’s Child Protection System offers a child temporary intervention until they are reintegrated into their biological family, or placed in an adoptive family,” ARFO president Liviu Mihaileanu writes. “In reality, this ‘temporary intervention’ usually lasts until they become an adult.”
3. Adoptions are all too rare.
A chart from the ARFO report shows the decline in adoption.
In 2016, only 788 children were adopted in Romania—a mere 1.3% of children in the system. This was the second-lowest number on record since at least 2000, but numbers are abysmal across the board. ARFO cites an anti-adoption bias from many state workers, who look askance at the practice of putting children in legal placement with families who want to adopt them.
4. Even when families are available, the state keeps children in orphanages.
State workers often view children in orphanages as “solved cases,” with no further intervention or family placement needed. Sometimes they actively fight the removal of children from institutions. The ARFO report contains a firsthand account from one NGO worker who requested to take a child from an orphanage into placement. Not only was she denied, but her NGO’s work at the orphanage was threatened.
A 2016 law requires the government to declare abandoned children legally adoptable after 6-12 months, depending on circumstances. Yet this law is simply being ignored by case managers. Over a year later, only 1.5% of the children in Romania’s institutions have been declared adoptable.
Adoptability stats from the ARFO report. The number of adoptable children in institutions is especially troubling, given how clearly institutionalization is proven to harm children.
“Case managers usually work for the same local government agency that is receiving funds to house the children,” ARFO notes. “Therefore, one may conclude that such a practice is intentional to secure staff and funding.” ARFO calls for legal sanctions against workers who fail to carry out the law, and who misinform and intimidate families seeking to remove children from institutions.
5. Children suffer from moves within the system.
ARFO decries the trauma of moving children in state care from place to place. They are especially concerned about the practice of placing children in foster families until age 3, then moving them to orphanages. Under Romanian law, no child under 3 may be placed in an institution, so the government often “rotates out” children when they get older. ARFO recommends a ban on moving a child from family care to an institution, except in exceptional circumstances.
6. The state has no minimum standards governing family placement.
The government was supposed to publish standards in 2012 for family placement, the practice where children are placed with an unpaid foster family or birth relatives. Five years later, there are still no standards. Failing to evaluate and oversee children placed with birth relatives is dangerously negligent. ARFO recommends that the state create minimum standards as quickly as possible.
7. The state holds charities to strict standards its own agencies don’t meet.
The report notes: “While NGOs are not permitted to function in Romania without a license, only 17% of public social services are licensed. The rest function without meeting the minimum standards that all NGOs must meet to provide the same services.” ARFO decries the state’s monopoly over child welfare, where NGOs’ contracts can be canceled at will. The report calls for greater cooperation between the state and charities.
8. A number of positive developments have laid the groundwork for change.
It’s not all bad news. First, the number of families certified to adopt is rising (currently over 2,600 families), indicating a growing interest in adoption. Second, the state has developed a list of “hard-to-place” children, allowing prospective families to view their profiles, which humanizes the process and encourages adoption of hard-to-place children. Third, the growing number of adoptions to Romanians abroad could provide the foundation for re-opening intercountry adoption. With real reforms, Romania could do much better for its children.
De la o copilărie de coșmar într-un centru de plasament din România la o carieră de succes în sprijinul societății. Povestea lui Andreas, tânărul ce se luptă pentru drepturile omului
Andreas Novacovici are 24 de ani și este unul dintre copiii României, la fel ca fiecare dintre noi. Diferența este că el este mai al României decât noi ceilalți, asta pentru că el nu a avut o familie, el a crescut într-un centru de plasament toată viața și nu a știut ce înseamnă dragostea unui părinte. Astfel, a rămas copilul statului român. A avut o copilărie pe care cu greu ne-o putem imagina, presărată cu bătăi, abuzuri sexuale, foame și multă suferință și umilință, toate acestea în loc de joacă, mângâieri, vorbe de alint, încurajări și aprecieri.
La vârsta de 6 ani trebuia să fie adoptat de o familie din Danemarca, însă judecătorul care a instrumentat cazul la vremea respectiv, i-a furat acest drept și a respins adopția. De aceea, acum vrea să-și schimbe numele din Novacovici (numele său din certificatul de naștere) în Edgard Jensen (numele familiei în care trebuia să crească).
Toate acestea l-au afectat probabil pentru toată viața, dar nu s-a lăsat doborât de ele. A profitat de orice împrejurare ca să ajungă om mare, om pe picioarele lui, învățat, înțelept și drept.
Azi, Andreas Novacovici este masterand al Facultății de Asistență Socială, președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, membru al consiliului național de coordonare al No Hate Speech Movement – programul pentru combaterea discursului instigator la ură dezvoltat de Consiliul Europei, activist pentru drepturile omului, în special în domeniul anti bullying și fondator al asociației Youhub care dezvoltă proiecte și programe de incluziune socială prin artă, anti-agresiune și fără discursuri de ură în România.
Foto: Alin Surducan
Fiind activ implicat, poți să-mi spui o cifră a copiilor din centrele de plasament din România la ora actuală?
Suntem în jur de 57 de mii, din care, în centre, undeva la 19 mii de copii. În sistemul de Protecția copilului suntem 57 de mii de suflete; în centrele de plasament suntem aproximativ 19 mii.
În centre sunt până la 18 ani?
18 ani sau 26. Acum sunt și situații în care se respectă legea și se prelungesc măsurile de plasament și ajungem să avem tineri de peste 20 de ani în centru pentru că-și continuă studiile sau muncesc. Conform legii, se poate prelungi măsura de protecție pentru copii și tineri în condițiile în care tânărul urmează studiile la zi, sau în situații de risc, la cerere, dacă se află în situația de excluziune socială.
Care e povestea ta?
