Andreas Elgard; Presedintele Consiliului Tinerilor Institutionalizati

LIFE STORIES
De la o copilărie de coșmar într-un centru de plasament din România la o carieră de succes în sprijinul societății. Povestea lui Andreas, tânărul ce se luptă pentru drepturile omului

Andreas Novacovici are 24 de ani și este unul dintre copiii României, la fel ca fiecare dintre noi. Diferența este că el este mai al României decât noi ceilalți, asta pentru că el nu a avut o familie, el a crescut într-un centru de plasament toată viața și nu a știut ce înseamnă dragostea unui părinte. Astfel, a rămas copilul statului român. A avut o copilărie pe care cu greu ne-o putem imagina, presărată cu bătăi, abuzuri sexuale, foame și multă suferință și umilință, toate acestea în loc de joacă, mângâieri, vorbe de alint, încurajări și aprecieri.

La vârsta de 6 ani trebuia să fie adoptat de o familie din Danemarca, însă judecătorul care a instrumentat cazul la vremea respectiv, i-a furat acest drept și a respins adopția. De aceea, acum vrea să-și schimbe numele din Novacovici (numele său din certificatul de naștere) în Edgard Jensen (numele familiei în care trebuia să crească).

Toate acestea l-au afectat probabil pentru toată viața, dar nu s-a lăsat doborât de ele. A profitat de orice împrejurare ca să ajungă om mare, om pe picioarele lui, învățat, înțelept și drept.

Azi, Andreas Novacovici este masterand al Facultății de Asistență Socială, președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, membru al consiliului național de coordonare al No Hate Speech Movement – programul pentru combaterea discursului instigator la ură dezvoltat de Consiliul Europei, activist pentru drepturile omului, în special în domeniul anti bullying și fondator al asociației Youhub care dezvoltă proiecte și programe de incluziune socială prin artă, anti-agresiune și fără discursuri de ură în România.

Foto: Alin Surducan

Fiind activ implicat, poți să-mi spui o cifră a copiilor din centrele de plasament din România la ora actuală?

Suntem în jur de 57 de mii, din care, în centre, undeva la 19 mii de copii. În sistemul de Protecția copilului suntem 57 de mii de suflete; în centrele de plasament suntem aproximativ 19 mii.

În centre sunt până la 18 ani?

18 ani sau 26. Acum sunt și situații în care se respectă legea și se prelungesc măsurile de plasament și ajungem să avem tineri de peste 20 de ani în centru pentru că-și continuă studiile sau muncesc. Conform legii, se poate prelungi măsura de protecție pentru copii și tineri în condițiile în care tânărul urmează studiile la zi, sau în situații de risc, la cerere, dacă se află în situația de excluziune socială.

Care e povestea ta?

Eu sunt Andreas Novacovici, în curând mă voi numi Andreas Elgard Jensen pentru că am început procedura de schimbare a numelui de familie întrucât eu trebuia să fiu înfiat de un cuplu danez încă din 1998, însă procesul meu de adopție a fost blocat de acea lege a adopțiilor internaționale, un decret prin care practic s-a stopat întregul proces de adopție internațională. Sunt una dintre victimele acestei proceduri de închidere a adopțiilor. Eram deja în instanță, am fost întrebat dacă vreau să fiu adoptat, eu țin minte că am spus „da”, m-au scos din sală și după 5 minute au ieșit și danezii și mi-au zis: „Nu vei veni cu noi acum, vei merge o perioadă scurtă la Lugoj”. Eu de la 4 săptămâni am fost abandonat la Casa de copii nr 4 din Lugoj. Am locuit și în Leagănul de copii de la Timișoara, o perioadă scurtă.

Ce e leagănul?

Înainte de Casa de copii, erai în leagăn și totul ținea de Inspectoratul școlar. Nu exista instituția Direcția de Protecție a copilului.

Și de la 4 săptămâni până la 4 ani și jumătate am crescut la Lugoj, cu 140 de copii în cameră, 240 în tot centrul. Erau două magazii mari.

Erau copii de toate vârstele, nu?

Da, eram și mari și mici, la grămadă.

Câți în pat?

O perioadă destul de lungă dormeam câte doi în pat, dar erau 3 etaje de pat. Era frig, nu aveai cum să încălzești magazia aia mare.

La 4 ani și jumătate am fost transferat la Fundația Siguranță pentru copii în România, fundație la care încă am măsura de protecție.

Am absolvit Facultatea de Asistență socială, sunt masterand în Asistență socială și în curând, sper, doctorand în Protecția copilului.

Andreas la 5 ani

De când datează primele tale amintiri?

O dată exactă nu știu să-ți dau, dar țin minte lucruri de la 2 ani pentru că au fost foarte traumatizante episoadele de la Lugoj, bătăi violuri între băieți; de la 3 ani și până la 4 ani am fost abuzat sexual  de băieți mai mari și țin minte că și un portar ne atingea în locuri nepotrivite. Bătăile erau la ordinea zilei, nu e nici o noutatea. Foametea făcea parte din viața noastră, deși aveam mâncare, noi știam că avem mâncare, se vedea în oală; când îndrăzneam să mai cerem un polonic de orez – pentru că noi mâncam orez ca niște chinezi veritabili- primeam un polonic din ăla mare de cantină în cap și nu ne mai trebuia nimic. Dacă voiai să spui ceva sau să ceri ceva, nu puteai; copiii mai mari făceau legile acolo pentru că educatoarele se ocupau de ale lor, noi nu știm ce făceau; nu țin minte să fi avut vreodată o activitate cu vreo educatoare sau să am o amintire frumoasă cu ele. Am mâncat săpun la toaletă mult timp, motiv pentru care eram mai mereu prin spital.

Erai obligat de cei mari?

Nu, asta era pedeapsa din partea educatoarei. Avea o riglă din aia mică cu care ne lovea sub unghii, ceea ce durea groaznic. De Moș Nicolae țin minte că primeam săpun de toaletă; numai cei care erau preferați, cei mai frumoși, cei mai vizitați primeau ceva dulce. Noi primeam săpun și mușcam din el crezând că e ceva dulce.

După ce am fost transferat la Fundație, m-am mutat la Checea și când de la 120 de copii în cameră am ajuns să locuiesc doar cu 12, o perioadă foarte scurtă, mi s-a părut că visez. Apoi am stat doar cu încă un copil, ceea ce a fost un șoc.

Dar era mai bine la Checea, nu?

Da. Mi-a fost destul de greu să mă adaptez pentru că eram obișnuit cu răul. Țin minte că aveam și încă mai am tendința, când se apropie cineva de mine, să mă feresc, să ridic mâinile deasupra capului.

Andreas în Centrul din Checea

Te-ai reîntors vreodată la Centrul din Lugoj?

Nu, pentru că s-a închis între timp. E sub lacăt acum, nu cred că mai poate intra cineva acum. Ar fi interesant să mă întorc, asta dacă mai există clădirea. Era o clădire cu o curte interioară mică în care adesea ne băteam pe jucării…

Aveați jucării?

Aveam și noi câteva. Cele bune erau încuiate în magazii. Nu țin minte să fi primit o jucărie acolo.

Dar oamenii aceia care aveau grijă de voi ce fel de oameni erau?

Erau femei toate și țin minte că ne loveau fără motiv. Nu trebuia să fie o ocazie specială ca să fii lovit. Eram obișnuit cu lucrurile astea; știam că mă bate, urlam de nervi să mă lase o dată în pace și apoi îmi vedeam de treabă.

Dacă te-ai întâlni cu una din acele educatoare azi?

