copiii români uitați niciodată

Sute de persoane din străinătate adoptate din România în urmă cu mai bine de 20 de ani au reuşit, în ultimii patru ani, să îşi găsească părinţii biologici prin intermediul unei pagini de Facebook. Totul a început când o româncă originară din judeţul Buzău şi stabilită în Irlanda a început să îşi caute fratele, care a fost adoptat în urmă cu 26 de ani.

Pagina de Facebook “The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitaţi ai României”, creată în ianuarie 2015 de Ileana Cunniffe Băiescu, are zilnic solicitări de la persoane adoptate şi este urmărită de peste 60.000 de oameni. Despre fenomenul adopţiilor de după Revoluţie, despre haosul creat s-a scris mult, mai ales în presa internaţională. S-a vorbit inclusiv despre copii adoptaţi pentru a li se preleva organe. Cei care şi-au găsit părinţii arată însă contrariul, că au familii bune, care i-au îngrijit. Dacă au avut toţi norocul acesta este greu de aflat în lipsa unor statistici clare oficiale. Cel mai probabil, adevărul despre ce s-a întâmplat cu toţi cei adoptaţi nu-l va şti nimeni, niciodată.

Ileana Cunniffe Băiescu a explicat, pentru AGERPRES, că ea nu şi-a imaginat vreodată că va ajuta atâtea sute de persoane şi nici nu doreşte faimă. Tot ce a vrut a fost să-şi găsească fratele, despre care avea foarte puţine informaţii şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă. A ajutat foarte mulţi oameni să îşi caute părinţii biologici, a cunoscut foarte mulţi copii adoptaţi iar într-un final l-a întâlnit pe fratele ei.

“Noi primim foarte-foarte multe solicitări pe pagină de la tineri, majoritatea sunt în America şi Canada, şi din Europa, chiar şi din România. Noi le spunem despre procedură, mai întâi că încercăm să îi ajutăm, dar nu promitem că vom reuşi. În general, cam 70 – 80% din cazurile care ajung la noi se rezolvă, din păcate, nu toate. Îi întrebăm dacă vor să facă public anunţul pe pagina noastră, de unde va fi văzut, distribuit. În jur de 60 – 70% vor să facă public cazul lor, restul, nu prea, pentru că nu ştiu reacţia familiei biologice sau adoptive, din anumite motive. Noi obţinem informaţiile, numele la adopţie, numele la naştere, unde s-a născut şi când şi numele părinţilor biologici, dacă îl cunoaşte. Dacă nu facem public cazul, noi încercăm să contactăm persoane din zonă. Dacă provin din sate mici, şansele sunt foarte mari de a le găsi familiile pur şi simplu căutând pe cineva pe Facebook din localitatea respectivă”, a declarat Ileana Cunniffe Băiescu.

Una dintre probleme este că în majoritatea cazurilor cei care doresc să îşi găsească părinţii nu cunosc limba română. În sprijinul lor vin astfel voluntarii paginii, care conversează cu românii pe Facebook.

“Reacţiile sunt diferite de la caz la caz, dar au un element comun, această curiozitate de a afla foarte multe. Unii sunt mai timizi, alţii mai îndrăzneţi. Noi îi ajutăm cu primele contacte, adică îi asistăm la prima conversaţie, le traducem, ne auzim într-un grup chat, îşi spun povestea, sunt multe lacrimi, multe emoţii, e foarte greu de exprimat”, a mai spus Ileana Cunniffe Băiescu.

“Aceasta este familia mea biologică, recent i-am găsit, foarte repede, prin intermediul acestei pagini de comunitate Facebook. Vă sunt foarte recunoscător pentru că m-aţi ajutat să îmi găsesc mama şi întreaga familie. Mulţumesc din suflet tuturor celor care au distribuit anunţul meu. (…) Ne-am văzut astăzi de dimineaţă via Facebook şi am o mare mulţumire sufletească. Această bucurie va fi completă curând, căci voi veni să îi vizitez. Vă îmbrăţişez pe toţi cu drag!”, a transmis un tânăr prin intermediul paginii.

Pe de altă parte, la administratorii paginii au apelat părinţii care vor să îşi caute copiii daţi spre adopţie, însă aceştia pot fi ajutaţi doar dacă iniţiativa vine dinspre copii. Adică se formează o bază de date cu părinţii şi dacă vreodată copiii îi contactează pe administratorii paginii, imediat sunt contactaţi părinţii.

“Am primit 1.000 – 1.500 de solicitări de la aceşti copii adoptaţi, în patru ani şi jumătate. Peste o jumătate sunt familii din România în căutarea copiilor. (…) Cred că avem 800-900 de familii care îşi caută copiii. Le spunem: dacă vreodată copilul va veni la noi în căutarea voastră, imediat o să vă anunţăm. Reţinem toate informaţiile şi de fiecare dată când cineva vine la căutare, noi verificăm dacă cealaltă parte a căutat persoana respectivă. Multe cazuri au început să se rezolve şi prin această metodă”, a mai spus Ileana Cunniffe Băiescu.

Distribuirea informaţiilor despre cel care îşi caută părinţii merge foarte bine pe Facebook, fiind şi foarte multe publicaţii locale care preiau astfel de ştiri.

Aproape toţi copiii care îşi caută părinţii biologici au ştiut întotdeauna că au fost adoptaţi.

“În majoritatea cazurilor, 95%, aceşti copii, adulţi acum, întotdeauna au ştiut că sunt adoptaţi, pentru că nu seamănă cu familia în care sunt. Sunt şi câţiva care nu au ştiut. Reacţiile sunt diferite, toţi au un mod de a înţelege sau a dori să ştie mai multe. Bineînţeles că sunt şi cazuri când nu vor să ştie, pentru că se simt abandonaţi de familia biologică”, a explicat Ileana Cunniffe Băiescu.

Ideea principală a fost de a crea o pagină despre România, despre căutări, care să-i atragă pe cei care îşi caută originile.