Eu sunt Andreas Novacovici, în curând mă voi numi Andreas Elgard Jensen pentru că am început procedura de schimbare a numelui de familie întrucât eu trebuia să fiu înfiat de un cuplu danez încă din 1998, însă procesul meu de adopție a fost blocat de acea lege a adopțiilor internaționale, un decret prin care practic s-a stopat întregul proces de adopție internațională. Sunt una dintre victimele acestei proceduri de închidere a adopțiilor. Eram deja în instanță, am fost întrebat dacă vreau să fiu adoptat, eu țin minte că am spus „da”, m-au scos din sală și după 5 minute au ieșit și danezii și mi-au zis: „Nu vei veni cu noi acum, vei merge o perioadă scurtă la Lugoj”. Eu de la 4 săptămâni am fost abandonat la Casa de copii nr 4 din Lugoj. Am locuit și în Leagănul de copii de la Timișoara, o perioadă scurtă.
Ce e leagănul?
Înainte de Casa de copii, erai în leagăn și totul ținea de Inspectoratul școlar. Nu exista instituția Direcția de Protecție a copilului.
Și de la 4 săptămâni până la 4 ani și jumătate am crescut la Lugoj, cu 140 de copii în cameră, 240 în tot centrul. Erau două magazii mari.
Erau copii de toate vârstele, nu?
Da, eram și mari și mici, la grămadă.
Câți în pat?
O perioadă destul de lungă dormeam câte doi în pat, dar erau 3 etaje de pat. Era frig, nu aveai cum să încălzești magazia aia mare.
La 4 ani și jumătate am fost transferat la Fundația Siguranță pentru copii în România, fundație la care încă am măsura de protecție.
Am absolvit Facultatea de Asistență socială, sunt masterand în Asistență socială și în curând, sper, doctorand în Protecția copilului.
Andreas la 5 ani
De când datează primele tale amintiri?
O dată exactă nu știu să-ți dau, dar țin minte lucruri de la 2 ani pentru că au fost foarte traumatizante episoadele de la Lugoj, bătăi violuri între băieți; de la 3 ani și până la 4 ani am fost abuzat sexual de băieți mai mari și țin minte că și un portar ne atingea în locuri nepotrivite. Bătăile erau la ordinea zilei, nu e nici o noutatea. Foametea făcea parte din viața noastră, deși aveam mâncare, noi știam că avem mâncare, se vedea în oală; când îndrăzneam să mai cerem un polonic de orez – pentru că noi mâncam orez ca niște chinezi veritabili- primeam un polonic din ăla mare de cantină în cap și nu ne mai trebuia nimic. Dacă voiai să spui ceva sau să ceri ceva, nu puteai; copiii mai mari făceau legile acolo pentru că educatoarele se ocupau de ale lor, noi nu știm ce făceau; nu țin minte să fi avut vreodată o activitate cu vreo educatoare sau să am o amintire frumoasă cu ele. Am mâncat săpun la toaletă mult timp, motiv pentru care eram mai mereu prin spital.
Erai obligat de cei mari?
Nu, asta era pedeapsa din partea educatoarei. Avea o riglă din aia mică cu care ne lovea sub unghii, ceea ce durea groaznic. De Moș Nicolae țin minte că primeam săpun de toaletă; numai cei care erau preferați, cei mai frumoși, cei mai vizitați primeau ceva dulce. Noi primeam săpun și mușcam din el crezând că e ceva dulce.
După ce am fost transferat la Fundație, m-am mutat la Checea și când de la 120 de copii în cameră am ajuns să locuiesc doar cu 12, o perioadă foarte scurtă, mi s-a părut că visez. Apoi am stat doar cu încă un copil, ceea ce a fost un șoc.
Dar era mai bine la Checea, nu?
Da. Mi-a fost destul de greu să mă adaptez pentru că eram obișnuit cu răul. Țin minte că aveam și încă mai am tendința, când se apropie cineva de mine, să mă feresc, să ridic mâinile deasupra capului.
Andreas în Centrul din Checea
Te-ai reîntors vreodată la Centrul din Lugoj?
Nu, pentru că s-a închis între timp. E sub lacăt acum, nu cred că mai poate intra cineva acum. Ar fi interesant să mă întorc, asta dacă mai există clădirea. Era o clădire cu o curte interioară mică în care adesea ne băteam pe jucării…
Aveați jucării?
Aveam și noi câteva. Cele bune erau încuiate în magazii. Nu țin minte să fi primit o jucărie acolo.
Dar oamenii aceia care aveau grijă de voi ce fel de oameni erau?
Erau femei toate și țin minte că ne loveau fără motiv. Nu trebuia să fie o ocazie specială ca să fii lovit. Eram obișnuit cu lucrurile astea; știam că mă bate, urlam de nervi să mă lase o dată în pace și apoi îmi vedeam de treabă.
Dacă te-ai întâlni cu una din acele educatoare azi?
Nu cred că i-ar fi bine după. Să-mi spună că regretă? Nu cred, nu cred pe nimeni. Erau foarte conștiente când făceau treaba asta. Și se vedea în privirea lor răutatea.
Andreas la 4 ani și jumătate
Ai mai aflat vreodată ceva de părinții tăi?
Am avut o vizită la un moment dat și m-am oprit acolo. Aveam vreo 13 ani și am cerut anchetă socială. Am fost cu asistenta socială și cu șefa centrului privat de la Checea.
I-ai cunoscut pe amândoi?
Nu. El nu e declarat în acte. El a dispărut, nu știm nimic despre el, iar ea nu a prezentat foarte mult interes. Am spus că eu nu am nevoie de cineva care să fie prezent numai așa. Deja trecuseră 13 sau 14 ani fără persoana aceea, așa că nu mai avea ce să se schimbe.
Povestește-mi ziua aceea în care ai văzut-o, te rog.