Nu cred că i-ar fi bine după. Să-mi spună că regretă? Nu cred, nu cred pe nimeni. Erau foarte conștiente când făceau treaba asta. Și se vedea în privirea lor răutatea.

Andreas la 4 ani și jumătate

Ai mai aflat vreodată ceva de părinții tăi?

Am avut o vizită la un moment dat și m-am oprit acolo. Aveam vreo 13 ani și am cerut anchetă socială. Am fost cu asistenta socială și cu șefa centrului privat de la Checea.

I-ai cunoscut pe amândoi?

Nu. El nu e declarat în acte. El a dispărut, nu știm nimic despre el, iar ea nu a prezentat foarte mult interes. Am spus că eu nu am nevoie de cineva care să fie prezent numai așa. Deja trecuseră 13 sau 14 ani fără persoana aceea, așa că nu mai avea ce să se schimbe.

Povestește-mi ziua aceea în care ai văzut-o, te rog.

Am ajuns la Bulgăruș, un sat în apropierea orașului Jimbolia, am fost la ei, insistau să mănânc ceva cu ei, am refuzat și am cerut să-mi spună povestea ca să știu și eu de unde mă trag, cine sunt pentru că la vârsta aia te cam interesează identitatea. Și mi-au zis foarte puține lucruri, vagi…

„Ți-au zis” cine?

Mama ei și cu Liliana, femeia care m-a născut. Au făcut o criză de plâns, o scenă de milă, teatru care nu m-a impresionat cu nimic. I-am cunoscut, am observat cine sunt, gata, nu mi-a mai trebuit nimic.

Mai avea copii?

Da. Nu mă interesează. Nu e de supărare, nu e de nervi, nu e de ură, pur și simplu nu mă interesează existența acelor oameni. Nu am nici o legătură cu ei. Pentru mine sunt niște străini pe care nu vreau să-i am în viața mea.

Andreas la 5 ani

Există vreun om în viața ta căruia probabil o să-i mulțumești toată viața?

Mariane Herbold. Este președinta fundației Siguranța pentru copii din România. Daniel Bugarschi este directorul fundației, iar doctorul Hans Ludwig Herbold este soțul președintei și fondatorul fundației. Pe ei trei îi iau la pachet ca cei mai importanți oameni din viața mea.

Ei m-au scos de la Lugoj și țin minte și azi ziua în care au venit după mine.

Dar cum te-au ales pe tine?

Țin minte că eu veneam din Danemarca, tocmai mă întorceam de la familia care voia să mă înfieze, am dormit câteva ore și apoi mi-au făcut bagajele și m-au luat. Nu am fost anunțat că voi pleca, nu am fost pregătit în sensul acesta, nimic.

A, deci tu fuseseși să vizitezi familia care urma să te adopte?

Da, trei ani la rând am fost.

Andreas în Danemarca cu cel care trebuia să-i fie tată adoptiv

Până la urmă ei au renunțat?

Ei de bună voie nu au renunțat, li s-a respins cererea în instanță.

Și acești oameni în afară de faptul că te-au scos de la Lugoj?

M-au sprijinit în continuarea studiilor, nu mi-au pus piedici atunci când voiam să fac proiecte, activități, vizite în alte țări, au contribuit financiar la deplasările mele în acțiunile de voluntariat și așa mai departe.

Erai voluntar de mic?

De la 14 ani am început oficial. M-am implicat în mai multe fundații din Timișoara, am lucrat și cu refugiați, și cu copii din centre, și cu persoane vârstnice, i-am învățat pe seniori limba engleză, am făcut mai multe activități de voluntariat.

Andreas cu copiii din centru

Cum era o zi la Checea pentru tine față de cum era o zi la Lugoj?

Cu mult diferită. Țin minte că aveam în bucătărie o mochetă și eram mereu printre picioarele bucătăresei și ne plăcea tare mult de fiica administratorului, Lia, și făceam „bărcuța” pe jos și strigam: „Lia, Lia, zboară pălăria”. La Lugoj nu am intrat niciodată în bucătărie. Țin minte că eram fascinat de sarmale, de mirosul de varză…

Nu ți-a mai fost foame de atunci…

Nu. La Lugoj ascundeam pâinea sub pernă, colțuri de pâine; era plin de furnici la noi în pat din cauza asta. Acolo bătaia era în loc de joacă, vorbele de ocară erau în loc de mângâieri, nu primeam desert și dacă mai ceream o porție de mâncare eram bătuți. La Checea, în fiecare zi la ora 5 primeam desert, indiferent de situație.

Îți amintești primul desert?

Orez cu lapte și de atunci sunt fascinat de orez cu lapte; pot mânca acum patru oale și nu mă satur.

Puteai să mai mănânci orez după ce mâncaseși numai pilaf?

Da, pentru că era cu puțină scorțișoară și cu măr și era dulce. Apoi îmi mai plăcea grisul cu lapte și cu gem. Pe mine mă mulțumești ușor pentru că am fost obișnuit fără.

Ai făcut terapie ca să scapi de aceste traume?

Nu.

Andreas, absolvent al Facultății de Asistență socială

Dar te-ai împăcat cu trecutul?

Da, mă consider destul de rezilient încât să trec peste. Probabil că la un moment dat va fi nevoie. Deocamdată sunt bine, nu simt nevoia. Nici nu am răscolit trecutul.

La Checea aveam haine curate, ni se schimba scutecul, la Lugoj purtam trei zile la rând același scutec, aveam iritații pe tot corpul, aveam multe bube, am avut mereu petrol în cap din cauza păduchilor. La Checea nu mă mai mânca capul, nu mai purtam căciula aia urâtă, aveam ghiozdănele curate și frumoase; eu nu am fost la grădiniță cât am fost la Lugoj. Dar să știi că la Checea nu am fost primiți cu brațele deschise; se spunea în sat că vin criminalii, vin hoții, sătenilor le era teamă de copiii orfani din cămin. Pe parcurs, s-au acomodat cu ideea, am fost primiți la grădiniță și am reușit ca la 7 ani să fim înscriși la școală.

Ai vreun prieten de atunci?

Copiii din casă. Unii au plecat, dar am rămas în relații foarte bune.

Andreas într-o vizită în Irlanda

Tu încă mai locuiești în Checea?

Da, în casă. Aici în București m-am mutat pentru Consiliul tinerilor instituționalizați pe care îl conduc acum. La Checea sunt încă sub protecție pentru că sunt masterand. Sunt primul masterand din Fundație.

Văd o verighetă pe degetul tău…

Nu e verighetă, e o promisiune pe care i-am făcut-o unei fete. Nu mă grăbesc pentru că nu am ce să-i ofer.

E tot din casă?

Nu, e din Strasbourg.

Din experiența mea de copil și din experiența mea de mamă, pot spune că cele mai importante evenimente pentru cei mici sunt Crăciunul și zilele lor de naștere…

La fel era și pentru noi. Eu țin minte doar Crăciunul de la Checea. La Lugoj nu țin minte să fi venit vreodată Moș Crăciun. La Checea când am primit primul cadou, îmi amintesc că era foarte multe dulciuri și un elicopter cu telecomandă. Nu văzusem niciodată până atunci așa ceva. Educatoarea însă nu m-a lăsat să-l desfac de la 6 ani când l-am primit, până la 8 ani; stătea cutia lângă mine, pe dulap, și eu nu aveam voie să o desfac. Rupeam câte un colțișor și la un moment dat am desfăcut fără permisiunea ei, m-am jucat cu el și am stricat elicopterul. S-au supărat, iar pedeapsa ce mai mare a fost că nu m-au lăsat să ies la joacă în după-amiaza aia, iar pe mine asta m-a durut groaznic.