“Fac această muncă voluntar deoarece am o poveste similară. Când am început această pagină, în 2015, nu am ştiut la ce va duce, nu am avut nicio idee, tot ce am vrut să fac a fost să-mi găsesc fratele. Eu l-am căutat foarte mult timp şi am văzut că sunt câteva grupuri deja cu tineri adoptaţi, mulţi se cunoşteau între ei, îşi spuneau poveştile de viaţă, despre România, despre diferite aspecte ale adopţiei, căutării familiei, subiectul cel mai dezbătut era cum să-şi cunoască familiile biologice. Iniţial, eu nu am avut niciun plan de a ajuta, de a mă implica în aceste activităţi, pur şi simplu m-am trezit aici. Eu încercam să cunosc cât mai mulţi copii adoptaţi şi să întreb, printre ei, dacă îl cunosc pe fratele meu. Am încercat multe alte variante şi nu am reuşit. Am început să îi iau la rând, să fac o pagină despre căutări, despre România, despre limba română, tradiţii, cultură, istorie. Am vrut să-i aduc spre mine, pentru a-i întreba”, a povestit Ileana Cunniffe Băiescu.

Prima persoană ajutată este o femeie din Statele Unite ale Americii, căreia Ileana Cunniffe Băiescu i-a găsit familia din România.

“După foarte scurt timp, cineva din judeţul Buzău, o fată adoptată în America, ne-a cerut ajutorul să îi găsesc familia. În afară îmi era cunoscut un băiat din Focşani care spunea că era în căutarea fratelui său din Irlanda, unde locuiesc eu. Eram în contact cu doar două persoane. Le-am scris că voi încerca pe Facebook, am lăsat câteva mesaje pe Facebook la persoane cu numele de familie pe care ea l-a avut la naştere şi a doua zi m-am trezit cu unul care a spus că e nepoata lui şi vrea contact. Şi a fost cea mai frumoasă reuniune. Nu mi-a venit să cred, a fost pentru mine un moment enorm. După aceea, nu la mult timp, m-au contactat alte persoane şi tot aşa”, a spus aceasta.

La un moment dat, a primit o propunere de a fi administrator la o altă pagină, asemănătoare cu a ei, dar cunoscută la nivel internaţional. Acolo, printre sutele de mesaje, a găsit unul ce avea să îi aducă bucuria pe care o căuta de 26 de ani.

“Am rezolvat 68-69 de cazuri până mi-am găsit fratele. Bineînţeles că îi mai întrebam pe alţii dacă îl cunosc. El era de fapt cunoscut în una din pagini. Admin-ul paginii era o tânără adoptată, îmi spunea că sunt persoane care cer ajutor şi am zis că o încerc şi pentru ei. Într-o zi m-a făcut admin la pagină şi prima mea reacţie a fost ‘please be there’. Voiam aşa de mult să îl găsesc! Erau sute de mesaje, unele profile nu mai existau, pe astea le-am ignorat şi am verificat profilurile active. Am căutat în toate şi nu am găsit. După aceea, m-am uitat şi prin profilele care nu mai există. Le-am luat la rând şi între ele era o persoană care îl cunoştea pe fratele meu. Era prietena fratelui meu. A lăsat un mesaj în care spunea că prietenul ei este plecat din România, comuna, numele de familie, data de naştere. Am rămas blocată! Nu mi-a venit să cred. Am mai citit încă o dată şi spre final, după ce mi-am revenit, am scris cum se numeşte el acum. Familia i-a păstrat numele, Victor. Imediat am căutat pe Facebook şi a apărut profilul lui. L-am căutat 26 de ani. A fost un moment foarte important. Eu mi-am găsit toţi fraţii adoptaţi, dar pe ultimul nu-l găseam. Mai aveam puţin şi plăteam detectiv”, a spus Ileana Cunniffe Băiescu.

Cu toate că avea deja o oarecare experienţă la prima întâlnire a unor copii cu familiile naturale, regulile n-au mai fost valabile pentru propria persoană. Ileana povesteşte cu greu despre familia ei. Mai are nouă fraţi, din care şase au fost adoptaţi şi i-a regăsit pe cinci dintre ei, mai puţin pe cel pe care avea să-l întâlnească acum, după 26 de ani. Totul s-a oprit în loc când l-a văzut.

“E greu de descris în cuvinte. După aproape 70 de reuniuni la care m-am implicat, nu numai de-a ajuta, dar şi emoţional – am râs, am plâns cu ei -, când a venit momentul să îl întâlnesc pe el, bineînţeles că am avut câteva apeluri video, dar întâlnirea în persoană a fost mai mult decât m-am aşteptat să fie, emoţional. Am călătorit toată noaptea să ajung la el. În seara respectivă n-a putut să vină la aeroport să mă ia. Am luat un taxi şi un tren şi l-am întâlnit într-o gară foarte mică, într-un sătuleţ din Manchester. Mi-am exersat modurile de reacţionare, mi-am zis că n-o să plâng. Nu mai erau lacrimi, le vărsasem toată noaptea, în aeroporturi, tren, dar când ne-an întâlnit, parcă totul s-a oprit, parcă totul a împietrit, nimic nu mai mişca, doar eu îl vedeam pe el”, a povestit emoţionată.

Mai mult, fratele ei a trăit timp de 20 de ani în aceeaşi zonă din Anglia cu o soră de-a lor, fără să ştie că sunt atât de aproape unul de celălalt.

“El a fost adoptat în America, tatăl adoptiv era american, mama din Manchester. După cinci ani ei s-au mutat în Manchester. Pe soră am găsit-o tot în Manchester. Ei 20 de ani nu au ştiut că locuiesc în aceeaşi zonă. Când l-am găsit pe el, ei la câteva ore s-au întâlnit, au petrecut timp împreună. Mi s-a luat o piatră mare de pe suflet. L-am îmbrăţişat, sora a început să vorbească cu mine, dar eu aveam ochii doar pe el, eram statuie. N-am nicio idee ce a zis sora mea, după câteva minute m-am trezit iar în braţele lui, era mult mai apropiat. Atunci am ştiut că am ajuns unde a trebuit, unde am visat atâta timp. Momentele acestea le-am trăit alături de alte familii, dar când a fost rândul meu, m-am pierdut, a fost mai greu, deşi am avut un plan, nu a funcţionat”, şi-a amintit Ileana.

Incredibila ei poveste, demnă de un roman, începe în anul 1990, când s-a întors din vacanţa de vară, de la rude şi a văzut că şase fraţi i-au dispărut. Şi modul în care povesteşte te face să crezi că nu poate fi adevărat iar surprizele se ţin lanţ, una după cealaltă.