Am ajuns la Bulgăruș, un sat în apropierea orașului Jimbolia, am fost la ei, insistau să mănânc ceva cu ei, am refuzat și am cerut să-mi spună povestea ca să știu și eu de unde mă trag, cine sunt pentru că la vârsta aia te cam interesează identitatea. Și mi-au zis foarte puține lucruri, vagi…
„Ți-au zis” cine?
Mama ei și cu Liliana, femeia care m-a născut. Au făcut o criză de plâns, o scenă de milă, teatru care nu m-a impresionat cu nimic. I-am cunoscut, am observat cine sunt, gata, nu mi-a mai trebuit nimic.
Mai avea copii?
Da. Nu mă interesează. Nu e de supărare, nu e de nervi, nu e de ură, pur și simplu nu mă interesează existența acelor oameni. Nu am nici o legătură cu ei. Pentru mine sunt niște străini pe care nu vreau să-i am în viața mea.
Andreas la 5 ani
Există vreun om în viața ta căruia probabil o să-i mulțumești toată viața?
Mariane Herbold. Este președinta fundației Siguranța pentru copii din România. Daniel Bugarschi este directorul fundației, iar doctorul Hans Ludwig Herbold este soțul președintei și fondatorul fundației. Pe ei trei îi iau la pachet ca cei mai importanți oameni din viața mea.
Ei m-au scos de la Lugoj și țin minte și azi ziua în care au venit după mine.
Dar cum te-au ales pe tine?
Țin minte că eu veneam din Danemarca, tocmai mă întorceam de la familia care voia să mă înfieze, am dormit câteva ore și apoi mi-au făcut bagajele și m-au luat. Nu am fost anunțat că voi pleca, nu am fost pregătit în sensul acesta, nimic.
A, deci tu fuseseși să vizitezi familia care urma să te adopte?
Da, trei ani la rând am fost.
Andreas în Danemarca cu cel care trebuia să-i fie tată adoptiv
Până la urmă ei au renunțat?
Ei de bună voie nu au renunțat, li s-a respins cererea în instanță.
Și acești oameni în afară de faptul că te-au scos de la Lugoj?
M-au sprijinit în continuarea studiilor, nu mi-au pus piedici atunci când voiam să fac proiecte, activități, vizite în alte țări, au contribuit financiar la deplasările mele în acțiunile de voluntariat și așa mai departe.
Erai voluntar de mic?
De la 14 ani am început oficial. M-am implicat în mai multe fundații din Timișoara, am lucrat și cu refugiați, și cu copii din centre, și cu persoane vârstnice, i-am învățat pe seniori limba engleză, am făcut mai multe activități de voluntariat.
Andreas cu copiii din centru
Cum era o zi la Checea pentru tine față de cum era o zi la Lugoj?
Cu mult diferită. Țin minte că aveam în bucătărie o mochetă și eram mereu printre picioarele bucătăresei și ne plăcea tare mult de fiica administratorului, Lia, și făceam „bărcuța” pe jos și strigam: „Lia, Lia, zboară pălăria”. La Lugoj nu am intrat niciodată în bucătărie. Țin minte că eram fascinat de sarmale, de mirosul de varză…
Nu ți-a mai fost foame de atunci…
Nu. La Lugoj ascundeam pâinea sub pernă, colțuri de pâine; era plin de furnici la noi în pat din cauza asta. Acolo bătaia era în loc de joacă, vorbele de ocară erau în loc de mângâieri, nu primeam desert și dacă mai ceream o porție de mâncare eram bătuți. La Checea, în fiecare zi la ora 5 primeam desert, indiferent de situație.
Îți amintești primul desert?
Orez cu lapte și de atunci sunt fascinat de orez cu lapte; pot mânca acum patru oale și nu mă satur.
Puteai să mai mănânci orez după ce mâncaseși numai pilaf?
Da, pentru că era cu puțină scorțișoară și cu măr și era dulce. Apoi îmi mai plăcea grisul cu lapte și cu gem. Pe mine mă mulțumești ușor pentru că am fost obișnuit fără.
Ai făcut terapie ca să scapi de aceste traume?
Nu.
Andreas, absolvent al Facultății de Asistență socială
Dar te-ai împăcat cu trecutul?
Da, mă consider destul de rezilient încât să trec peste. Probabil că la un moment dat va fi nevoie. Deocamdată sunt bine, nu simt nevoia. Nici nu am răscolit trecutul.
La Checea aveam haine curate, ni se schimba scutecul, la Lugoj purtam trei zile la rând același scutec, aveam iritații pe tot corpul, aveam multe bube, am avut mereu petrol în cap din cauza păduchilor. La Checea nu mă mai mânca capul, nu mai purtam căciula aia urâtă, aveam ghiozdănele curate și frumoase; eu nu am fost la grădiniță cât am fost la Lugoj. Dar să știi că la Checea nu am fost primiți cu brațele deschise; se spunea în sat că vin criminalii, vin hoții, sătenilor le era teamă de copiii orfani din cămin. Pe parcurs, s-au acomodat cu ideea, am fost primiți la grădiniță și am reușit ca la 7 ani să fim înscriși la școală.
Ai vreun prieten de atunci?
Copiii din casă. Unii au plecat, dar am rămas în relații foarte bune.
Andreas într-o vizită în Irlanda
Tu încă mai locuiești în Checea?
Da, în casă. Aici în București m-am mutat pentru Consiliul tinerilor instituționalizați pe care îl conduc acum. La Checea sunt încă sub protecție pentru că sunt masterand. Sunt primul masterand din Fundație.
Văd o verighetă pe degetul tău…
Nu e verighetă, e o promisiune pe care i-am făcut-o unei fete. Nu mă grăbesc pentru că nu am ce să-i ofer.
E tot din casă?