Primul Crăciun al lui Andreas

Dar voi din partea asistenților maternali care stăteau cu voi în casă, ați primit vreodată dragoste?

Mi-e greu să răspund la întrebarea asta pentru că nu știu ce înseamnă dragostea de familie și nu pot să fac o paralelă.

Adică nu te-ai simțit niciodată iubit?

Iubit de fondatori și de tata Dani (directorul fundației), da. Prin îngrijirea pe care am primit-o, prin sprijin, prin contribuția și prezența la toate evenimentele importante din viața noastră. Dacă asta înseamnă iubire, da. Mie mi-e greu să traduc și ce înseamnă iubire, pentru că nu am reușit să cunosc sentimentul acesta.

Cum era ziua ta de naștere?

Oooo! Ziua mea de naștere o serbam în aceeași zi cu ziua președintei. Avem aceeași zi de naștere. Până să vin la Checea, eu nu am știut  ce e ăla tort. Când am văzut prima dată tort cu frișcă, cu lumânări, m-am bucurat fantastic.

Tot timpul ne-am serbat ziua de naștere și ne-am bucurat de ziua de naștere a cuiva. Tot timpul eram, foarte curioși și încă suntem curioși să vedem ce a primit sărbătoritul, să ne bucurăm cu el. Ni se făceau fotografii mereu, avem albume de fotografii din fiecare an.

Ai avut vreodată curiozitatea să-l întrebi pe fondatorul fundației de ce s-a implicat în povestea asta?

Foarte des am vorbit despre asta. În primul rând au spus că pe ei i-a mișcat foarte tare reportajul făcut la Cighid, la Siret, făcut de televiziunea germană care a depistat tot ce se întâmplă în România. Așa au apărut cele mai multe ONG-uri pentru protecția copiilor. Ei, inițial au vrut să facă voluntariat în Africa, dar după reportajul acela au ales să se implice în România. El este medic de familie, iar ea era profesoară de chimie.

Cu familia din Danemarca mai ții legătura?

Acum mai rar. Dar prin scrisori am tot comunicat. Ce-i drept, la 11 ani am reluat legătura. În prima scrisoare mi-au explicat ce s-a întâmplat cu adopția mea; ei au regretat fantastic că nu au reușit să mă înfieze, se blamau, au și divorțat între timp. Amândoi sunt interesați de mine în continuare, sper ca în vară să ne întâlnim.

Andreas în Danemarca, la familia adoptivă

Dar tu ce nume vrei să iei acum?

Numele lor: Elgard Jensen. Ei au numele Elgaard Jensen, iar eu o să folosesc numele cu un singur „a”. E un statement al meu că trebuia să fiu adoptat și nu s-a putut. Nu mă recunosc ca fiind Andreas Novacovici.

Novacovici este numele femeii care te-a născut?

Nu știu să-ți răspund la întrebarea asta.

Andreas în Parlamentul României

Nu ai certificatul de naștere?

Ba da, dar pe ea o cheamă Petrovici. Nu știu ce e cu numele acesta. Vreau să-mi schimb numele pentru că nu mă reprezintă, nu-mi place, nu vreau să duc mai departe numele acesta.

Pentru ce te lupți tu acum?

Mă lupt pentru protecția drepturilor copilului, dar la modul cel mai serios, să acționăm în interesul superior al nostru, al copiilor și tinerilor abandonați și instituționalizați, copiii nimănui. Mă interesează foarte tare redeschiderea adopțiilor internaționale, mă interesează foarte tare ca în loc de psihiatrie, copiii să beneficieze de servicii de psihoterapie, de consiliere, de servicii integrate pentru ei, bazate pe nevoile punctuale și mă lupt foarte tare pentru majorarea indemnizațiilor de plasament, de la 600 de lei la minim 1900 de lei; mă interesează foarte tare majorarea indemnizațiilor post instituționalizare care acum se oferă o singură dată (2080 de lei), indemnizație care ar fi necesară cel puțin 12 luni. Noi am vrea să ne plătim chiria cu banii aceștia, pentru că statul român, e clar că nu poate și nici nu vrea să se mai ocupe de noi după ce ieșim din sistem. Suntem copiii lor până la urmă. Vreau să avem condiții mai bune, desființarea centrelor și căutarea unor soluții alternative mai bune precum asistența maternală, adopția, plasamentul familial. Nu trebuie să fie copiii integrați în centre și să rămână acolo pe veci. Independența nu înseamnă singurătate; când pleci din familie, te întorci de fiecare dată atunci când ai nevoie de sprijin.

Andreas Elgard; Voluntariatul

Abandonat în spital de la 4 săptămâni, Andreas este unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc și mă bucur tare mult să văd tineri ca el încercând să facă România bine. Face voluntariat de la 14 ani și luptă din răsputeri pentru drepturile copiilor din centrele de plasament. Din păcate, războiul cu autoritățile este unul lung și crâncen. Dar el nu se lasă, tocmai pentru că știe foarte bine toate abuzurile care se petrec în sistem. Statul român i-a refuzat dreptul la o familie, educatorii mușamalizau abuzurile sexuale din centrul în care era plasat și o mulțime de alte nereguli de acest fel. Iar normal ar fi ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Pentru că ele încă au loc și în 2019.

Vă invit să descoperiți povestea unui tânăr de doar 24 de ani care a demonstrat că se poate. Astăzi e președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați din România, expert recunoscut internațional în drepturile copilului, în echipele ONU și SOS Satele Copiilor, dar și formator de asistenți sociali.

DaddyCool: Salut, Andreas. Spune-ne puțin despre tine. Cine ești, la ce vârstă ai fost abandonat și cu ce anume te ocupi în prezent?

Andreas: Salut, Robert! Sunt un tânăr de 24 de ani care încearcă să facă bine pentru semenii săi. Am deschis ochii în sistemul de protecție a copilului, adică sunt în sistem de la 4 săptămâni. Practic, de la naștere.

Lili, cea care mi-a dat viață, m-a abandonat imediat după ce a ieșit din spital. De la spital am fost tranferat la leagănul de copii din Timișoara, iar de acolo am fost transferat la Casa de Copii nr. 4 din Lugoj, județul Timiș. Am „locuit” în acea casă de copii până la vârsta de 4 ani și 6 luni. Țin minte că am fost transferat la Checea în Decembrie, 12 decembrie 1999. De atunci casa de copii nr. 1 din Checea este casa mea.

În prezent sunt asistent social, formator și lucrător de tineret. Din Decembrie 2017 sunt președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, structura națională de reprezentare a copiilor și tinerilor abandonați din România.

 „Regret că am cunoscut-o pe cea care m-a născut și m-a abandonat la ieșirea din spital. Nu sunt supărat pe ea. Nu cunosc sentiment pentru ea.”

DaddyCool: Ți-ai cunoscut vreodată familia sau vreuna dintre rude?

Andreas: Da, mi-am cunoscut. La vârsta de 14 ani am cunoscut-o pe Lili și pe mama ei. Am vorbit cu administratorul fundației „Siguranța pentru Copii în România” și l-am rugat să mă ajute să o găsesc pe Lili. Îi cunoșteam numele, dar nu puteam să asociez numele ei cu o față de om. Am cunoscut-o într-o zi de Sâmbătă, la prânz. Nu era acasă, dar a fost chemată urgent ca să își cunoască băiatul abandonat. Așa îmi zicea mama ei.

