Thirty Years On, Will the Guilty Pay for the Horror of Ceausescu Orphanages?

”Courtesy of Guardian News and Media Ltd.”


By 1989, when the dictator was killed, up to 20,000 had died in Romania’s children’s homes. Now criminal cases may finally be held and those responsible for these deaths, brought to justice.

They were the pictures that, for many across the world, were the defining image of the aftermath of Romania’s 1989 revolution: emaciated children clothed in rags, looking into the camera with desperate eyes amid the squalid decay of the country’s orphanages.

Christmas Day will mark 30 years since Nicolae Ceaușescu, Romania’s megalomaniac, isolationist dictator, was convicted in an impromptu trial and shot dead together with his wife. His execution ended more than two decades of rule that brought poverty and misery to the majority of the country’s population.

In the three decades since his fall, only a handful of people have faced legal punishment for their roles in Ceaușescu’s repressive regime, and there have been no criminal cases over the tens of thousands of children mistreated by the regime’s inhumane network of juvenile internment institutions.

The country’s orphanages began to fill up from the late 1960’s when the State decided to battle a demographic crisis by banning abortion and removing contraception from sale.

Many of the children in the orphanages were abandoned by parents too poor to look after them.

The most horrific abuses took place in orphanages for disabled children, who were taken away from their families and institutionalised. At the age of three, disabled children would be sorted into three categories; curable, partially curable and incurable. Across the country, there were twenty-six institutions for category three disabled children. Investigators from the Institute picked three to investigate and found shocking mortality levels amongst the children. Seventy percent of the registered deaths were from pneumonia. There is testimony of children suffering from frostbite, of children literally being eaten by rats, being kept in cages or being smeared in their own faeces.

The list of those being prosecuted for the deaths is classified.

Alex Kuch; How International Adoption Changed My Life

Deaths in Siret Horror Orphanage.

Siret is a northern town near the border with Romania. It is an isolated place; ideal to hide away children not considered ”normal”. In the 1980’s, during the Communist era, Siret was home to 2,000 orphaned, sick and abandoned children.

Criminal complaint for the death of 340 children, in the Siret horror orphanage, during communism. Valentin Nas shared the link.

The image of the children in the Siret Orphanage is from the personal archives of Ronald Federici.

BY FLAVIA DRĂGAN | Updated: June 25, 2018 – 5:21 PM

The Institute for the Study of Communist Crimes (IICMER) has filed a complaint with the Attorney General’s Office concerning the inhumane treatment of orphaned children confined in the Siret Hospital for Children with Chronic Neuropsychiatric Condition (HCCNC). 340 children died there between 1980 and 1989.

IICCMER has denounced the deaths which occurred in the last decade of the communist regime. The largest number of deaths, 81 children, was recorded in 1981.

According to IICCMER’s statement released to the editorial, most children died of illnesses that could be treated, and for most of them the deaths were caused by the inhumane way they were treated in the orphanage. A very large number of children have died during winter, most of them due to pneumonia, epilepsy, heart, kidney, and liver diseases.

Figure: Deaths in the Siret HCCNC, by age (Jan. 1980 through May 1991)

Most children died when they were between one and four years old. Many of the children admitted to the Siret orphanage were from Suceava County, but also from Bucharest, Bihor, Timiş, Dâmboviţa, Constanţa.

Figure: Evolution of deaths in the Siret HCCNC (1980-1991)

“Following the analysis of death documents and death certificates, carried out by IICCMER experts and by a team of forensic pathologists, we have found that, on the one hand, there were increased mortality rates in the case of easily preventable or early diagnosable and properly treatable pathologies, and, on the other hand, there were deaths that support, by their very nature, our conclusions regarding the existence of a regime characterized by inhumane treatments applied to minors in the hospital.”

309 employees at the hospital-orphanage in 1989

The HCCNC was operating under the Ministry of Health and was headed by a doctor/manager appointed by order of the minister. Since its inception in 1956 until 1991, the hospital has been administered by nine doctors, and the last of them has been running the hospital-orphanage for 24 years.