“Noi eram nouă fraţi la părinţi, al zecelea era pe drum. Eu aveam 13 ani când şase din fraţii mei au fost adoptaţi. În vara anului 1990, urma să trec în clasa a şaptea, a venit o mătuşă din Câmpina, m-a luat în acea vacanţă la ei şi când m-am întors acasă, şase din ei nu mai erau. Au fost daţi. Nu am văzut cu cine au plecat, nu mi-am luat rămas bun, a fost un moment foarte dificil. Au mai rămas doi fraţi, născuţi după mine. În acel moment am ieşit din curte, le-am spus părinţilor mei că nu mai sunt părinţii mei şi am plecat. Peste o jumătate de oră m-a prins mătuşa şi mi-a spus să merg cu ei la Câmpina. Am mers cu ei şi am făcut şi liceul acolo. A fost foarte greu, pentru că oamenii locului spuneau că aceşti copii au fost luaţi pentru experimente medicale şi pentru organe. Eu am crezut că i-am pierdut, nu credeam că îi voi găsi vreodată în viaţă, de aceea mi-am urât foarte mult familia în acel moment”, a povestit Ileana.

Mătuşa ei a fost cea care a mers la primăria din localitate şi a reuşit să obţină o singură adresă a unei familii care i-a luat doi fraţi. Ileana le-a trimis câte o scrisoare lunar, fără să primească însă vreun răspuns.

“O familie din Irlanda i-a luat pe cei doi mai mici şi o altă familie, tot din Irlanda, i-a luat pe cei doi mai mari şi încă două familii, una din Anglia, una din America, pe ceilalţi. Mătuşa a primit o adresă din Irlanda, cu numele părinţilor adoptivi ai celor doi mai mici. Eu am scris la această adresă şi în română, şi în engleză, după ce am început să învăţ la şcoală, le scriam oamenilor o dată, de două ori, pe lună, timp de doi ani. Am sperat la un semn, iar într-o seară un poliţist a venit la uşă cu două femei din Irlanda. Eu am înlemnit, m-am pierdut, a fost un moment foarte mare. Pentru prima dată am văzut femeia care i-a adoptat pe doi fraţi, mi-a arătat fotografii, a fost frumos. În momentul respectiv mi-am găsit patru fraţi din şase. După ce au plecat, mi-au promis că dacă sunt cuminte, când împlinesc 18 ani mă iau în Irlanda. Zis şi făcut”, a rememorat Ileana.

După terminarea liceului, Ileana s-a înscris la şcoală în Irlanda, unde s-a şi stabilit. Între timp, a continuat activităţile de căutare a celorlalţi doi fraţi. Pe soră a găsit-o în zona Manchester, iar pe ultimul frate, tot acolo, dar la ani distanţă. A încercat să apeleze şi la Protecţia Copilului, dar fără succes. După ce a prins rădăcini şi-a dus toată familia în Irlanda, astfel că astăzi ţin legătura şi se pot vizita.

Despre acest fenomen al adopţiilor de după Revoluţie nu există nicăieri un raport oficial. Copiii au fost pur şi simplu duşi iar dacă au dorit să îşi caute familiile, au mai putut afla câte ceva.

“Am auzit o grămadă de variante şi eu cred că niciodată nu vom şti cu exactitate numărul, deoarece atunci foarte multe persoane neautorizate s-au băgat în aceste proceduri de adopţie a copiilor, de la medici la infirmieri, orfelinate, fel de fel de persoane, şi de aceea s-au şi închis adopţiile, deoarece oricine putea să adopte. Nu s-a ţinut o bază de date cu câţi copii au plecat, unde au plecat, cine i-a luat. Mulţi au fost vânduţi şi trataţi ca un produs. Presa străină a prezentat aceste cazuri, sunt informaţii greu de acceptat şi de crezut. (…) Erau grupuri de români şi americani care plecau cu 10-20 de copii pe avion, erau aşteptaţi şi acolo se repartizau copiii între familii. (…) E grav, e strigător la cer. Fenomenul acesta este foarte greu de înţeles şi explicat”, a afirmat Ileana.

Astăzi solicitările de pe pagină sunt foarte multe. Ea, alături de alţi tineri, face această muncă în mod voluntar, fără a primi bani. Au fost unii copii adoptaţi care au vrut să plătească şi au decis să accepte donaţii pentru amenajarea unui loc de joacă pentru micuţii din comuna ei natală, Scutelnici. Inaugurarea a avut loc anul trecut, într-un cadru restrâns, când copilaşii au primit şi pacheţele.

Dincolo de trista poveste a despărţirii de mici a fraţilor, Ileana Cunniffe Băiescu reuşeşte să dea un exemplu de ambiţie şi luptă pentru reîntregirea familiei. Dacă ea a reuşit să îşi reunească familia formată din 10 copii, cu siguranţă vor reuşi şi alţii. E drept că trebuie foarte multă perseverenţă, însă, pentru că nu a abandonat lupta timp de 26 de ani, a reuşit. AGERPRES /(A – autor: Gheorghe Pietrar, editor: Antonia Niţă, editor online: Andreea Lăzăroiu)

 

Sursa foto: The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitați ai României/Facebook.com

Conținutul website-ului www.agerpres.ro este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing – marketing@agerpres.ro.

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe www.agerpres.ro.

Andreas Elgard; Presedintele Consiliului Tinerilor Institutionalizati

LIFE STORIES
De la o copilărie de coșmar într-un centru de plasament din România la o carieră de succes în sprijinul societății. Povestea lui Andreas, tânărul ce se luptă pentru drepturile omului

Andreas Novacovici are 24 de ani și este unul dintre copiii României, la fel ca fiecare dintre noi. Diferența este că el este mai al României decât noi ceilalți, asta pentru că el nu a avut o familie, el a crescut într-un centru de plasament toată viața și nu a știut ce înseamnă dragostea unui părinte. Astfel, a rămas copilul statului român. A avut o copilărie pe care cu greu ne-o putem imagina, presărată cu bătăi, abuzuri sexuale, foame și multă suferință și umilință, toate acestea în loc de joacă, mângâieri, vorbe de alint, încurajări și aprecieri.

La vârsta de 6 ani trebuia să fie adoptat de o familie din Danemarca, însă judecătorul care a instrumentat cazul la vremea respectiv, i-a furat acest drept și a respins adopția. De aceea, acum vrea să-și schimbe numele din Novacovici (numele său din certificatul de naștere) în Edgard Jensen (numele familiei în care trebuia să crească).