Regret că am cunoscut-o, nu ținem legătura. Nu pot să zic că sunt supărat pe ea, nu pot să zic că o urăsc sau, Doamne ferește, că o iubesc. Nu cunosc sentiment pentru ea, poate că nici nu vreau. Îmi este bine fără ea. Dacă 24 de ani nu m-a căutat, nu vreau să forțez nimic. Un lucru este cert, copiii mei nu vor crește în casa de copii! Promit!

Academia de voluntariat Elgard Andreas 2

„La duș ne era frică să mergem pentru că băieții mai mari ne atingeau și ne abuzau sexual. Educatorii știau, dar aveau nevoie de ei ca să se <ocupe> de noi cât stăteau la țigară și cafea!”

DaddyCool: În ce casă de copii ai crescut?

Andreas: Am crescut la casa de copii nr. 4 din Lugoj și la casa de copii nr. 1 din Checea.

La vârsta de 4 ani am fost transferat la fundația „Siguranța pentru Copii în România”, în comuna Checea. Aici, în fundație, am fost sprijinit să mă descopăr, am fost încurajat să învăț și să mă dezvolt. Am crescut în condiții mult mai bune decât la Lugoj, unde eram 120 de copii îngrămădiți în camere uriașe, în paturi cu etaje și în frig.

Mâncarea era cea mai de preț. Toți copiii ascundeau colțuri de pită sub pernă. Ne ascundeam jucăriile ca să nu fie furate. La duș ne era frică să mergem pentru că băieții mai mari ne atingeau și ne abuzau sexual. Educatorii știau, șefa de centru știa și ea, dar aveau nevoie de băieții mai mari ca să se „ocupe” de noi cât stăteau ele la țigară și la cafea. Așa că era legea junglei în centrul de la Lugoj.

DaddyCool: Ce ai schimba în acest moment la România?

Andreas: Cred că aș schimba din funcție pe toți șefii de instituții cu o vechime mai mare de 8 ani pe post. Oamenii aceștia ajung să creadă că instituția este a lor, că ei pot să facă legea acolo și, mai presus de toate, ajung să creadă că ei sunt dumnezeii copiilor abandonați.

Aș muta focusul de pe angajații din sistem pe copiii din sistem. Aș crea un mecanism de dialog între copiii și tinerii abandonați și autoritățile locale, județene și naționale, în vederea îmbunătățirii calității vieții copiilor abandonați din România. Măcar atât să facă cei care trăiesc pe spatele nostru!

 „Adesea rămân fără lucruri de care am eu nevoie, ca să îi ajut pe alții…”

DaddyCool: Care sunt, pe rând, calitatea și defectul tău cea/cel mai mare?

Andreas: Cred că defectul meu este că nu pot să refuz să ajut pe cineva care are nevoie de ajutor. Spun asta pentru că adesea rămân fără ceea ce am eu nevoie ca să îi ajut pe alții. Nu știu de ce, dar așa este! 😊 Calitatea mea, hmm, nu m-a întrebat nimeni până acum. Nu știu să îți răspund. Îi las pe alții să răspundă la întrebarea asta.

„Mă inspiră oamenii cu O mare. Oamenii care înțeleg să facă bine un sistem, dar din interior. Tu ești unul dintre ei, sincer.”

DaddyCool: Cred că inteligența și perseverența sunt calitățile tale mari. Mie îmi place tare mult și spiritul tău justițiar. Te inspiră cineva în acest moment?

Andreas: Ooo da, ești unul dintre ei, sincer. Cel mai tare mă inspiră oamenii cu O mare, oamenii care înțeleg să facă bine un sistem din interior. De exemplu, domnul Ștefan Dărăbuș – Directorul „Hope and Homes for Children” sau Rita Pierson – o directoare de școală din USA care a spus la TEDx că „toți copiii au nevoie de  niște campioni”. Așa este, campionii mei sunt Marianne și Dr. Lutwig Herbold, oamenii care mi-au oferit o șansă pentru o viață mai bună, dar și Eva și Fleming Elgard Jensen, familia daneză care și-a dorit să mă adopte, însă statul nostru minunat de tâlhar mi-a interzis asta!

Nu o să uit expresia judecătoarei. Era așa de fericită că mi-a făcut rău și, practic, mi-a interzis dreptul la o familie.

Din fericire, Familia Herbold mi-a oferit o șansă și m-au luat la Checea. Ei mă inspiră zi de zi, ei mă încurajează să îmi finalizez studiile de masterat și să mă înscriu la doctorat!

DaddyCool: Ce s-a întâmplat cu procesul de adopție? De ce nu a mai avut loc?

Andreas: Statul român a decis să interzică adopțiile internaționale. Practic, au decis să interzică un drept fundamental, dreptul la familie. Trebuia să fiu adoptat de familia Elgaard Jensen din Copenhaga, Danemarca. Am fost la ei foarte des, voiau să fiu băiatul lor. Aveau deja 2 băieți, ambii studenți, unul la Medicină și celălalt la Drept. Aveau o situație bună și voiau să mă adopte. Bunica daneză a suferit foarte mult, ea își dorea să fiu nepotul ei. A decedat la scurt timp după ultima mea vizită în Copenhaga.

DaddyCool: Cine te-a îndrumat cel mai mult/ cel mai bine pe perioada copilăriei/ adolescenței?

Andreas: În perioada copilăriei, nimeni. Nu țin minte să mă fi ajutat cineva să depășesc trauma separării de familia Elgard Jensen, familia mea din Danemarca. Totul s-a întâmplat atât de rapid, încât cred că am dezvoltat un fel de mecanism de reziliență. Am acceptat faptul că nu o să îi mai văd. La Checea, nemții – cum le spuneam noi, s-au ocupat ca să nu ne lipsească nimic. Ne-au creat un mediu apropiat de cel dintr-o familie normală.

Academia de voluntariat Elgard Andreas 3

În adolescență m-a ajutat foarte mult doamna psiholog de la fundație. Este un om foarte apropiat de noi toți. Tata Dani, administratorul fundației, m-a ajutat foarte mult să mă focusez pe un drum în viață. Voiam să fac foarte multe lucruri, eram împrăștiat și m-am pierdut încercând să îi ajut pe alții. Nu m-am ocupat de mine, încă mi-e greu să mă pun pe primul loc, dar el m-a ajutat cu sfaturi și mi-a redat încredere și stima de sine. M-a sprijinit să plec în schimburi de expriență în țări din UE și asta m-a ajutat să fiu omul de azi.

„Voluntariatul înseamnă o serie de oportunități de dezvoltare personală. Am învățat o mulțime de lucruri care mă ajută acum. Sunt omul de azi fiindcă fac asta de la 14 ani.”

DaddyCool: Ce înseamnă voluntariatul pentru tine?

Andreas: Voluntariatul a însemnat pentru mine o serie de oportunități de dezvoltare personală, dezvoltare de deprinderi și de viață independentă.

Odată cu începerea liceului la Timișoara, am început să fac voluntariat la Fundația Student Plus de acolo. Îi învățam limba engleză pe bunicii din Academia Seniorilor, am fost implicat în proiecte europene și am învățat o mulțime de lucruri care mă ajută și acum.

A urmat Consiliul Local al Tinerilor Timișoara, unde am fost votat președinte al comisiei sociale. Apoi m-am implicat în alte proiecte europene. Astfel, în anul 2017, am fost angajat la Fundația Județeană pentru Tineret Timiș ca formator. O experiență foarte frumoasă. Am învățat într-un ritm alert să scriu proiecte europene, să susțin cursuri/ seminarii și am fost implicat în echipa care pregătea candidatura orașului Timișoara la Capitala Europeană a Tineretului. Apoi am fost ales Președinte al Consiliului Tinerilor Instituționalizați și m-am mutat la București pentru a mă ocupa de CTI.