Nu, e din Strasbourg.
Din experiența mea de copil și din experiența mea de mamă, pot spune că cele mai importante evenimente pentru cei mici sunt Crăciunul și zilele lor de naștere…
La fel era și pentru noi. Eu țin minte doar Crăciunul de la Checea. La Lugoj nu țin minte să fi venit vreodată Moș Crăciun. La Checea când am primit primul cadou, îmi amintesc că era foarte multe dulciuri și un elicopter cu telecomandă. Nu văzusem niciodată până atunci așa ceva. Educatoarea însă nu m-a lăsat să-l desfac de la 6 ani când l-am primit, până la 8 ani; stătea cutia lângă mine, pe dulap, și eu nu aveam voie să o desfac. Rupeam câte un colțișor și la un moment dat am desfăcut fără permisiunea ei, m-am jucat cu el și am stricat elicopterul. S-au supărat, iar pedeapsa ce mai mare a fost că nu m-au lăsat să ies la joacă în după-amiaza aia, iar pe mine asta m-a durut groaznic.
Primul Crăciun al lui Andreas
Dar voi din partea asistenților maternali care stăteau cu voi în casă, ați primit vreodată dragoste?
Mi-e greu să răspund la întrebarea asta pentru că nu știu ce înseamnă dragostea de familie și nu pot să fac o paralelă.
Adică nu te-ai simțit niciodată iubit?
Iubit de fondatori și de tata Dani (directorul fundației), da. Prin îngrijirea pe care am primit-o, prin sprijin, prin contribuția și prezența la toate evenimentele importante din viața noastră. Dacă asta înseamnă iubire, da. Mie mi-e greu să traduc și ce înseamnă iubire, pentru că nu am reușit să cunosc sentimentul acesta.
Cum era ziua ta de naștere?
Oooo! Ziua mea de naștere o serbam în aceeași zi cu ziua președintei. Avem aceeași zi de naștere. Până să vin la Checea, eu nu am știut ce e ăla tort. Când am văzut prima dată tort cu frișcă, cu lumânări, m-am bucurat fantastic.
Tot timpul ne-am serbat ziua de naștere și ne-am bucurat de ziua de naștere a cuiva. Tot timpul eram, foarte curioși și încă suntem curioși să vedem ce a primit sărbătoritul, să ne bucurăm cu el. Ni se făceau fotografii mereu, avem albume de fotografii din fiecare an.
Ai avut vreodată curiozitatea să-l întrebi pe fondatorul fundației de ce s-a implicat în povestea asta?
Foarte des am vorbit despre asta. În primul rând au spus că pe ei i-a mișcat foarte tare reportajul făcut la Cighid, la Siret, făcut de televiziunea germană care a depistat tot ce se întâmplă în România. Așa au apărut cele mai multe ONG-uri pentru protecția copiilor. Ei, inițial au vrut să facă voluntariat în Africa, dar după reportajul acela au ales să se implice în România. El este medic de familie, iar ea era profesoară de chimie.
Cu familia din Danemarca mai ții legătura?
Acum mai rar. Dar prin scrisori am tot comunicat. Ce-i drept, la 11 ani am reluat legătura. În prima scrisoare mi-au explicat ce s-a întâmplat cu adopția mea; ei au regretat fantastic că nu au reușit să mă înfieze, se blamau, au și divorțat între timp. Amândoi sunt interesați de mine în continuare, sper ca în vară să ne întâlnim.
Andreas în Danemarca, la familia adoptivă
Dar tu ce nume vrei să iei acum?
Numele lor: Elgard Jensen. Ei au numele Elgaard Jensen, iar eu o să folosesc numele cu un singur „a”. E un statement al meu că trebuia să fiu adoptat și nu s-a putut. Nu mă recunosc ca fiind Andreas Novacovici.
Novacovici este numele femeii care te-a născut?
Nu știu să-ți răspund la întrebarea asta.
Andreas în Parlamentul României
Nu ai certificatul de naștere?
Ba da, dar pe ea o cheamă Petrovici. Nu știu ce e cu numele acesta. Vreau să-mi schimb numele pentru că nu mă reprezintă, nu-mi place, nu vreau să duc mai departe numele acesta.
Pentru ce te lupți tu acum?
Mă lupt pentru protecția drepturilor copilului, dar la modul cel mai serios, să acționăm în interesul superior al nostru, al copiilor și tinerilor abandonați și instituționalizați, copiii nimănui. Mă interesează foarte tare redeschiderea adopțiilor internaționale, mă interesează foarte tare ca în loc de psihiatrie, copiii să beneficieze de servicii de psihoterapie, de consiliere, de servicii integrate pentru ei, bazate pe nevoile punctuale și mă lupt foarte tare pentru majorarea indemnizațiilor de plasament, de la 600 de lei la minim 1900 de lei; mă interesează foarte tare majorarea indemnizațiilor post instituționalizare care acum se oferă o singură dată (2080 de lei), indemnizație care ar fi necesară cel puțin 12 luni. Noi am vrea să ne plătim chiria cu banii aceștia, pentru că statul român, e clar că nu poate și nici nu vrea să se mai ocupe de noi după ce ieșim din sistem. Suntem copiii lor până la urmă. Vreau să avem condiții mai bune, desființarea centrelor și căutarea unor soluții alternative mai bune precum asistența maternală, adopția, plasamentul familial. Nu trebuie să fie copiii integrați în centre și să rămână acolo pe veci. Independența nu înseamnă singurătate; când pleci din familie, te întorci de fiecare dată atunci când ai nevoie de sprijin.