At the end of the 1980s, the orphanage included 14 specialist doctors, 109 nurses, 115 auxiliary staff, 12 administrative staff, 12 staff runing the school and 47 workers.

There is a legend that hundreds of children were left to die in a field.

Since the establishment of the hospital-orphanage in 1956 until 2001, 1,500 children have died of the total of 8,886 children who have been placed in the Siret institution.

After the death of 81 children in 1981, the number of deaths fell in 1982 and 1983 following the management’s decision to transfer out a very large number of children.

Figure: Main causes of death in the Siret HCCNC (1980-1991)
– Pulmonary affections 68%
– Epilepsy 13%
– Others 8%
– Heart conditions 3%
– Kidney problems 7%
– Liver problems 1%

Among the staff who worked at Siret HCCNC during the communist era there is a legend of an order coming from the Communist Party leadership regarding the fast release from hospital of a large number of patients, an order which was quickly executed at the end of November 1983. The hospital register has recorded the transfer of 750 children over just a few days at the end of November 1983. According to former employees, a large number of these children, especially those with unknown parents, have never reached their transfer destinations, being instead isolated on a field and left to die without being registered.

IICMER states that it could not confirm the information, but it continues the checks.

Criminal complaints to follow for the period 1956-1980

IICCMER said it would file criminal complaints for inhumane treatments for the period 1956-1980, but “given the high volume of work, we can not predict when the actions will materialize,” the Institute’s spokeswoman added.

Last summer, IICCMER has filed another criminal complaint with the Attorney General’s Office for the inhumane treatment of children hospitalized in the Cighid, Păstrăveni and Sighetu Marmaţiei home-hospitals. 771 children have died there from 1973 to 1990. In that case, the prosecutors from the Attorney General’s Office have started in criminal investigations.

Romania’s Last Orphanages

@TheEconomist has visited @HopeandHomes projects in Romania to create a film examining how we’re finding families for the 7,000 children who remain in ‘Romania’s Last Orphanages’ #FamiliesNotOrphanages

Hard hitting film by the The Economist exploring the rise of the terrible orphanage system in Romania and explaining why Hope and Homes for Children is determined ‘Romania’s Last Orphanage’ should close.

Hope and Homes for Children’s work in Romania is central to a hard-hitting new film, released today by The Economist.

Available here. ‘The End of Orphanages?’ focuses on the transformation that’s taken place in Romania’s child protection system in recent decades.

Viewers are reminded of the horror of the Ceausescu-era orphanages that were discovered after the fall of the dictator in 1989 and goes on to explain how the majority of the county’s orphanages have now been closed by ensuring that children can grow up in family-based care instead.

Hope and Homes for Children has played a fundamental part in driving the process of child protection reform in Romania over the last 20 years. When we began work there in 1998, over 100,000 children were confined to institutions. Today that figure has fallen by more than 90% to less than 7,200.

The Economist film tells the story of Claudia, a woman in her late 30s who was born with one arm and abandoned to the orphanage system as a baby. She shares painful memories of the abuse and neglect she suffered as a child. She struggles to remain composed as she describes one incident where she was stripped and beaten with a rope as a punishment for playing in the wrong place.

“Effectively we belonged to no one. You were basically treated like an animal” she says.

Today Claudia works in the Ion Holban institution in Iasi County – one of the remaining orphanages that Hope and Homes for Children is working to close in Romania. The film shows some of the children who have already been supported to leave the institution and join families.

The Manole sisters spent five years in Ion Holban after their remaining parent died. Our team gave their extended family the extra support they needed to make it possible for all four girls to leave the orphanage and begin a new life together with their Aunt and Uncle.

Three of the Manole sisters with their Auntie Maricica

Stefan Darabus, our Regional Director for Central and Southern Europe, contributes to the new film, explaining “Any institution like Ion Holban should be closed. They do not offer family love. They do not offer what a child needs most which is to belong to a family, to have a mother and a father, to feel special.”