„Vreau ca toți tinerii din sistem să își cunoască drepturile pentru a se apăra de cei care vor să le facă rău! Asta mă motivează!”

DaddyCool: Ce anume te-a determinat să începi să ajuți copiii din medii defavorizate și alți oameni care au nevoie de ajutor?

Andreas: Din nevoia și dorința  de a schimba câte ceva la sistemul de protecție a copilului din România. Mă bucur că am reușit alături de echipa mea din CTI, dar și alături de partenerii CTI, să convingem autoritățiile să mute focusul de pe angajații din sistem pe copiii din sistem. Sper să se țină de cuvânt, să majoreze indemnizațiile și să îmbunătățească condițiile de trai din sistem.

DaddyCool: De la un copil crescut în orfelinat, ai ajuns să fii parte importantă din Consiliul Tinerilor Instituționalizați și să faci o mulțime de evenimente dedicate copiilor din centrele de plasament. Ce te motivează în fiecare zi?

Andreas: Vreau să conectez copiii și tinerii din centre cu instituțiile care trebuie să își facă treaba în interesul superior al copilului! Vreau ca toți tinerii din sistem să își cunoască drepturile pentru a se apăra de cei care vor să le facă rău! Asta mă motivează!

DaddyCool Academia de voluntariat Elgard Andreas 5

DaddyCool: Dacă ai descrie viața și activitatea ta din prezent într-un singur cuvânt, care ar fi acela?

Andreas: Rollercoaster.

DaddyCool: Care e partea bună a voluntariatului și care este cea mai puțin bună?

Andreas: Partea bună este că înveți multe lucruri prin educație non-formală. Înveți să relaționezi cu oameni din întreaga lume, afli la ce ești bun și faci bine comunității din care faci parte.

Partea mai puțin bună este că sunt ONG-uri care se folosesc de voluntari pentru activități pentru care, în mod normal, ar trebui să plătești pe cineva.

„Conferința VREAU ACASĂ a fost un vis a devenit realitate! Anul trecut, la Baia Mare, am organizat acest eveniment, unde au participat peste 110 tineri și educatori din sistemul de protecție. Promit că la anul vor fi mai mulți tineri și instituții europene la masa discuțiilor.”

DaddyCool: Cât de mult ți-a schimbat voluntariatul percepția asupra vieții?

Andreas: Sunt Andreas de azi deoarece am făcut voluntariat încă de la 14 ani.

DaddyCool: Povestește-mi un episod care va rămâne pentru totdeauna în inima ta.

Andreas: Conferința „Vreau Acasă”. Un vis a devenit realitate! Anul trecut, la Baia Mare, am organizat acest eveniment, unde au participat peste 110 tineri și educatori din sistemul de protecție. La fel, organizații și instituții de stat, aflate într-un prim proces de dialog, structurat între tinerii instituționalizați și autoritățile statului. A fost o experiență foarte frumoasă, un stres teribil pentru organizare, dar a meritat!

Academia de voluntariat Elgard Andreas DaddyCool Vreau Acasa

Tinerii au spus ceea ce nu le place la sistem, am venit cu propuneri pentru îmbunătățire și au mai scăpat de frustrări și supărări. Au înțeles faptul că noi suntem aici ca să îi ascultăm și să îi ajutăm. Promit că la anul va fi mai bine, cu mai mulți tineri și instituții europene la masa discuțiilor. Îți mulțumesc pentru ajutor, ne-ai ajutat foarte mult!

„Nu am bani pentru tot ceea ce am nevoie, dar mă descurc. Nu mă plâng. Iubesc ceea ce fac!”

DaddyCool: Pentru nimic. Nu am făcut mare lucru, sincer. Sprijin cauzele în care cred. Cât de greu e să mobilizezi sponsorii și cum îi aduci alături de tine pentru a pune în practică toate proiectele gândite?

Andreas: Nu îmi este greu. Odată ce vrei să faci ceva, odată ce crezi atât de mult în ideea ta și crezi că ceea ce faci va avea impact asupra celor pentru care lucrezi, vin și resursele de care ai nevoie.

Academia de voluntariat Elgard Andreas 4

DaddyCool: Tu din ce te întreții?

Andreas: Bună întrebare, că tot vorbeam despre voluntariat. 🙂 Lucrez într-un proiect European. Sunt co-formator într-un curs care îi pregătește pe cei 120 de asistenți sociali și alți profesioniști din sistem să lucreze cu tinerii care vor părăsi sistemul și vor ieși din îngrijire. Îmi place ceea ce fac. Era să uit, din Decembrie 2018 lucrez în grupul de lucru al ONU pentru rezoluția ONU privind protecția copiilor fără părinți. Voi lucra cu ei pe parcursul anului 2019.

Mă descurc, nu mă plâng. Nu am bani pentru tot ceea ce am nevoie, dar iubesc ceea ce fac!

„Am regizat două filme de scurt-metraj, am fost producătorul unui film foarte reușit pentru antidrog și am regizat primul spectacol de teatru al departamentului de asistență socială din facultatea la care studiez.”

DaddyCool: Știu că ești pasionat de artă. Povestește-mi despre proiectele pe care le-ai făcut în acest sens.

Andreas: Am regizat două filme de scurt-metraj, am fost producătorul unui film foarte reușit pentru antidrog și am regizat primul spectacol de teatru al departamentului de asistență socială din facultatea la care studiez. A fost interesant să lucrez cu profesorii mei din facultate. Să le zic eu ce să facă! 😊 A ieși un spectacol chiar reusit!

Acum lucrez la un nou proiect, un spectacol de teatru pentru ziua mamei. Te invit cu drag la spectacol. Pregătesc alături de echipa mea a doua ediție a galei „MAMA” și alte proiecte culturale pentru tinerii din sistem.

DaddyCool: Voi fi acolo, mai ales că voi prezenta evenimentul. 🙂 Care este cel mai mare vis al tău?

Andreas: Visul meu este să înființez centre pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă în cel puțin 6 județe din țară. Sunt sigur că voi reuși anul acesta! Am o echipă foarte bună în consiliul director și mă bucur că partenerii CTI ne sunt alături în demersurile noastre.

DaddyCool: Ce le-ai spune tuturor tinerilor care ar vrea să facă voluntariat? Le recomanzi sau nu experiența?

Andreas: DAAAA! Dacă vrei să te faci bine, dacă vrei să ajuți și să schimbi ceva în comunitatea ta, implicăt-e! Fă voluntariat.

DaddyCool: Cum ar putea oamenii să te ajute, dacă ar vrea să îți fie alături?

Andreas: Să mă contacteze la 0786 336 068 sau pe email la adresa andreas@consiliultinerilor.ro. Este mereu nevoie de ajutor!

Dacă vor să joace în spectacolul nostru de 8 martie, chiar avem nevoie de actori. 😊

ACADEMIA DE VOLUNTARIAT este un proiect editorial semnat DaddyCool, menit să aducă în fața voastră povești incredibile de viață, ale unor oameni de tot felul, care și-au dedicat o mare parte din timp (dacă nu chiar tot) copiilor din medii defavorizate, mediului, animalelor abandonate, mamelor victime ale violenței domestice, bătrânilor etc.

E un proiect cu planuri foarte mari de viitor și sper din suflet să vă inspire să alegeți acest drum pentru că VOLUNTARIATUL poate fi un mod de viață, o cale spre o viitoare carieră, o revelație, o menire.