Toate acestea l-au afectat probabil pentru toată viața, dar nu s-a lăsat doborât de ele. A profitat de orice împrejurare ca să ajungă om mare, om pe picioarele lui, învățat, înțelept și drept.

Azi, Andreas Novacovici este masterand al Facultății de Asistență Socială, președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, membru al consiliului național de coordonare al No Hate Speech Movement – programul pentru combaterea discursului instigator la ură dezvoltat de Consiliul Europei, activist pentru drepturile omului, în special în domeniul anti bullying și fondator al asociației Youhub care dezvoltă proiecte și programe de incluziune socială prin artă, anti-agresiune și fără discursuri de ură în România.

Foto: Alin Surducan

Fiind activ implicat, poți să-mi spui o cifră a copiilor din centrele de plasament din România la ora actuală?

Suntem în jur de 57 de mii, din care, în centre, undeva la 19 mii de copii. În sistemul de Protecția copilului suntem 57 de mii de suflete; în centrele de plasament suntem aproximativ 19 mii.

În centre sunt până la 18 ani?

18 ani sau 26. Acum sunt și situații în care se respectă legea și se prelungesc măsurile de plasament și ajungem să avem tineri de peste 20 de ani în centru pentru că-și continuă studiile sau muncesc. Conform legii, se poate prelungi măsura de protecție pentru copii și tineri în condițiile în care tânărul urmează studiile la zi, sau în situații de risc, la cerere, dacă se află în situația de excluziune socială.

Care e povestea ta?

Eu sunt Andreas Novacovici, în curând mă voi numi Andreas Elgard Jensen pentru că am început procedura de schimbare a numelui de familie întrucât eu trebuia să fiu înfiat de un cuplu danez încă din 1998, însă procesul meu de adopție a fost blocat de acea lege a adopțiilor internaționale, un decret prin care practic s-a stopat întregul proces de adopție internațională. Sunt una dintre victimele acestei proceduri de închidere a adopțiilor. Eram deja în instanță, am fost întrebat dacă vreau să fiu adoptat, eu țin minte că am spus „da”, m-au scos din sală și după 5 minute au ieșit și danezii și mi-au zis: „Nu vei veni cu noi acum, vei merge o perioadă scurtă la Lugoj”. Eu de la 4 săptămâni am fost abandonat la Casa de copii nr 4 din Lugoj. Am locuit și în Leagănul de copii de la Timișoara, o perioadă scurtă.

Ce e leagănul?

Înainte de Casa de copii, erai în leagăn și totul ținea de Inspectoratul școlar. Nu exista instituția Direcția de Protecție a copilului.

Și de la 4 săptămâni până la 4 ani și jumătate am crescut la Lugoj, cu 140 de copii în cameră, 240 în tot centrul. Erau două magazii mari.

Erau copii de toate vârstele, nu?

Da, eram și mari și mici, la grămadă.

Câți în pat?

O perioadă destul de lungă dormeam câte doi în pat, dar erau 3 etaje de pat. Era frig, nu aveai cum să încălzești magazia aia mare.

La 4 ani și jumătate am fost transferat la Fundația Siguranță pentru copii în România, fundație la care încă am măsura de protecție.

Am absolvit Facultatea de Asistență socială, sunt masterand în Asistență socială și în curând, sper, doctorand în Protecția copilului.

Andreas la 5 ani

De când datează primele tale amintiri?

O dată exactă nu știu să-ți dau, dar țin minte lucruri de la 2 ani pentru că au fost foarte traumatizante episoadele de la Lugoj, bătăi violuri între băieți; de la 3 ani și până la 4 ani am fost abuzat sexual  de băieți mai mari și țin minte că și un portar ne atingea în locuri nepotrivite. Bătăile erau la ordinea zilei, nu e nici o noutatea. Foametea făcea parte din viața noastră, deși aveam mâncare, noi știam că avem mâncare, se vedea în oală; când îndrăzneam să mai cerem un polonic de orez – pentru că noi mâncam orez ca niște chinezi veritabili- primeam un polonic din ăla mare de cantină în cap și nu ne mai trebuia nimic. Dacă voiai să spui ceva sau să ceri ceva, nu puteai; copiii mai mari făceau legile acolo pentru că educatoarele se ocupau de ale lor, noi nu știm ce făceau; nu țin minte să fi avut vreodată o activitate cu vreo educatoare sau să am o amintire frumoasă cu ele. Am mâncat săpun la toaletă mult timp, motiv pentru care eram mai mereu prin spital.

Erai obligat de cei mari?

Nu, asta era pedeapsa din partea educatoarei. Avea o riglă din aia mică cu care ne lovea sub unghii, ceea ce durea groaznic. De Moș Nicolae țin minte că primeam săpun de toaletă; numai cei care erau preferați, cei mai frumoși, cei mai vizitați primeau ceva dulce. Noi primeam săpun și mușcam din el crezând că e ceva dulce.

După ce am fost transferat la Fundație, m-am mutat la Checea și când de la 120 de copii în cameră am ajuns să locuiesc doar cu 12, o perioadă foarte scurtă, mi s-a părut că visez. Apoi am stat doar cu încă un copil, ceea ce a fost un șoc.

Dar era mai bine la Checea, nu?

Da. Mi-a fost destul de greu să mă adaptez pentru că eram obișnuit cu răul. Țin minte că aveam și încă mai am tendința, când se apropie cineva de mine, să mă feresc, să ridic mâinile deasupra capului.

Andreas în Centrul din Checea

Te-ai reîntors vreodată la Centrul din Lugoj?

Nu, pentru că s-a închis între timp. E sub lacăt acum, nu cred că mai poate intra cineva acum. Ar fi interesant să mă întorc, asta dacă mai există clădirea. Era o clădire cu o curte interioară mică în care adesea ne băteam pe jucării…

Aveați jucării?

Aveam și noi câteva. Cele bune erau încuiate în magazii. Nu țin minte să fi primit o jucărie acolo.

Dar oamenii aceia care aveau grijă de voi ce fel de oameni erau?

Erau femei toate și țin minte că ne loveau fără motiv. Nu trebuia să fie o ocazie specială ca să fii lovit. Eram obișnuit cu lucrurile astea; știam că mă bate, urlam de nervi să mă lase o dată în pace și apoi îmi vedeam de treabă.

Dacă te-ai întâlni cu una din acele educatoare azi?

Nu cred că i-ar fi bine după. Să-mi spună că regretă? Nu cred, nu cred pe nimeni. Erau foarte conștiente când făceau treaba asta. Și se vedea în privirea lor răutatea.