The film gives a balanced view of the process of deinstitutionalisation, pointing out the risks to children if the process is not properly supported but gives the last word on the future of the children in the Ion Holban to Claudia. “What they need is such a simple thing,” she says. “Parental love in the bosom of the family, rather than in the bosom of the State. But mainly they need to be accepted.”

The Journey Home Made Me Complete; John Gauthier


A Milwaukee-area man who was adopted from an orphanage in Romania when he was 5 years old found some answers this summer in a journey that, for him, proved you can go home again.

John Gauthier, 32, grew up outside Milwaukee, but he always wondered about his birth family and the life he missed.

When he left for Romania in July, he went back to the land where he was born.

“I’ve been waiting for so long I just couldn’t wait any longer,” John Gauthier said.

Like thousands of other Romanian children, John Gauthier spent time in an orphanage. He was saved when a couple from the town of Lisbon saw their plight televised on 20/20.

They traveled to Romania in 1991 to adopt John and another boy and brought them to Wisconsin.

But John was always curious about home.

“It was something I knew was going to come along with time,” John’s father, David Gauthier, said.

Sensing his son’s curiosity, two years ago, David Gauthier gave John a letter.

“I open it, and it’s all in Romanian. I don’t know what it says. I remember that night I translated just the first sentence on the top of the letter and it said, ‘My dear son,'” John Gauthier said.

The letter said: “My dear son, when you read these lines that I am writing you right now, you will be an adult and maybe you are going to ask yourself, who are you? Where do you come from? Please do not judge me because I let you go. I just wanted you to have a better life than mine.”

The letter let John know who his mother was. With her name, through Facebook, he quickly discovered he had siblings in Romania.

“I just needed to go over there and see them,” John Gauthier said.

So this summer, he did.

He met his older brother, and for the first time, two younger sisters.

“They changed me in just seeing the beauty in everyone, just even more than what I saw before,” John Gauthier said.

He set foot in the village where he was born, Ramnicu Valcea, and met extended family he didn’t know he had.

“I thought about how much I could’ve experienced with my siblings, but I’ll take what I can get now. I’m just thankful for that,” he said.

Before he left, he went with his siblings to their mother’s grave. There, he showed them the letter that led him to them.

“The whole trip made me complete. The whole journey made me complete. I felt like I found my voice. I found myself and meeting them changed me forever,” John Gauthier said.

He hopes to travel to Romania again, and his father, David Gauthier, plans to take his other son, David, to Romania soon, so he can have the same kind of experience and discover his roots.

Rusine unei Natiuni

Rusine unei natiuni

Izidor Ruckel sa născut în 1980. La vârsta de șase luni, el a devenit bolnav și părinții lui l-au dus la un spital, unde a contractat poliomielita de la o seringă infectată. Ulterior, medicii spitalului a încurajat părinții lui să-l las la un orfelinat. Din 1983 până în 1991, Izidor a trăit în orfelinat Sighetu Marmației.

Nimeni nu știe cum au fost mulți copii în orfelinate din România la sfârșitul comunismului. Numărul este estimat a fi fost undeva între 100.000 și 200.000. Ceea ce știm este că abandonul copiilor a fost de fapt încurajat de guvernul român ca un mijloc de creștere a populației prin aruncarea înapoi în mare de copii care nu au putut fi muncitori productivi pentru stat.

Sighetu Marmatiei este situat la Sighet, un oraș mic din nordul România. Este orașul natal al supraviețuitor al Holocaustului și laureat al Premiului Nobel, Elie Wiesel.