De ce i-am spus ACADEMIE? Pentru că fiecare dintre oamenii pe care vi-i voi prezenta pe parcursul anului 2019 ne va preda o lecție frumoasă de empatie, de ajutor necondiționat, de bunătate. Toți vor fi un exemplu de la care vom avea multe de învățat, iar împreună vor forma ACADEMIA DE VOLUNTARIAT, locul în care se adună toți oamenii buni ca să facă lumea din jurul lor un loc un pic mai bun.

Vă invit să citiți și despre PROIECTELE MELE DE VOLUNTARIAT, CARITABILE, pe care le-am conceput sau în care m-am mai implicat!

Ne vedem pe Facebook și pe Instagram, unde v-am pregătit alte lucruri la fel de interesante, atât pe partea de PARENTING sau LIFESTYLE, cât și pe partea de TRAVEL!

Alex Kuch; How International Adoption Changed My Life

La mulți ani, în familie!

La mulți ani, în familie!
În urmă cu doar câțiva ani, România a început o afacere jegoasă și ilegală!
A interzis adopția copiilor abandonați de niște oameni iresponsabili și ajunși pe mâna și la mila altor oameni iresponsabili!
Eu, la vârsta de 4 săptămâni după naștere, pe care o regret uneori, am fost abandonat la casa de copii nr 4 din Lugoj, județ Timiș. M-am născut la data de 6 iulie 1994, în orașul Jimbolia – Timiș, ea, Lili, a avut postpartum, a vrut să scape de mine. Măsa (mama Lilianei), m-a dat la casa de copii.
La Lugoj, o fundație daneză organiza anual o serie de vizite la familiile din Danemarca care își doreau un copil de sărbători.
Am fost unul dintre norocoșii acelui proiect. Am fost primit la o familie din Copenhaga, familia Elgard Jensen, ambii angajați ai Casei Regale Daneze.
Aveau doi băieți, unul student la medicină iar celălalt student la drept. O familie foarte frumoasă, care a dorit să mă înfieze.
Au început demersurile pentru adopție, aveam 4 ani, știam că voi fi al lor, știam că voi fi Danez, îmi doream să scap de cei 120 de copii din casa aia urâtă, murdară și administrată de oameni răi care mă /ne băteau fără motive serioase!
Am fost amăgit, mi s-a promis o familie, eram sigur că voi fi adoptat. Am fost în tribunal sau la judecătorie, nu știu exact, am fost întrebat dacă vreau să fiu adoptat de Eva și de Fleming, am spus primul meu DA hotărât, apoi m-au scos din sală.
După câteva minute mi s-a spus că mă întorc la Lugoj, pentru o perioadă.
Așa a fost, o perioadă scurtă pentru că în decembrie 1999 am fost vizitat de familia Herbold, din Germania, ei doreau să deschidă la Checea o casă de copii de tip familial. M-au primit în casa lor. A fost foarte frumos, a fost cald, aveam de mâncare și nu trebuia să mă grăbesc când mâncăm, puteam să dorm fără să fiu atins de băieții mai mari și am spus pentru prima data “mama”, din păcate unei persoane care nu merita!
La Checea, Fundația Siguranța pentru Copii în România, a devenit casa mea, a devenit locul unde mă simt în siguranță și apreciat pentru ceea ce fac.
Am 24 de ani, am absolvit facultatea de Asistență Socială și mai am doar 6 luni până la finalizarea disertației. Vreau să studiez mai mult, am decis ca după finalizarea masteratului să mă înscriu la doctorat.
În anul 2017, ajutat de 2 prieteni, am înființat un ong, YouHub Association, iar în luma decembrie 2017 am fost ales președinte al Consiliul Tinerilor Instituționalizați, structura națională de reprezentare a copiilor și a tinerilor abandonați din România.

Misiunea mea este promovarea și protecția drepturilor copilului, adopția este un drept fundamental prin dreptul la familie. Guvernul României, încurajat de o baroneasă, a blocat adopția internațională pe motiv că s-ar fi făcut trafic de organe. S-au făcut verificări, anchete și alte cele și… nimic!
Nu înțeleg implicarea lui Țiriac în povestea asta! Dar un lucru este sigur, România se laudă la această oră cu 57.000 de copii abandonați, 19.000 de copii în case de copii!
Suntem o statistică? Sau suntem oameni care am putea să ne schimbăm povestea dacă am fi sprijiniți în sensul acesta, către o viață independentă, demnă și mai bună!

În luna ianuarie, legea adopției ar trebui să fie discutată la camera deputaților, a fost votată unanim la Senat. Sper că articolul care privește redeschiderea adopției internaționale să fie votat și astfel să se ofere șansa la o familie tuturor copiilor abandonați!
#VreauAcasa #adopția
Veți înțelege mai multe din reportaj!

https://andreaselgardjensen.ro/2019/01/02/la-multi-ani-in-familie/

Copii Abandonati- Memorialul Angel – Nu uităm

Plângere penală, pentru moartea a 340 de copii, în orfelinatul groazei din Siret, în comunism

DE FLAVIA DRĂGAN | Actualizat: 25.06.2018 – 20:21
Sursa: IICCMER
Captură video înregistrare Youtube

Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului a făcut un denunț la Parchetul General pentru tratamente neomenoase aplicate copiilor orfani internați în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret. Între 1980 și 1989, acolo au murit 340 de copii.

IICCMER  a înaintat denunțul pentru copiii care au murit în ultima decadă a regimului comunist. Cel mai mare număr de morți, 81 de copii, s-a înregistrat în 1981.

Cei mai mulți copii au murit de boli care puteau fi tratate, iar la majoritatea decesul a fost cauzat de tratamentele neomenoase aplicate în orfelinat, arată IICCMER, într-un comunicat remis redacției. Foarte mulți copii au murit iarna, cei mai mulți din cauza pneumoniilor, epilepsiilor, afecțiunilor cardiace, renale și hepatice.

SURSA: IICCMER 

Cei mai mulți copii au murit când aveau între unu și patru ani. Mulți dintre copiii internați în orfelinatul din Siret erau din județul Suceava, dar și din Bucureşti, Bihor, Timiş, Dâmboviţa, Constanţa.

”În urma analizei actelor de deces și a certificatelor constatatoare de moarte, efectuată de experții IICCMER și de o echipă de specialişti în medicină legală, s-a constatat că, pe de o parte, au existat rate crescute de mortalitate în cazul unor patologii ușor de prevenit sau de diagnosticat precoce şi de tratat corespunzător, iar, pe de altă parte, au existat cauze de moarte care susțin, prin specificul lor, concluziile cu privire la existența unui regim caracterizat prin tratamente neomenoase aplicate minorilor din spital”.

309 angajați la spitalul-orfelinat, în 1989

Spitalul pentru copii neuropsihici funcționa în subordinea Ministerului Sănătății, era condus de un medic director, numit prin ordin de ministru. De la înființare, în 1956, până în 1991, spitalul a fost administrat de nouă medici, iar ultimul dintre ei a condus orfelinatul-spital timp de 24 de ani.

La sfârșitul anilor 1980, schema de personal cuprindea 14 medici de specialitate, 109 cadre sanitare medii, 115 persoane – personal auxiliar, 12 angajați pe partea administrativă, 12 persoane care se ocupau de școală și 47 de muncitori.

Legendă: copii lăsați să moară pe câmp

De la înființarea spitalului-orfelinat, în 1956, până în 2001, au fost internați la Siret 8.586 de copii, din care au murit 1.500.

După cei 81 de copii decedați în 1981, numărul deceselor a scăzut în 1982 și 1983, după ce conducerea a decis să transfere foarte mulți copii.