Andreas la 4 ani și jumătate

Ai mai aflat vreodată ceva de părinții tăi?

Am avut o vizită la un moment dat și m-am oprit acolo. Aveam vreo 13 ani și am cerut anchetă socială. Am fost cu asistenta socială și cu șefa centrului privat de la Checea.

I-ai cunoscut pe amândoi?

Nu. El nu e declarat în acte. El a dispărut, nu știm nimic despre el, iar ea nu a prezentat foarte mult interes. Am spus că eu nu am nevoie de cineva care să fie prezent numai așa. Deja trecuseră 13 sau 14 ani fără persoana aceea, așa că nu mai avea ce să se schimbe.

Povestește-mi ziua aceea în care ai văzut-o, te rog.

Am ajuns la Bulgăruș, un sat în apropierea orașului Jimbolia, am fost la ei, insistau să mănânc ceva cu ei, am refuzat și am cerut să-mi spună povestea ca să știu și eu de unde mă trag, cine sunt pentru că la vârsta aia te cam interesează identitatea. Și mi-au zis foarte puține lucruri, vagi…

„Ți-au zis” cine?

Mama ei și cu Liliana, femeia care m-a născut. Au făcut o criză de plâns, o scenă de milă, teatru care nu m-a impresionat cu nimic. I-am cunoscut, am observat cine sunt, gata, nu mi-a mai trebuit nimic.

Mai avea copii?

Da. Nu mă interesează. Nu e de supărare, nu e de nervi, nu e de ură, pur și simplu nu mă interesează existența acelor oameni. Nu am nici o legătură cu ei. Pentru mine sunt niște străini pe care nu vreau să-i am în viața mea.

Andreas la 5 ani

Există vreun om în viața ta căruia probabil o să-i mulțumești toată viața?

Mariane Herbold. Este președinta fundației Siguranța pentru copii din România. Daniel Bugarschi este directorul fundației, iar doctorul Hans Ludwig Herbold este soțul președintei și fondatorul fundației. Pe ei trei îi iau la pachet ca cei mai importanți oameni din viața mea.

Ei m-au scos de la Lugoj și țin minte și azi ziua în care au venit după mine.

Dar cum te-au ales pe tine?

Țin minte că eu veneam din Danemarca, tocmai mă întorceam de la familia care voia să mă înfieze, am dormit câteva ore și apoi mi-au făcut bagajele și m-au luat. Nu am fost anunțat că voi pleca, nu am fost pregătit în sensul acesta, nimic.

A, deci tu fuseseși să vizitezi familia care urma să te adopte?

Da, trei ani la rând am fost.

Andreas în Danemarca cu cel care trebuia să-i fie tată adoptiv

Până la urmă ei au renunțat?

Ei de bună voie nu au renunțat, li s-a respins cererea în instanță.

Și acești oameni în afară de faptul că te-au scos de la Lugoj?

M-au sprijinit în continuarea studiilor, nu mi-au pus piedici atunci când voiam să fac proiecte, activități, vizite în alte țări, au contribuit financiar la deplasările mele în acțiunile de voluntariat și așa mai departe.

Erai voluntar de mic?

De la 14 ani am început oficial. M-am implicat în mai multe fundații din Timișoara, am lucrat și cu refugiați, și cu copii din centre, și cu persoane vârstnice, i-am învățat pe seniori limba engleză, am făcut mai multe activități de voluntariat.

Andreas cu copiii din centru

Cum era o zi la Checea pentru tine față de cum era o zi la Lugoj?

Cu mult diferită. Țin minte că aveam în bucătărie o mochetă și eram mereu printre picioarele bucătăresei și ne plăcea tare mult de fiica administratorului, Lia, și făceam „bărcuța” pe jos și strigam: „Lia, Lia, zboară pălăria”. La Lugoj nu am intrat niciodată în bucătărie. Țin minte că eram fascinat de sarmale, de mirosul de varză…

Nu ți-a mai fost foame de atunci…

Nu. La Lugoj ascundeam pâinea sub pernă, colțuri de pâine; era plin de furnici la noi în pat din cauza asta. Acolo bătaia era în loc de joacă, vorbele de ocară erau în loc de mângâieri, nu primeam desert și dacă mai ceream o porție de mâncare eram bătuți. La Checea, în fiecare zi la ora 5 primeam desert, indiferent de situație.

Îți amintești primul desert?

Orez cu lapte și de atunci sunt fascinat de orez cu lapte; pot mânca acum patru oale și nu mă satur.

Puteai să mai mănânci orez după ce mâncaseși numai pilaf?

Da, pentru că era cu puțină scorțișoară și cu măr și era dulce. Apoi îmi mai plăcea grisul cu lapte și cu gem. Pe mine mă mulțumești ușor pentru că am fost obișnuit fără.

Ai făcut terapie ca să scapi de aceste traume?

Nu.

Andreas, absolvent al Facultății de Asistență socială

Dar te-ai împăcat cu trecutul?

Da, mă consider destul de rezilient încât să trec peste. Probabil că la un moment dat va fi nevoie. Deocamdată sunt bine, nu simt nevoia. Nici nu am răscolit trecutul.

La Checea aveam haine curate, ni se schimba scutecul, la Lugoj purtam trei zile la rând același scutec, aveam iritații pe tot corpul, aveam multe bube, am avut mereu petrol în cap din cauza păduchilor. La Checea nu mă mai mânca capul, nu mai purtam căciula aia urâtă, aveam ghiozdănele curate și frumoase; eu nu am fost la grădiniță cât am fost la Lugoj. Dar să știi că la Checea nu am fost primiți cu brațele deschise; se spunea în sat că vin criminalii, vin hoții, sătenilor le era teamă de copiii orfani din cămin. Pe parcurs, s-au acomodat cu ideea, am fost primiți la grădiniță și am reușit ca la 7 ani să fim înscriși la școală.

Ai vreun prieten de atunci?

Copiii din casă. Unii au plecat, dar am rămas în relații foarte bune.

Andreas într-o vizită în Irlanda

Tu încă mai locuiești în Checea?

Da, în casă. Aici în București m-am mutat pentru Consiliul tinerilor instituționalizați pe care îl conduc acum. La Checea sunt încă sub protecție pentru că sunt masterand. Sunt primul masterand din Fundație.