Abandonat în spital de la 4 săptămâni, Andreas este unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc și mă bucur tare mult să văd tineri ca el încercând să facă România bine. Face voluntariat de la 14 ani și luptă din răsputeri pentru drepturile copiilor din centrele de plasament. Din păcate, războiul cu autoritățile este unul lung și crâncen. Dar el nu se lasă, tocmai pentru că știe foarte bine toate abuzurile care se petrec în sistem. Statul român i-a refuzat dreptul la o familie, educatorii mușamalizau abuzurile sexuale din centrul în care era plasat și o mulțime de alte nereguli de acest fel. Iar normal ar fi ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Pentru că ele încă au loc și în 2019.
Vă invit să descoperiți povestea unui tânăr de doar 24 de ani care a demonstrat că se poate. Astăzi e președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați din România, expert recunoscut internațional în drepturile copilului, în echipele ONU și SOS Satele Copiilor, dar și formator de asistenți sociali.
DaddyCool: Salut, Andreas. Spune-ne puțin despre tine. Cine ești, la ce vârstă ai fost abandonat și cu ce anume te ocupi în prezent?
Andreas: Salut, Robert! Sunt un tânăr de 24 de ani care încearcă să facă bine pentru semenii săi. Am deschis ochii în sistemul de protecție a copilului, adică sunt în sistem de la 4 săptămâni. Practic, de la naștere.
Lili, cea care mi-a dat viață, m-a abandonat imediat după ce a ieșit din spital. De la spital am fost tranferat la leagănul de copii din Timișoara, iar de acolo am fost transferat la Casa de Copii nr. 4 din Lugoj, județul Timiș. Am „locuit” în acea casă de copii până la vârsta de 4 ani și 6 luni. Țin minte că am fost transferat la Checea în Decembrie, 12 decembrie 1999. De atunci casa de copii nr. 1 din Checea este casa mea.
În prezent sunt asistent social, formator și lucrător de tineret. Din Decembrie 2017 sunt președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, structura națională de reprezentare a copiilor și tinerilor abandonați din România.
„Regret că am cunoscut-o pe cea care m-a născut și m-a abandonat la ieșirea din spital. Nu sunt supărat pe ea. Nu cunosc sentiment pentru ea.”
DaddyCool: Ți-ai cunoscut vreodată familia sau vreuna dintre rude?
Andreas: Da, mi-am cunoscut. La vârsta de 14 ani am cunoscut-o pe Lili și pe mama ei. Am vorbit cu administratorul fundației „Siguranța pentru Copii în România” și l-am rugat să mă ajute să o găsesc pe Lili. Îi cunoșteam numele, dar nu puteam să asociez numele ei cu o față de om. Am cunoscut-o într-o zi de Sâmbătă, la prânz. Nu era acasă, dar a fost chemată urgent ca să își cunoască băiatul abandonat. Așa îmi zicea mama ei.
Regret că am cunoscut-o, nu ținem legătura. Nu pot să zic că sunt supărat pe ea, nu pot să zic că o urăsc sau, Doamne ferește, că o iubesc. Nu cunosc sentiment pentru ea, poate că nici nu vreau. Îmi este bine fără ea. Dacă 24 de ani nu m-a căutat, nu vreau să forțez nimic. Un lucru este cert, copiii mei nu vor crește în casa de copii! Promit!
„La duș ne era frică să mergem pentru că băieții mai mari ne atingeau și ne abuzau sexual. Educatorii știau, dar aveau nevoie de ei ca să se <ocupe> de noi cât stăteau la țigară și cafea!”
DaddyCool: În ce casă de copii ai crescut?
Andreas: Am crescut la casa de copii nr. 4 din Lugoj și la casa de copii nr. 1 din Checea.
La vârsta de 4 ani am fost transferat la fundația „Siguranța pentru Copii în România”, în comuna Checea. Aici, în fundație, am fost sprijinit să mă descopăr, am fost încurajat să învăț și să mă dezvolt. Am crescut în condiții mult mai bune decât la Lugoj, unde eram 120 de copii îngrămădiți în camere uriașe, în paturi cu etaje și în frig.
Mâncarea era cea mai de preț. Toți copiii ascundeau colțuri de pită sub pernă. Ne ascundeam jucăriile ca să nu fie furate. La duș ne era frică să mergem pentru că băieții mai mari ne atingeau și ne abuzau sexual. Educatorii știau, șefa de centru știa și ea, dar aveau nevoie de băieții mai mari ca să se „ocupe” de noi cât stăteau ele la țigară și la cafea. Așa că era legea junglei în centrul de la Lugoj.
DaddyCool: Ce ai schimba în acest moment la România?
Andreas: Cred că aș schimba din funcție pe toți șefii de instituții cu o vechime mai mare de 8 ani pe post. Oamenii aceștia ajung să creadă că instituția este a lor, că ei pot să facă legea acolo și, mai presus de toate, ajung să creadă că ei sunt dumnezeii copiilor abandonați.
Aș muta focusul de pe angajații din sistem pe copiii din sistem. Aș crea un mecanism de dialog între copiii și tinerii abandonați și autoritățile locale, județene și naționale, în vederea îmbunătățirii calității vieții copiilor abandonați din România. Măcar atât să facă cei care trăiesc pe spatele nostru!
„Adesea rămân fără lucruri de care am eu nevoie, ca să îi ajut pe alții…”
DaddyCool: Care sunt, pe rând, calitatea și defectul tău cea/cel mai mare?
Andreas: Cred că defectul meu este că nu pot să refuz să ajut pe cineva care are nevoie de ajutor. Spun asta pentru că adesea rămân fără ceea ce am eu nevoie ca să îi ajut pe alții. Nu știu de ce, dar așa este! 😊 Calitatea mea, hmm, nu m-a întrebat nimeni până acum. Nu știu să îți răspund. Îi las pe alții să răspundă la întrebarea asta.
„Mă inspiră oamenii cu O mare. Oamenii care înțeleg să facă bine un sistem, dar din interior. Tu ești unul dintre ei, sincer.”