Instituția Sighetu Marmației este situat la marginea de vest a orașului în spatele unui perete de 6 picioare. Semnul de mai sus mențiunea citește „Pentru Minori Camin Spital deficienti“, care se traduce la „domiciliu spital pentru copii deficient.“

În 1990, la scurt timp după căderea comunismului, ABC News’ 20/20 producatorul Janice Tomlin a vizitat Sighet si a produs seria de atribuire «Rușine unei națiuni.» Fotografii și clipuri video Tomlin a adus atenția lumii practicilor de protecție a copilului oribile din România.

ziar comunist încurajează mamele să lase copiii în grija statului

Dan și Marlys Ruckel din San Diego urmărit 20/20 difuzat și a mers în România cu intenția de a adopta un copil. La 29 octombrie 1991, Dan și Marlys adoptat Izidor. El a fost unul dintre mulți orfani de la Sighet pentru a face din San Diego, noua lor casă.

În 2016, Izidor sa mutat înapoi în România, unde și-a dedicat viața copiilor fără familii și găsească mijloacele pentru a sprijini 60.000 de orfani ai generației sale, care nu au fost niciodată adoptate.

Izidor întâlnește noua lui mama
1990 – Izidor în spatele gratiilor orfelinatelor
Familia lui Izidor
Am întâlnit recent Izidor la gara din Cluj pentru a vorbi despre viața lui, de ce sa mutat înapoi în România, iar starea actuală a bunăstării copilului.

Povestește-mi puțin despre trecutul tău

De la 3 până la 11, am fost într-un spital pentru copii, nu un orfelinat. Dar atunci, și încă astăzi, nu există nici o diferență între modul în care un copil este tratat într-un spital de copii sau un orfelinat de stat. Acestea sunt cele două instituții.

La doi ani după sosirea în SUA, am început să dor de instituția de la Sighet. Nimeni din Statele Unite au avut răspunsurile pe care le căutam, și am scos furia mea pe cei care ma iubit cel mai mult, familia mea a adoptat. Am fost un copil din iad.

Apoi, o familie românească a venit la San Diego, pentru Paște și am auzit despre Hristos. Am scris tone de întrebări și a început să găsească răspunsurile pe care le căutam. Oamenii mă întreabă cum am depășit acest lucru. Nu este din cauza părinților mei sau orice am făcut, a fost pentru că am lăsat pe Hristos să-mi spună cine sunt cu adevărat.

După cum furia mea potolit și viața de familie îmbunătățit, am fost rugat să scrie o carte pentru a ajuta familiile care adoptă copii abandonați. Cartea, a abandonat pentru viață, a fost publicată în 2003 și a vândut peste 30.000 de exemplare.

Izidor în SUA cu tatăl său

Timp de 17 ani, din 2001, scopul meu de viață principal a fost de a spune oamenilor ce sa întâmplat în instituția mea și asigurați-vă că nu mai întâmplă cu alți copii din România. Am vorbit de sute de ori, inclusiv la BBC, în Washington Post și recent într-un interviu cu Morgan Freeman, care va fi difuzat în luna octombrie, în 176 de țări de pe National Geographic.

DESCRIETI Viața în Orfelinat

Am trezit la 5, dezbrăcat, din moment ce majoritatea copiilor se ude în pat, și sa dus la o altă cameră pentru haine noi, în timp ce podeaua a fost curățat. Am mâncat micul dejun, se spală și au fost puse într-o cameră curată în cazul în care ne-am așezat acolo balansoar înainte și înapoi, lovind unul pe altul, de dormit sau vizionarea cineva plânge până când au fost drogați. După prânz, ne-am dus înapoi în camera curată, repetând aceleași lucruri ca și dimineața. Apoi, am fost hrăniți, scăldate din nou, pus în haine curate și în pat pentru noapte.

CE VREI sa stie lumea despre experiența ta?

În primul rând, faptul că copiii au suferit mai mult decât știe nimeni. Nici reporter poate captura suferința. Abuzul a fost mai rău decât orice raportat. Dacă ai fi handicapat ca mine, ai fost ascuns și nu a permis în afara instituției.