SURSA: IICCMER

În rândul personalului care a lucrat la Siret în perioada comunistă circulă legenda unui ordin venit de la conducerea Partidului Comunist, privind eliberarea rapidă a spitalului de o mare parte a acelor internaţi, ordin executat rapid la finele lunii noiembrie 1983. Registrul spitalului consemnează transferul a peste 750 de copii în numai câteva zile de la finele lunii noiembrie 1983. Foştii angajaţi susţin că o mare parte dintre copii, în special cei cu părinţi necunoscuţi, nu au ajuns la destinaţiile de transfer, fiind izolaţi pe un câmp şi lăsaţi să moară fără a fi înregistraţi, arată IICCMER.

Institutul precizează că nu a putut confirma informația, însă continuă verificările.

Urmează plângeri penale și pentru perioada 1956-1980 

IICCMER a precizat că va depune plângeri penale pentru tratamente neomenoase și pentru perioada 1956-1980, însă, ”având în vedere volumul mare de muncă, nu putem anticipa momentul în care acțiunile se vor concretiza”, ne-a transmis purtătoarea de cuvânt a Institutului.

În vara anului trecut, IICCMER a depus o altă plângere penală la Parchetul General, pentru tratamente neomenoase suferite de copiii internați în căminele-spital Cighid, Păstrăveni și Sighetu Marmației. Acolo, din 1973 până în 1990, au murit 771 de copii.  În acel caz, procurorii Parchetului General au început urmărirea penală in rem (pentru fapte).

Hope and Homes For Children; Romania. Deinstitutionalisation

In 2018, almost 6,500 children in Romania still live in institutions, which are inappropriate for their development.

Reports of sexual abuse, physical abuse, emotional abuse, child-trafficking and suicide, consistently appear in the media regarding the abandoned children in these institutions.

Over the past twenty years, Hope and Homes for Children, Romania, has closed 56 institutions, including the Nassau Foster Centre, and built and moved institutionalised children to one hundred and four family type homes.

http://www.hopeandhomes.org/news-article/mark-and-caroline-romania-honours/

 

Concepte Actuale de Identitate Invechit- de Alex Kuch

Concepte actuale de identitate Invechit– de Alex Kuch

 

Concepte actuale de identitate neactualizat, de Alex Kuch

Adoptarea este un proces complex și una dintre provocările cele mai complexe în jurul adopțiilor este identitatea unui individ. Idei în jurul identității în adopțiilor au o varietate de puncte de vedere, chiar și instituții internaționale recunoscute, o astfel de UNICEF și Organizația Națiunilor Unite au luat pe opinii în care sugerează că, în special identitatea este limitată la locul geografic al nașterii unui individ, prin urmare, în (Declarația din drepturile copilului, 1959). Prin urmare, aceste organizații în ansamblu a ales să interpreteze toate cele 10 de articole, acei copii care au nevoie să rămână în țara lor de naștere. Ei consideră identitatea ca un concept static, în timp ce identitatea este construită social și este format de către individ și interacțiunile cu alte persoane a lungul timpului.

Această socio – autobiografie va analiza modul în care conceptele de identitate în special în căutarea sinelui de sticlă, ME și eu și racializing și modul in care fortele sociale mi-au modelat pentru a fi persoana care sunt acum si va investiga importanța sociologică a conceptelor.

Charles Horton a venit în lucrarea sa (Cooley, 1902) cu conceptul de sticlă auto în căutarea. Acesta conține trei concepte cheie; ne imaginăm cum se pare o altă persoană. Am la un nivel personal se poate referi cu siguranță la faptul că, mai ales din cauza romilor meu sau informal cunoscut sub numele de etnie țigănească, ceea ce îmi dă un ton mai inchisa a pielii. Ca urmare a acestui fapt îmi imaginez că cei mai mulți oameni care mă văd prima dată că, din cauza aspectului meu va crede că eu sunt de la una din următoarele țări, Orientul Mijlociu, India, Mexic sau Spania sau alte țări care sunt considerate a fi tonul pielii ofmy. Acest lucru este sprijinit în diferite cele mai noi cercetători, cum ar fi (Perkins, K, 2014), modul în care primul și al doilea imigranți simțit în Statele Unite.

De asemenea, ne imaginăm modul în care alții judeca aspectul cele. Toată lumea face acest lucru și mai ales cei care sunt marginalizați în societate. Acest lucru se întâmplă între diferitele culturi și de ori.

Eu personal am experimentat modul în care mi-am imaginat alții m-ar judeca, după ce a fost la televiziunea națională română și vorbesc despre povestea vieții mele și iertător mama biologică pentru mine abandonarea. M-am așteptat să fie șocat despre comportamentul meu pentru că am comportat într-un mod care a fost contra-cultură. Studii (Tice, D, 1992) au arătat că un comportament în public a avut un efect asupra modului greater- o imaginează sine și anticiparea unor viitoare întâlniri publice a crescut interiorizarea. Acest lucru cu siguranță a fost cazul pentru mine.

Dar nu am imagina că oamenii ar găsi în loc, de asemenea, o formă de confort în acțiunile mele, în special cei care au abandonat copiii lor și le-a dat la orfelinate, au existat numeroase cazuri în care persoanele în vârstă, în public exprimat acest lucru pentru mine. În cercetare, sa demonstrat că modul în care alții sunt vizualizate și efecte cum se simt cu privire la această hotărâre percepută (Shrauger, J, 1979) & (Aken, M, 1996) judecat.

De asemenea, ca urmare a hotărârii percepute afectează felul în care se simte despre ei înșiși, eu cu siguranță pot spune că m-am simțit copleșită de modul în care ma judeca oamenii din România într-un mod pozitiv și într-o oarecare măsură, chiar mi-a dat celebritate / statutul sfânt , cum ar fi oamenii cer să vorbească cu mine în public și cu o fotografie făcută cu mine. După cum sa menționat mai sus, studiile confirmă faptul că interacțiunea mai publică și anticiparea acest lucru crește interiorizarea, prin urmare, aceasta crește, de asemenea, modul în care s-ar simți hotărârea percepută (Tice, D, 1992)

Aceste tipuri de evenimente nu se întâmplă doar pentru mine ca individ, ci se întâmplă cu alte persoane, precum și care au fost în situații similare, în ciuda fiind influențate de diferite forțe sociale și diferite perioade de timp.

Conceptul de sticlă în căutarea auto-are o importanță sociologică enormă, mai ales în exemplul meu cum se simt adoptees despre ei înșiși, ca urmare a hotărârii percepute altora, prin urmare, un argument foarte de bază se poate face ca societatea ar trebui să fie informați cu privire la adopții și modul în care oamenii mai ales ar trebui să fie vorbit pentru toate părțile implicate și modul în care aceasta poate afecta și de a face oamenii se simt. Un studiu foarte recent (Eriksson, P, 2015) arată că părinții adoptivi sunt foarte mulțumiți de educație pre-adopție și în timp ce adoptarea a avut loc și este un proces foarte important.

George Herbert Mead în (Mead, G, 1982) a venit cu conceptele de mine și I, „I“ este o persoană care face parte independentă care opereaza inainte de un individ este conștient de faptul că există lumea din afara propriei lor de sine. „Eu“ este ca urmare a influenței altor persoane în societate.