DaddyCool: Cred că inteligența și perseverența sunt calitățile tale mari. Mie îmi place tare mult și spiritul tău justițiar. Te inspiră cineva în acest moment?
Andreas: Ooo da, ești unul dintre ei, sincer. Cel mai tare mă inspiră oamenii cu O mare, oamenii care înțeleg să facă bine un sistem din interior. De exemplu, domnul Ștefan Dărăbuș – Directorul „Hope and Homes for Children” sau Rita Pierson – o directoare de școală din USA care a spus la TEDx că „toți copiii au nevoie de niște campioni”. Așa este, campionii mei sunt Marianne și Dr. Lutwig Herbold, oamenii care mi-au oferit o șansă pentru o viață mai bună, dar și Eva și Fleming Elgard Jensen, familia daneză care și-a dorit să mă adopte, însă statul nostru minunat de tâlhar mi-a interzis asta!
Nuo să uit expresia judecătoarei. Era așa de fericită că mi-a făcut rău și, practic, mi-a interzis dreptul la o familie.
Din fericire, Familia Herbold mi-a oferit o șansă și m-au luat la Checea. Ei mă inspiră zi de zi, ei mă încurajează să îmi finalizez studiile de masterat și să mă înscriu la doctorat!
DaddyCool: Ce s-a întâmplat cu procesul de adopție? De ce nu a mai avut loc?
Andreas: Statul român a decis să interzică adopțiile internaționale. Practic, au decis să interzică un drept fundamental, dreptul la familie. Trebuia să fiu adoptat de familia Elgaard Jensen din Copenhaga, Danemarca. Am fost la ei foarte des, voiau să fiu băiatul lor. Aveau deja 2 băieți, ambii studenți, unul la Medicină și celălalt la Drept. Aveau o situație bună și voiau să mă adopte. Bunica daneză a suferit foarte mult, ea își dorea să fiu nepotul ei. A decedat la scurt timp după ultima mea vizită în Copenhaga.
DaddyCool: Cine te-a îndrumat cel mai mult/ cel mai bine pe perioada copilăriei/ adolescenței?
Andreas: În perioada copilăriei, nimeni. Nu țin minte să mă fi ajutat cineva să depășesc trauma separării de familia Elgard Jensen, familia mea din Danemarca. Totul s-a întâmplat atât de rapid, încât cred că am dezvoltat un fel de mecanism de reziliență. Am acceptat faptul că nu o să îi mai văd. La Checea, nemții – cum le spuneam noi, s-au ocupat ca să nu ne lipsească nimic. Ne-au creat un mediu apropiat de cel dintr-o familie normală.
În adolescență m-a ajutat foarte mult doamna psiholog de la fundație. Este un om foarte apropiat de noi toți. Tata Dani, administratorul fundației, m-a ajutat foarte mult să mă focusez pe un drum în viață. Voiam să fac foarte multe lucruri, eram împrăștiat și m-am pierdut încercând să îi ajut pe alții. Nu m-am ocupat de mine, încă mi-e greu să mă pun pe primul loc, dar el m-a ajutat cu sfaturi și mi-a redat încredere și stima de sine. M-a sprijinit să plec în schimburi de expriență în țări din UE și asta m-a ajutat să fiu omul de azi.
„Voluntariatul înseamnă o serie de oportunități de dezvoltare personală. Am învățat o mulțime de lucruri care mă ajută acum. Sunt omul de azi fiindcă fac asta de la 14 ani.”
DaddyCool: Ce înseamnă voluntariatul pentru tine?
Andreas: Voluntariatul a însemnat pentru mine o serie de oportunități de dezvoltare personală, dezvoltare de deprinderi și de viață independentă.
Odată cu începerea liceului la Timișoara, am început să fac voluntariat la Fundația Student Plus de acolo. Îi învățam limba engleză pe bunicii din Academia Seniorilor, am fost implicat în proiecte europene și am învățat o mulțime de lucruri care mă ajută și acum.
A urmat Consiliul Local al Tinerilor Timișoara, unde am fost votat președinte al comisiei sociale. Apoi m-am implicat în alte proiecte europene. Astfel, în anul 2017, am fost angajat la Fundația Județeană pentru Tineret Timiș ca formator. O experiență foarte frumoasă. Am învățat într-un ritm alert să scriu proiecte europene, să susțin cursuri/ seminarii și am fost implicat în echipa care pregătea candidatura orașului Timișoara la Capitala Europeană a Tineretului. Apoi am fost ales Președinte al Consiliului Tinerilor Instituționalizați și m-am mutat la București pentru a mă ocupa de CTI.
„Vreau ca toți tinerii din sistem să își cunoască drepturile pentru a se apăra de cei care vor să le facă rău! Asta mă motivează!”
DaddyCool: Ce anume te-a determinat să începi să ajuți copiii din medii defavorizate și alți oameni care au nevoie de ajutor?
Andreas: Din nevoia și dorința de a schimba câte ceva la sistemul de protecție a copilului din România. Mă bucur că am reușit alături de echipa mea din CTI, dar și alături de partenerii CTI, să convingem autoritățiile să mute focusul de pe angajații din sistem pe copiii din sistem. Sper să se țină de cuvânt, să majoreze indemnizațiile și să îmbunătățească condițiile de trai din sistem.
DaddyCool: De la un copil crescut în orfelinat, ai ajuns să fii parte importantă din Consiliul Tinerilor Instituționalizați și să faci o mulțime de evenimente dedicate copiilor din centrele de plasament. Ce te motivează în fiecare zi?
Andreas: Vreau să conectez copiii și tinerii din centre cu instituțiile care trebuie să își facă treaba în interesul superior al copilului! Vreau ca toți tinerii din sistem să își cunoască drepturile pentru a se apăra de cei care vor să le facă rău! Asta mă motivează!