În al doilea rând, în ciuda tuturor Rănile traumatice și emoționale, nu se pierde viața vreodată. Dacă vom da acesti copii, acum adulți, unele oportunitate, cu dragoste, alimentație și dezvoltare, acestea pot funcționa în lume și să dezvolte independența. Am rămâne în contact cu copiii cu care am crescut și ele pot fi ajutat. Ei încă mai au vise.

De ce continui să REVENIREA LA SIGHET?

Sunt multe motive. În primul rând, a fost casa mea timp de 11 ani și crezi sau nu, există amintiri Prețuiesc. De câteva ori am fost scoasă în afara instituției, am fost în venerație de frumusețea naturală a Sighet. România mi-a fost frumosul ținut în afara instituției, nu răul din interiorul instituției.

Îmi place să viziteze unele dintre asistente medicale. Eu le numesc celor șapte îngeri. iubirea și compasiunea lor a fost singura sursă de speranță am avut.

Există, de asemenea, o memorie specifică, care îmi amintește că Dumnezeu a fost cu mine, chiar dacă nu știam cine era El. Într-una din călătoriile mele în afara instituției, am văzut un om mort agățat pe o cruce. Asistenta a spus că a fost Isus Hristos, dar fără nici o explicație. de fapt, am crezut că era un tip sărac de la Sighet.

Am păstrat simt rău pentru el, când m-am întors instituției. Acum, eu iau o imagine de cruce de fiecare dată când m-am întors la Sighet.

Mă duc înapoi să se reconecteze cu copiii cu care am crescut. În 2014, patru dintre noi a revenit instituției. Păpuși, mobilier și haine au fost culcat în jurul ca doar închis. Crows erau peste tot ca într-o casă bântuită. Dar a fost remarcabil faptul că fiecare dintre noi a amintit lucruri pe care ceilalți au uitat. M-am simțit foarte bine pentru a ne împărtăși experiența noastră comună. Când le-am întrebat dacă au ratat acest loc, noi toți au spus „da“. A fost singura noastră acasă din copilărie.

Dar cel mai important motiv este de a afla ce sa întâmplat cu adevărat acolo. Chiar dacă locul a fost închis timp de 11 ani, este încă plină de înregistrări și provizii. Când aveam șapte ani, un copil pe nume Duma a fost bătut atât de tare încât m-am ascuns sub foi, temându-se că s-ar putea fi următoarea. Dimineața, am văzut trupul învinețită gol Duma și masa de prânz el era mort. Anul trecut am găsit dosarul lui medical. Cauza oficială a morții a fost „incetat sa mai respire.“

Nu a fost un alt copil pe nume Marian, care a fost hiperactiv si a fost dat de multe ori medicament. Tatăl său l-au vizitat în fiecare week-end și mi-ar uita cu gelozie pe fereastră așa cum au așezat pe o bancă. În timp, Marius încetat să mai mănânce și a pierdut voința de a trăi. Îmi amintesc în căutarea pe fereastră pe duminică, când a murit în brațele tatălui său. Tata lui plângea și se ruga la cer.

În 1995, a existat o poveste media care orfanii români s-au dat otravă de șobolani. Acum trei ani, o asistentă medicală de la instituția a confirmat că Marius și mulți alți copii s-au dat otravă de șobolani.

Mulți foști orfani se întorc în România pentru răspunsuri. Pentru mine, este totul despre iertare și asigurându-vă că România nu mai măturat problema bunăstării copilului sub covor. drepturile și interesele copiilor sunt încă ignorate.