Văd o verighetă pe degetul tău…

Nu e verighetă, e o promisiune pe care i-am făcut-o unei fete. Nu mă grăbesc pentru că nu am ce să-i ofer.

E tot din casă?

Nu, e din Strasbourg.

Din experiența mea de copil și din experiența mea de mamă, pot spune că cele mai importante evenimente pentru cei mici sunt Crăciunul și zilele lor de naștere…

La fel era și pentru noi. Eu țin minte doar Crăciunul de la Checea. La Lugoj nu țin minte să fi venit vreodată Moș Crăciun. La Checea când am primit primul cadou, îmi amintesc că era foarte multe dulciuri și un elicopter cu telecomandă. Nu văzusem niciodată până atunci așa ceva. Educatoarea însă nu m-a lăsat să-l desfac de la 6 ani când l-am primit, până la 8 ani; stătea cutia lângă mine, pe dulap, și eu nu aveam voie să o desfac. Rupeam câte un colțișor și la un moment dat am desfăcut fără permisiunea ei, m-am jucat cu el și am stricat elicopterul. S-au supărat, iar pedeapsa ce mai mare a fost că nu m-au lăsat să ies la joacă în după-amiaza aia, iar pe mine asta m-a durut groaznic.

Primul Crăciun al lui Andreas

Dar voi din partea asistenților maternali care stăteau cu voi în casă, ați primit vreodată dragoste?

Mi-e greu să răspund la întrebarea asta pentru că nu știu ce înseamnă dragostea de familie și nu pot să fac o paralelă.

Adică nu te-ai simțit niciodată iubit?

Iubit de fondatori și de tata Dani (directorul fundației), da. Prin îngrijirea pe care am primit-o, prin sprijin, prin contribuția și prezența la toate evenimentele importante din viața noastră. Dacă asta înseamnă iubire, da. Mie mi-e greu să traduc și ce înseamnă iubire, pentru că nu am reușit să cunosc sentimentul acesta.

Cum era ziua ta de naștere?

Oooo! Ziua mea de naștere o serbam în aceeași zi cu ziua președintei. Avem aceeași zi de naștere. Până să vin la Checea, eu nu am știut  ce e ăla tort. Când am văzut prima dată tort cu frișcă, cu lumânări, m-am bucurat fantastic.

Tot timpul ne-am serbat ziua de naștere și ne-am bucurat de ziua de naștere a cuiva. Tot timpul eram, foarte curioși și încă suntem curioși să vedem ce a primit sărbătoritul, să ne bucurăm cu el. Ni se făceau fotografii mereu, avem albume de fotografii din fiecare an.

Ai avut vreodată curiozitatea să-l întrebi pe fondatorul fundației de ce s-a implicat în povestea asta?

Foarte des am vorbit despre asta. În primul rând au spus că pe ei i-a mișcat foarte tare reportajul făcut la Cighid, la Siret, făcut de televiziunea germană care a depistat tot ce se întâmplă în România. Așa au apărut cele mai multe ONG-uri pentru protecția copiilor. Ei, inițial au vrut să facă voluntariat în Africa, dar după reportajul acela au ales să se implice în România. El este medic de familie, iar ea era profesoară de chimie.

Cu familia din Danemarca mai ții legătura?

Acum mai rar. Dar prin scrisori am tot comunicat. Ce-i drept, la 11 ani am reluat legătura. În prima scrisoare mi-au explicat ce s-a întâmplat cu adopția mea; ei au regretat fantastic că nu au reușit să mă înfieze, se blamau, au și divorțat între timp. Amândoi sunt interesați de mine în continuare, sper ca în vară să ne întâlnim.

Andreas în Danemarca, la familia adoptivă

Dar tu ce nume vrei să iei acum?

Numele lor: Elgard Jensen. Ei au numele Elgaard Jensen, iar eu o să folosesc numele cu un singur „a”. E un statement al meu că trebuia să fiu adoptat și nu s-a putut. Nu mă recunosc ca fiind Andreas Novacovici.

Novacovici este numele femeii care te-a născut?

Nu știu să-ți răspund la întrebarea asta.

Andreas în Parlamentul României

Nu ai certificatul de naștere?

Ba da, dar pe ea o cheamă Petrovici. Nu știu ce e cu numele acesta. Vreau să-mi schimb numele pentru că nu mă reprezintă, nu-mi place, nu vreau să duc mai departe numele acesta.

Pentru ce te lupți tu acum?

Mă lupt pentru protecția drepturilor copilului, dar la modul cel mai serios, să acționăm în interesul superior al nostru, al copiilor și tinerilor abandonați și instituționalizați, copiii nimănui. Mă interesează foarte tare redeschiderea adopțiilor internaționale, mă interesează foarte tare ca în loc de psihiatrie, copiii să beneficieze de servicii de psihoterapie, de consiliere, de servicii integrate pentru ei, bazate pe nevoile punctuale și mă lupt foarte tare pentru majorarea indemnizațiilor de plasament, de la 600 de lei la minim 1900 de lei; mă interesează foarte tare majorarea indemnizațiilor post instituționalizare care acum se oferă o singură dată (2080 de lei), indemnizație care ar fi necesară cel puțin 12 luni. Noi am vrea să ne plătim chiria cu banii aceștia, pentru că statul român, e clar că nu poate și nici nu vrea să se mai ocupe de noi după ce ieșim din sistem. Suntem copiii lor până la urmă. Vreau să avem condiții mai bune, desființarea centrelor și căutarea unor soluții alternative mai bune precum asistența maternală, adopția, plasamentul familial. Nu trebuie să fie copiii integrați în centre și să rămână acolo pe veci. Independența nu înseamnă singurătate; când pleci din familie, te întorci de fiecare dată atunci când ai nevoie de sprijin.

Alex Kuch; How International Adoption Changed My Life

Rusine unei Natiuni

Rusine unei natiuni

Izidor Ruckel sa născut în 1980. La vârsta de șase luni, el a devenit bolnav și părinții lui l-au dus la un spital, unde a contractat poliomielita de la o seringă infectată. Ulterior, medicii spitalului a încurajat părinții lui să-l las la un orfelinat. Din 1983 până în 1991, Izidor a trăit în orfelinat Sighetu Marmației.