Pentru mine personal am început să fie conștienți de faptul că există lumea din afara propriei mele de sine, la vârsta de 4 ani. Cercetare (Bloch, H, 1990) arată că acest lucru se întâmplă la vârsta este de 2 ani, dar începe de la vârsta persoanei se naște până la vârsta de 5 ani. Cu toate acestea (Cooley, 1902) susține că indivizii imagina cum lor de auto-aspect este judecat de către alții, dar acest lucru în mod clar nu este cazul pentru copii sub vârsta de 2, dar varys desigur si nu imagina cum este judecat aspectul lor și prin urmare, nu au un sentiment perceput de această hotărâre. Acest lucru poate fi văzut în mod clar de către copiii mici, deoarece, în general, pe cont propriu ei nu judeca unii pe alții și nu se simt judecat. Eu personal pot spune că la vârsta înainte de unul este conștient de lumea exterioară de sine lor. Cu toate acestea, după vârsta de 2 Me într-un individ ca (Mead, G, 1982) prevede este un rezultat al influențelor altor oameni în societate. Eu personal cu siguranță pot spune că pentru mine am fost mai mult influențat de familie și prieteni apropiați mai în vârstă am. Acest lucru este confirmat și de (Cooley, 1902) că, ne imaginăm cum alții vedea, judeca aspectul cuiva și, ca urmare au un sentiment perceput despre judecata făcută pe o persoană.

Rasializarea este o practică comună și noi toți au experimentat-o ​​și a făcut-o noi înșine. (Matthewman, S, 2013) definește rasializarea ca fiind „procesul prin care idei și credințe despre rasa, impreuna cu clasa si sex, forma relațiilor sociale; cu alte cuvinte, construcția socială a rasei.“Sau (Matthewman, S, 2013) definește rasializare ca„un proces social prin care „un grup este clasificat ca fiind o rasă și definită ca o problemă“

Am de multe ori cu experiență rasializarea mai ales că oamenii judecă cel mai adesea în cazul în care sunt de aspectul meu fizic și oamenii sunt cu adevărat șocat când le spun că sunt din Europa și adoptat de România de către părinți germani. Există aceste diferențe în ceea ce privește rasa si origine etnica.

.

Rasă Etnie
Moștenit – fizică Învățate – Social
Științific Subiectiv
Văzut Simțit
Proiectat Ales
Clasificare Identitate
Fix Fluid
Colonialism Post-colonialismului

Tabelul de mai sus prezintă câteva diferențe esențiale între rasă și etnie.

O caracteristică generală cheie este faptul că etnia este fluid și dinamic; Cu toate acestea, o mulțime de organizații internaționale susțin că o adopție internațională (adopțiile internaționale) daune identității adoptatului lui. Cu toate acestea, identitatea unei persoane nu depinde de țara de naștere, ci un factor, cum ar fi ceea ce a învățat în creștere și identitatea unei persoane se schimbă continuu și în curs de dezvoltare în timpul vieții lor.

Chiar și oamenii pot avea mai multe sau chiar un mix etniile, prin urmare, pot să mă numesc un român, german, neozeelandezul (kiwi) și până de curând în acest an nu ar lua în considerare România una dintre etniile mele, dar evenimente dramatice, cum ar fi sa se confrunte cu familia biologică dar chiar și mai inspectează orfelinate și aziluri mi-a dat o mai mare înțelegere în trecutul românesc și prezent și în formă de identitatea mea personală.

Conceptul de racializing are o importanță imensă sociologică pentru că noi toți judecăm pe alții de numeroși factori, cum ar fi etnia, credințele religioase și aspectul. Ca urmare a acestei anumite percepții iau în evidență și să dea naștere la putere a oamenilor se afirmă în detrimentul altora. Un exemplu în acest sens pentru mine a fost că, atunci când am fost adoptat, un unchi a spus „Voi adopta Alex, cum nu știi că el nu va deveni un hoț / criminal“, care a fost rasializarea pentru că am fost din România și va fi adoptat , care a avut și are încă un stigmat rău în ceea ce privește crima. În ciuda faptului că eu fost în România de mai multe ori în diferite părți, nu am mai experimentat nici o crimă și a fost tratat cu cel mai mare respect.

Prin urmare, în rezumat identitate este un concept complex, mai ales în Adopții. Cu toate acestea, argumentele de la instituții, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite și în special UNICEF, care daune adopțiile internaționale cauze la identitate ca urmare a unei persoane părăsesc țara de naștere este un punct bazat foarte rasial de vedere și a identității ca puncte de vedere fixe. Cu toate acestea identitatea constau în mult mai mult, cum ar fi discutat mai devreme Me și eu, sinele individuale și influența sinelui de către societate. Looking Conceptul de sticlă de sine în cazul în care punctele de vedere, percepția și judecățile altora afectează căile unui individ se raportează la el sau ea.

Ceva ce ar fi bine pentru a investiga ar fi pentru aceste organizații să facă mai multe cercetări calitative și cantitative în modul în care, de fapt, în instituțiile mele orfelinate de caz, efecte de copii sau să se uite la cercetare existente, deoarece acestea nu sunt soluții permanente pentru copii pe termen lung.

Pe lângă faptul că rasializarea este foarte critică și aceste instituții susțin adesea că anumite etnii sunt mai problematice decât altele, dar nu este etniile, dar modul în care indivizii au fost tratate; prin urmare, experiențele lor personale, care formează identitatea lor, care de multe ori au fost de natură psihologică și fizică.

Prin urmare, în general pentru mine identitatea mea a fost afectată de adopție, dar și-a extins experiențele mele personale și de fapt îmi permite să interacționeze mai bine cu oameni de diferite etnii, din cauza gama mea de experiențe.

numărul de cuvinte: 1619 

Referințe 

Aken, M., Lieshout, A., & Haselager, G. (1996). Competența adolescenților și reciprocitatea de auto-descrieri și descrieri ale acestora furnizate de către alții. Jurnalul Tineretului și Adolescence,  25 (3), 285-306.

Bloch, H. & Bertenthal, BI (1990). Senzitivomotor Organizații și Dezvoltare în pruncie și timpurii Proceedings din copilarie de cercetare NATO avansată Atelier de lucru pe senzitivomotor Organizații și dezvoltare în fază incipientă și timpurie copilarie Chateu de Rosey, Franța  (seria NATO ASI Seria D, comportamentale și științe sociale;. 56) . Dordrecht: Springer Olanda.

Cooley, & Aut. (1922). Natura umană și ordinea socială .

Eriksson, P., Elovainio, M., Mäkipää, S., Raaska, H., Sinkkonen, J., & Lapinleimu, H. (2015). Satisfacția părinților adoptivi finlandezi cu statutară consiliere pre-adoptare în adopțiile internaționale. Jurnalul European de Asistență Socială,  18(3), 412-429.

Matthewman, S., Vest-Newman, Catherine Lane, & Curtis, Bruce. (2013). Fiind sociologică  (2nd ed.). Basingstoke: Palgrave Macmillan.

Mead, G., & Miller, David L. (1982). Individul și sinele social: opera lui George Herbert nepublicata Mead . Chicago: University of Chicago Press.

Perkins, K., Wiley, S., Deaux, K., & Zárate, Michael A. (2014). Prin care Looking Glass? Surse Distinct de respect public si respectul de sine Printre Imigranti primul si a doua generație de culoare. Diversitatea culturală și etnică Psihologie minoritare,  20 (2), 213-219

Shrauger, J., Schoeneman, T., & Hernstein, R . J. (1979). Vedere interacționistă simbolică a conceptului de sine: prin oglindă întunecat. Psychological Bulletin, 86 (3), 549-573.

Tice, D., & Miller, Norman. (1992). Auto-Concept Schimbarea și auto-prezentare: Looking Glass Sinele este de asemenea o lupa. Jurnalul de Personalitate și Psihologie Socială,  63 (3), 435-451.

Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite  Sesiunea 14  Rezoluția  1386Declarația drepturilor copilului A / RES / 1386 (XIV)  20 noiembrie 1959. Adus de 2015-10-29.

Mesaj de navigare