De la stânga la dreapta: istoric Mia Jinga, Izidor Ruckel și directorul IICCMER, Radu Preda. Foto: Lucian Muntean

Pe 1 iunie, 2017, cercetarea finanțată de stat a Crimelor Comunismului (ICCMER) a depus o plângere penală la Ministerul Justiției pentru moartea a 771 copii din Sighetu Marmatei, Cighid și orfelinate Pastraveni între 1966 și 1990. Anchetatorii spun acest lucru este doar vârful aisbergului pentru o investigație mult mai amplă care este nevoie în 26 de orfelinate din România.

anchetatorii ICCMER și arhiviștii spun lista de înregistrări oficiale, pneumonie și boli cerebrale ca principalele cauze ale deceselor, dar martorii spun cauzele au fost expunerea la frig igiena, săraci, foametea, lipsa de asistență medicală, otravă de șobolani, și abuzul fizic violent.

Anchetatorii spun înregistrările comuniste clasificate copii în 3 categorii: reversibile, parțial reversibile și non-reversibile. Copiii din ultimele două categorii au fost aruncate în centre de a muri.

Radu Preda, director al ICCMER spune „Îndemnul meu ca tată este să se asigure că aceste lucruri nu se întâmplă din nou. Să facem ceva la nivel de mass-media și la nivel instituțional pentru a se asigura că nici un copil în această țară, care are un handicap, sau de boală, sau a fost abandonată va fi vreodată palmuit, au murit de foame, legat sau lăsat să moară în lor fecale proprii.

Trebuie să recunoaștem societatea cu totul necivilizat din trecutul nostru comunist și scăpa toate urmele de această boală din sistemul nostru de protecție a copilului.“


Am fost de acord pentru a ajuta atrage atenția asupra unei anchete penale conduse de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (ICCMER). Această investigație se concentrează asupra decesele copiilor de la Sighet Marmației și a două instituții.

Am întrebat anchetatorii, dacă acestea mergeau după asistente medicale și au spus: „Nu, doar persoanele care inlaturata medicină și gestionate facilitățile.“ Odată ce am știut că, era în regulă cu mine.

Dar sunt mai puțin interesat în a pune oamenii în închisoare decât Sunt interesat în obținerea de resurse financiare din partea statului pentru a sprijini 60.000 de orfani din generația mea, care nu au fost niciodată adoptate. Cele mai multe dintre ele nu au nici un mijloc de a se sprijini ca adulți și sunt fără adăpost. Speranța mea este că această investigație va conduce la un costum de acțiune de clasă mult mai mare, în numele acestor 60.000 de cetățeni. Trebuie să existe un cost pentru neglijență gravă sau de lucruri nu se va schimba.


Nu am putut crede toate mass-media românească la conferința de presă de 1 iunie care anunță urmărirea penală. Acest lucru a fost istorie! Românii în cele din urmă lupta pentru ceva ce nu am reușit să facem toți acești ani. Am provocare întotdeauna mass-media românească, deoarece toate poveștile pe orfani și a abuzului față de copii provin de la organizații internaționale de știri. Chiar și astăzi, toate imaginile de neglijare a copilului vine de la organizațiile internaționale.

De ani de zile oamenii au fost jenat și speriat cu privire la această problemă. Dar acum se pare că tinerii se trezesc la faptul că acest lucru se întâmplă în continuare.


Da este. Nu știu din proprie experiență, dar am auzit atât de la oameni pe care le cunosc și de încredere. Sunt încercarea de a obține acces la mai multe instituții pentru a ajuta copiii și asistenți sociali. Eu nu trăiesc în România, pentru a stânjeni sau distruge oameni. Dar oficialii guvernului în Parlament par să aibă nici o idee despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în instituțiile lor.

CREZI CA ROMÂNIA ar trebui să deschidă Adopția internațională?

Lupt pentru adopția internațională a copiilor cu nevoi speciale sau cei care nu au nici o șansă de a fi adoptate în România. Cele mai multe dintre oamenii din guvern resping această idee pe baza faptului că copiii vor fi afectate de pierderea cultura și identitatea lor, în cazul în care se adoptă în afara România.

E o scuză oribilă. Din momentul în care acești copii intră în instituția în care sunt deposedați de tot. demnitatea, libertatea și creierele lor devin terci. Spune-mi, ce cultura sunt ele pierd prin a fi adoptate în străinătate?