Nimeni nu știe cum au fost mulți copii în orfelinate din România la sfârșitul comunismului. Numărul este estimat a fi fost undeva între 100.000 și 200.000. Ceea ce știm este că abandonul copiilor a fost de fapt încurajat de guvernul român ca un mijloc de creștere a populației prin aruncarea înapoi în mare de copii care nu au putut fi muncitori productivi pentru stat.

Sighetu Marmatiei este situat la Sighet, un oraș mic din nordul România. Este orașul natal al supraviețuitor al Holocaustului și laureat al Premiului Nobel, Elie Wiesel.

Instituția Sighetu Marmației este situat la marginea de vest a orașului în spatele unui perete de 6 picioare. Semnul de mai sus mențiunea citește „Pentru Minori Camin Spital deficienti“, care se traduce la „domiciliu spital pentru copii deficient.“

În 1990, la scurt timp după căderea comunismului, ABC News’ 20/20 producatorul Janice Tomlin a vizitat Sighet si a produs seria de atribuire «Rușine unei națiuni.» Fotografii și clipuri video Tomlin a adus atenția lumii practicilor de protecție a copilului oribile din România.

ziar comunist încurajează mamele să lase copiii în grija statului

Dan și Marlys Ruckel din San Diego urmărit 20/20 difuzat și a mers în România cu intenția de a adopta un copil. La 29 octombrie 1991, Dan și Marlys adoptat Izidor. El a fost unul dintre mulți orfani de la Sighet pentru a face din San Diego, noua lor casă.

În 2016, Izidor sa mutat înapoi în România, unde și-a dedicat viața copiilor fără familii și găsească mijloacele pentru a sprijini 60.000 de orfani ai generației sale, care nu au fost niciodată adoptate.

Izidor întâlnește noua lui mama
1990 – Izidor în spatele gratiilor orfelinatelor
Familia lui Izidor
Am întâlnit recent Izidor la gara din Cluj pentru a vorbi despre viața lui, de ce sa mutat înapoi în România, iar starea actuală a bunăstării copilului.

Povestește-mi puțin despre trecutul tău

De la 3 până la 11, am fost într-un spital pentru copii, nu un orfelinat. Dar atunci, și încă astăzi, nu există nici o diferență între modul în care un copil este tratat într-un spital de copii sau un orfelinat de stat. Acestea sunt cele două instituții.

La doi ani după sosirea în SUA, am început să dor de instituția de la Sighet. Nimeni din Statele Unite au avut răspunsurile pe care le căutam, și am scos furia mea pe cei care ma iubit cel mai mult, familia mea a adoptat. Am fost un copil din iad.

Apoi, o familie românească a venit la San Diego, pentru Paște și am auzit despre Hristos. Am scris tone de întrebări și a început să găsească răspunsurile pe care le căutam. Oamenii mă întreabă cum am depășit acest lucru. Nu este din cauza părinților mei sau orice am făcut, a fost pentru că am lăsat pe Hristos să-mi spună cine sunt cu adevărat.

După cum furia mea potolit și viața de familie îmbunătățit, am fost rugat să scrie o carte pentru a ajuta familiile care adoptă copii abandonați. Cartea, a abandonat pentru viață, a fost publicată în 2003 și a vândut peste 30.000 de exemplare.

Izidor în SUA cu tatăl său

Timp de 17 ani, din 2001, scopul meu de viață principal a fost de a spune oamenilor ce sa întâmplat în instituția mea și asigurați-vă că nu mai întâmplă cu alți copii din România. Am vorbit de sute de ori, inclusiv la BBC, în Washington Post și recent într-un interviu cu Morgan Freeman, care va fi difuzat în luna octombrie, în 176 de țări de pe National Geographic.

DESCRIETI Viața în Orfelinat

Am trezit la 5, dezbrăcat, din moment ce majoritatea copiilor se ude în pat, și sa dus la o altă cameră pentru haine noi, în timp ce podeaua a fost curățat. Am mâncat micul dejun, se spală și au fost puse într-o cameră curată în cazul în care ne-am așezat acolo balansoar înainte și înapoi, lovind unul pe altul, de dormit sau vizionarea cineva plânge până când au fost drogați. După prânz, ne-am dus înapoi în camera curată, repetând aceleași lucruri ca și dimineața. Apoi, am fost hrăniți, scăldate din nou, pus în haine curate și în pat pentru noapte.

CE VREI sa stie lumea despre experiența ta?

În primul rând, faptul că copiii au suferit mai mult decât știe nimeni. Nici reporter poate captura suferința. Abuzul a fost mai rău decât orice raportat. Dacă ai fi handicapat ca mine, ai fost ascuns și nu a permis în afara instituției.

În al doilea rând, în ciuda tuturor Rănile traumatice și emoționale, nu se pierde viața vreodată. Dacă vom da acesti copii, acum adulți, unele oportunitate, cu dragoste, alimentație și dezvoltare, acestea pot funcționa în lume și să dezvolte independența. Am rămâne în contact cu copiii cu care am crescut și ele pot fi ajutat. Ei încă mai au vise.

De ce continui să REVENIREA LA SIGHET?

Sunt multe motive. În primul rând, a fost casa mea timp de 11 ani și crezi sau nu, există amintiri Prețuiesc. De câteva ori am fost scoasă în afara instituției, am fost în venerație de frumusețea naturală a Sighet. România mi-a fost frumosul ținut în afara instituției, nu răul din interiorul instituției.

Îmi place să viziteze unele dintre asistente medicale. Eu le numesc celor șapte îngeri. iubirea și compasiunea lor a fost singura sursă de speranță am avut.

Există, de asemenea, o memorie specifică, care îmi amintește că Dumnezeu a fost cu mine, chiar dacă nu știam cine era El. Într-una din călătoriile mele în afara instituției, am văzut un om mort agățat pe o cruce. Asistenta a spus că a fost Isus Hristos, dar fără nici o explicație. de fapt, am crezut că era un tip sărac de la Sighet.

Am păstrat simt rău pentru el, când m-am întors instituției. Acum, eu iau o imagine de cruce de fiecare dată când m-am întors la Sighet.

Mă duc înapoi să se reconecteze cu copiii cu care am crescut. În 2014, patru dintre noi a revenit instituției. Păpuși, mobilier și haine au fost culcat în jurul ca doar închis. Crows erau peste tot ca într-o casă bântuită. Dar a fost remarcabil faptul că fiecare dintre noi a amintit lucruri pe care ceilalți au uitat. M-am simțit foarte bine pentru a ne împărtăși experiența noastră comună. Când le-am întrebat dacă au ratat acest loc, noi toți au spus „da“. A fost singura noastră acasă din copilărie.