DaddyCool: Dacă ai descrie viața și activitatea ta din prezent într-un singur cuvânt, care ar fi acela?
Andreas: Rollercoaster.
DaddyCool: Care e partea bună a voluntariatului și care este cea mai puțin bună?
Andreas: Partea bună este că înveți multe lucruri prin educație non-formală. Înveți să relaționezi cu oameni din întreaga lume, afli la ce ești bun și faci bine comunității din care faci parte.
Partea mai puțin bună este că sunt ONG-uri care se folosesc de voluntari pentru activități pentru care, în mod normal, ar trebui să plătești pe cineva.
„Conferința VREAU ACASĂ a fost un vis a devenit realitate! Anul trecut, la Baia Mare, am organizat acest eveniment, unde au participat peste 110 tineri și educatori din sistemul de protecție. Promit că la anul vor fi mai mulți tineri și instituții europene la masa discuțiilor.”
DaddyCool: Cât de mult ți-a schimbat voluntariatul percepția asupra vieții?
Andreas: Sunt Andreas de azi deoarece am făcut voluntariat încă de la 14 ani.
DaddyCool: Povestește-mi un episod care va rămâne pentru totdeauna în inima ta.
Andreas: Conferința „Vreau Acasă”. Un vis a devenit realitate! Anul trecut, la Baia Mare, am organizat acest eveniment, unde au participat peste 110 tineri și educatori din sistemul de protecție. La fel, organizații și instituții de stat, aflate într-un prim proces de dialog, structurat între tinerii instituționalizați și autoritățile statului. A fost o experiență foarte frumoasă, un stres teribil pentru organizare, dar a meritat!
Tinerii au spus ceea ce nu le place la sistem, am venit cu propuneri pentru îmbunătățire și au mai scăpat de frustrări și supărări. Au înțeles faptul că noi suntem aici ca să îi ascultăm și să îi ajutăm. Promit că la anul va fi mai bine, cu mai mulți tineri și instituții europene la masa discuțiilor. Îți mulțumesc pentru ajutor, ne-ai ajutat foarte mult!
„Nu am bani pentru tot ceea ce am nevoie, dar mă descurc. Nu mă plâng. Iubesc ceea ce fac!”
DaddyCool: Pentru nimic. Nu am făcut mare lucru, sincer. Sprijin cauzele în care cred. Cât de greu e să mobilizezi sponsorii și cum îi aduci alături de tine pentru a pune în practică toate proiectele gândite?
Andreas: Nu îmi este greu. Odată ce vrei să faci ceva, odată ce crezi atât de mult în ideea ta și crezi că ceea ce faci va avea impact asupra celor pentru care lucrezi, vin și resursele de care ai nevoie.
DaddyCool: Tu din ce te întreții?
Andreas: Bună întrebare, că tot vorbeam despre voluntariat. 🙂 Lucrez într-un proiect European. Sunt co-formator într-un curs care îi pregătește pe cei 120 de asistenți sociali și alți profesioniști din sistem să lucreze cu tinerii care vor părăsi sistemul și vor ieși din îngrijire. Îmi place ceea ce fac. Era să uit, din Decembrie 2018 lucrez în grupul de lucru al ONU pentru rezoluția ONU privind protecția copiilor fără părinți. Voi lucra cu ei pe parcursul anului 2019.
Mă descurc, nu mă plâng. Nu am bani pentru tot ceea ce am nevoie, dar iubesc ceea ce fac!
„Am regizat două filme de scurt-metraj, am fost producătorul unui film foarte reușit pentru antidrog și am regizat primul spectacol de teatru al departamentului de asistență socială din facultatea la care studiez.”
DaddyCool: Știu că ești pasionat de artă. Povestește-mi despre proiectele pe care le-ai făcut în acest sens.
Andreas: Am regizat două filme de scurt-metraj, am fost producătorul unui film foarte reușit pentru antidrog și am regizat primul spectacol de teatru al departamentului de asistență socială din facultatea la care studiez. A fost interesant să lucrez cu profesorii mei din facultate. Să le zic eu ce să facă! 😊 A ieși un spectacol chiar reusit!
Acum lucrez la un nou proiect, un spectacol de teatru pentru ziua mamei. Te invit cu drag la spectacol. Pregătesc alături de echipa mea a doua ediție a galei „MAMA” și alte proiecte culturale pentru tinerii din sistem.
DaddyCool: Voi fi acolo, mai ales că voi prezenta evenimentul. 🙂 Care este cel mai mare vis al tău?
Andreas: Visul meu este să înființez centre pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă în cel puțin 6 județe din țară. Sunt sigur că voi reuși anul acesta! Am o echipă foarte bună în consiliul director și mă bucur că partenerii CTI ne sunt alături în demersurile noastre.
DaddyCool: Ce le-ai spune tuturor tinerilor care ar vrea să facă voluntariat? Le recomanzi sau nu experiența?
Andreas: DAAAA! Dacă vrei să te faci bine, dacă vrei să ajuți și să schimbi ceva în comunitatea ta, implicăt-e! Fă voluntariat.
DaddyCool: Cum ar putea oamenii să te ajute, dacă ar vrea să îți fie alături?
Andreas: Să mă contacteze la 0786 336 068 sau pe email la adresa andreas@consiliultinerilor.ro. Este mereu nevoie de ajutor!
Dacă vor să joace în spectacolul nostru de 8 martie, chiar avem nevoie de actori. 😊
ACADEMIA DE VOLUNTARIAT este un proiect editorial semnat DaddyCool, menit să aducă în fața voastră povești incredibile de viață, ale unor oameni de tot felul, care și-au dedicat o mare parte din timp (dacă nu chiar tot) copiilor din medii defavorizate, mediului, animalelor abandonate, mamelor victime ale violenței domestice, bătrânilor etc.