Problema în România de astăzi este vorba de bani și locuri de muncă pentru patronajul politic. Statul plătește instituții, case rezidențiale și centre de plasament, o bursa pentru fiecare copil. În cazul în care statul a găsit familii adoptive pentru 20.000 de 60.000 de copii aflați în custodia statului, ei ar pierde 33% din finanțarea lor și locurile de muncă de multe ori da familiei și prietenilor.

În generația mea, guvernul a dorit să dispună de copii. Astăzi, ei vor să profite de pe urma ei.

Ce va deranjeaza cel mai mult despre sistemul de protecție AZI?

Sunt de fapt, impresionat de cât de mulți lucrători sociali buni doresc să schimbe sistemul. Am obține o mulțime de e-mailuri de la asistenți sociali și a fost șocat pentru a vedea cât de mulți lucrători sociali au prezentat la România fără Orfanii conferința noiembrie anul trecut. Este o mare bucurie pentru a vedea toate familiile românești care au adoptat și doresc să adopte.

Știm cu toții că instituțiile nu sunt răspunsul. Dar eu nu sunt în favoarea doar închiderea instituțiilor. Pur și simplu pune copiii pe străzi este chiar mai rău. Cel puțin instituții oferă un pat, hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Stațiile noastre de tren sunt pline de persoane fără adăpost.

Cea mai mare problemă pe care o avem astăzi este că muncitorii care au lucrat în instituțiile în anii 1980, prin mijlocul anilor 1990, încă mai lucrează în sistem. Nu vă puteți aștepta schimbarea prin renovarea clădirilor atunci când aveți aceleași persoane și aceeași cultură.

Am vizitat 6 orfelinate acum 2 ani. Cele mai multe dintre copii au văzut povestea mea la televizor și au fost confortabil vorbind cu mine. Am întrebat fiecare copil, „Îți place care trăiesc aici?“ Ei au spus „Vezi că doamna de acolo? Ea încă ne bate.“Am întrebat«cât timp ea a lucrat aici?»Ei au spus«din prima zi, din moment ce acest loc a fost deschisă.»

Acesta este în mod constant același răspuns. Și m-am gândit: „Wow, există o problemă.“ Acești oameni trebuie să fie înlocuite.

Vreau să lucrez cu sistemul. Vreau să rămână în România. Pot să văd că oamenii sunt într-adevăr caută răspunsuri. Primesc un răspuns puternic atunci când vorbesc cu noua generație de români. Eu cred că este momentul potrivit să se confrunte cu trecutul nostru și de a crea un sistem care funcționează în interesul copiilor.


Am fost mișcat de Izidor. El călătorește în jurul valorii de România în trenuri murdare. El poartă valiza fără plângere, în ciuda unui picior paralizat parțial. El nu are mulți bani și nu este motivată de faima sau atenția publicului. Ceea ce el are o pasiune și scop.

România în 2017 îmi amintește de creștere în Germania în anii 1970. Îmi amintesc să vorbesc cu prietenii mei germani adolescente despre nazism și Holocaust. Ei au avut nici un răspuns, nici capacitatea de a înțelege groaza, doar o pasiune profundă pentru a lupta orice moștenire a nazismului. Mă simt același sentiment în rândul tinerilor români de azi ca se simt furie profundă față de orice abuz sau nedreptate față de copii.

Este un clișeu să spunem că viitorul nostru este în copiii noștri. Dar, în România cifrele vorbesc de la sine.

Orice decizie luată în casele noastre, comunități și guvern, trebuie să fie făcută în contextul „Este un loc bun pentru a ridica copiii sănătoși și facem tot posibilul pentru a găsi fiecare copil o familie iubitoare?“

 Izidor este în nevoie disperată de un nou picior bretele pentru piciorul poliomielita deteriorat. Vă rugăm să consultați link-ul și partaja sau dona dacă poți.
Iti multumesc pentru sprijin