E un proiect cu planuri foarte mari de viitor și sper din suflet să vă inspire să alegeți acest drum pentru că VOLUNTARIATUL poate fi un mod de viață, o cale spre o viitoare carieră, o revelație, o menire.
De ce i-am spus ACADEMIE? Pentru că fiecare dintre oamenii pe care vi-i voi prezenta pe parcursul anului 2019 ne va preda o lecție frumoasă de empatie, de ajutor necondiționat, de bunătate. Toți vor fi un exemplu de la care vom avea multe de învățat, iar împreună vor forma ACADEMIA DE VOLUNTARIAT, locul în care se adună toți oamenii buni ca să facă lumea din jurul lor un loc un pic mai bun.
Vă invit să citiți și despre PROIECTELE MELE DE VOLUNTARIAT, CARITABILE, pe care le-am conceput sau în care m-am mai implicat!
Within one year of adopting a baby girl from an orphanage in Romania, after the revolution, my husband was living elsewhere and I was a single mother of two beautiful girls. This was the inevitable result of a dysfunctional relationship. One in which I did not have the support of my husband when adopting.
I travelled alone to Romania and back home again via Germany and New Zealand, where I needed to finalise the adoption of my daughter as a New Zealand citizen. My ex-husband did not finally meet his adopted daughter until I returned home to Cairns, Australia, two months after I had left. There were many opportunities for him to be involved, but, apart from playing his part with the paperwork during the adoption approval process, which took three and a half years, that was all he did.
It is imperative that couples support each other and travel together throughout thier adoption journey. Meeting your adopted child for the first time in thier country of origin, is an essential part of the initial and ongoing bonding process for both parents.
Feeling isolated and with no support where I was living, I sold the family home, packed up what remained of our belongings after a garage sale, and moved to Brisbane with my two daughters. Natasha, my adopted daughter had just turned one year old and my biological daughter, Melannie, had just turned seven years old.
After settling in to a rented house, I actively went about building my adoption support team. International Adoptive Families Association of Queensland, was an essential part of my support team. I was already a member, having joined the organisation at the beginning of the adoption approval process. During that time, I spoke with other I.A.F.Q. members over the phone and looked forwards to receiving thier regular newsletters, but had never met a member in person. I started attending regular ”chat and plays” with Natasha. These were held in the homes of I.A.F.Q members or Parks and Gardens around Brisbane.
It wasn’t long before I was asked to take on a more active role. I was asked if I would co-ordinate the first seminar on Intercountry Adoption, to be held in Brisbane, and subsequently co-ordinated two more. Coordinating the seminars provided me with the opportunity to become more actively involved in the adoption community.
”Our Country is Poor But Our Hearts Are Rich”, said my fellow train passenger, an engineer on his way to an early morning meeting in Bucharest. The sun was rising on a day full of hope and promise, after a nightmare journey, alone, across Germany, Austria, Hungary, and finally, Romania, on my way to adopt a baby girl. I had been thrown off the train at the border between Austria and Hungary by eight Hungarian soldiers with revolvers at their hips and one official. When, finally, I arrived at the Gara De Nord railway station, and after a lengthy wait, was met by Janet and Michaela, I was exhausted and relieved.
Janet and her husband were from Brisbane and were adopting a baby girl and a baby boy. We stayed together in Michaela’s house. When, eventually, I arrived in Brisbane, one of the first people whom I contacted was Janet. Another couple whom I had also met in Bucharest, Tina and Steve, were also from Brisbane and adopting a baby boy and thirteen months old girl. Tina and Steve arrived back in Brisbane after spending one year in thier original home country of England.
After the revolution, foreign journalists went into Romania and discovered approximately 100,000 abandoned babies and children living in horror institutions where they were neglected and abused. The New Zealand government established an adoption program with Romania and a group of New Zealand parents formed Intercountry Adoption New Zealand. New Zealand parents soon started arriving back from Romania with thier adopted children.
Narelle Walker, married to a New Zealand man whilst living in Brisbane and wanting to adopt, made enquiries and learnt that they could adopt from Romania as New Zealand citizens. Narelle and her husband were one of the first couples to travel to Romania. Narelle went to the media to tell her story. That’s how I learnt I could do the same.
Together, Narelle, Tina, Janet and myself formed the ”Eastern European Adoption Support Group”. Tina had a suitable home with a safe backyard with a fort-style cubby-house, a sandpit and a swing. There was a rumpus-room with lots of toys for rainy days. Soon, we were meeting every Thursday morning for playgroup. As a single mum with no family, this was another vital source of support for me. We still meet regularly, twenty-four years later.
In 2013, I wrote a short memoir; ” The Promise I Kept”, published by Memoirs Publishing in the U.K and available as a paperback from The Book Depository. It is also available to be downloaded as a kindle edition on Amazon. I followed this with my website; http://www.thepromisekept.co in which I publish articles about orphan advocacy and child welfare in Romania. I also have a community Facebook page of the same name.
This article, which I wrote, appeared in the July 2016 issue of ”Adoption Today” magazine.
Abandonat în spital de la 4 săptămâni, Andreas este unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc și mă bucur tare mult să văd tineri ca el încercând să facă România bine. Face voluntariat de la 14 ani și luptă din răsputeri pentru drepturile copiilor din centrele de plasament. Din păcate, războiul cu autoritățile este unul lung și crâncen. Dar el nu se lasă, tocmai pentru că știe foarte bine toate abuzurile care se petrec în sistem. Statul român i-a refuzat dreptul la o familie, educatorii mușamalizau abuzurile sexuale din centrul în care era plasat și o mulțime de alte nereguli de acest fel. Iar normal ar fi ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Pentru că ele încă au loc și în 2019.
The Promise I Kept 