Dar cel mai important motiv este de a afla ce sa întâmplat cu adevărat acolo. Chiar dacă locul a fost închis timp de 11 ani, este încă plină de înregistrări și provizii. Când aveam șapte ani, un copil pe nume Duma a fost bătut atât de tare încât m-am ascuns sub foi, temându-se că s-ar putea fi următoarea. Dimineața, am văzut trupul învinețită gol Duma și masa de prânz el era mort. Anul trecut am găsit dosarul lui medical. Cauza oficială a morții a fost „incetat sa mai respire.“

Nu a fost un alt copil pe nume Marian, care a fost hiperactiv si a fost dat de multe ori medicament. Tatăl său l-au vizitat în fiecare week-end și mi-ar uita cu gelozie pe fereastră așa cum au așezat pe o bancă. În timp, Marius încetat să mai mănânce și a pierdut voința de a trăi. Îmi amintesc în căutarea pe fereastră pe duminică, când a murit în brațele tatălui său. Tata lui plângea și se ruga la cer.

În 1995, a existat o poveste media care orfanii români s-au dat otravă de șobolani. Acum trei ani, o asistentă medicală de la instituția a confirmat că Marius și mulți alți copii s-au dat otravă de șobolani.

Mulți foști orfani se întorc în România pentru răspunsuri. Pentru mine, este totul despre iertare și asigurându-vă că România nu mai măturat problema bunăstării copilului sub covor. drepturile și interesele copiilor sunt încă ignorate.

De la stânga la dreapta: istoric Mia Jinga, Izidor Ruckel și directorul IICCMER, Radu Preda. Foto: Lucian Muntean

Pe 1 iunie, 2017, cercetarea finanțată de stat a Crimelor Comunismului (ICCMER) a depus o plângere penală la Ministerul Justiției pentru moartea a 771 copii din Sighetu Marmatei, Cighid și orfelinate Pastraveni între 1966 și 1990. Anchetatorii spun acest lucru este doar vârful aisbergului pentru o investigație mult mai amplă care este nevoie în 26 de orfelinate din România.

anchetatorii ICCMER și arhiviștii spun lista de înregistrări oficiale, pneumonie și boli cerebrale ca principalele cauze ale deceselor, dar martorii spun cauzele au fost expunerea la frig igiena, săraci, foametea, lipsa de asistență medicală, otravă de șobolani, și abuzul fizic violent.

Anchetatorii spun înregistrările comuniste clasificate copii în 3 categorii: reversibile, parțial reversibile și non-reversibile. Copiii din ultimele două categorii au fost aruncate în centre de a muri.

Radu Preda, director al ICCMER spune „Îndemnul meu ca tată este să se asigure că aceste lucruri nu se întâmplă din nou. Să facem ceva la nivel de mass-media și la nivel instituțional pentru a se asigura că nici un copil în această țară, care are un handicap, sau de boală, sau a fost abandonată va fi vreodată palmuit, au murit de foame, legat sau lăsat să moară în lor fecale proprii.

Trebuie să recunoaștem societatea cu totul necivilizat din trecutul nostru comunist și scăpa toate urmele de această boală din sistemul nostru de protecție a copilului.“

Spune-mi despre ANCHETEI PENAL EȘTI O PARTE?

Am fost de acord pentru a ajuta atrage atenția asupra unei anchete penale conduse de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (ICCMER). Această investigație se concentrează asupra decesele copiilor de la Sighet Marmației și a două instituții.

Am întrebat anchetatorii, dacă acestea mergeau după asistente medicale și au spus: „Nu, doar persoanele care inlaturata medicină și gestionate facilitățile.“ Odată ce am știut că, era în regulă cu mine.

Dar sunt mai puțin interesat în a pune oamenii în închisoare decât Sunt interesat în obținerea de resurse financiare din partea statului pentru a sprijini 60.000 de orfani din generația mea, care nu au fost niciodată adoptate. Cele mai multe dintre ele nu au nici un mijloc de a se sprijini ca adulți și sunt fără adăpost. Speranța mea este că această investigație va conduce la un costum de acțiune de clasă mult mai mare, în numele acestor 60.000 de cetățeni. Trebuie să existe un cost pentru neglijență gravă sau de lucruri nu se va schimba.

SPUNE-MI CUM DESPRE ROMÂNĂ DE MEDIA HUSE COPILULUI ȘI BUNĂSTAREA ABUZ

Nu am putut crede toate mass-media românească la conferința de presă de 1 iunie care anunță urmărirea penală. Acest lucru a fost istorie! Românii în cele din urmă lupta pentru ceva ce nu am reușit să facem toți acești ani. Am provocare întotdeauna mass-media românească, deoarece toate poveștile pe orfani și a abuzului față de copii provin de la organizații internaționale de știri. Chiar și astăzi, toate imaginile de neglijare a copilului vine de la organizațiile internaționale.

De ani de zile oamenii au fost jenat și speriat cu privire la această problemă. Dar acum se pare că tinerii se trezesc la faptul că acest lucru se întâmplă în continuare.

ESTE ÎNCĂ ABUZURILOR DIN ROMANIA INSTITUȚIILE

Da este. Nu știu din proprie experiență, dar am auzit atât de la oameni pe care le cunosc și de încredere. Sunt încercarea de a obține acces la mai multe instituții pentru a ajuta copiii și asistenți sociali. Eu nu trăiesc în România, pentru a stânjeni sau distruge oameni. Dar oficialii guvernului în Parlament par să aibă nici o idee despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în instituțiile lor.

CREZI CA ROMÂNIA ar trebui să deschidă Adopția internațională?

Lupt pentru adopția internațională a copiilor cu nevoi speciale sau cei care nu au nici o șansă de a fi adoptate în România. Cele mai multe dintre oamenii din guvern resping această idee pe baza faptului că copiii vor fi afectate de pierderea cultura și identitatea lor, în cazul în care se adoptă în afara România.

E o scuză oribilă. Din momentul în care acești copii intră în instituția în care sunt deposedați de tot. demnitatea, libertatea și creierele lor devin terci. Spune-mi, ce cultura sunt ele pierd prin a fi adoptate în străinătate?

Problema în România de astăzi este vorba de bani și locuri de muncă pentru patronajul politic. Statul plătește instituții, case rezidențiale și centre de plasament, o bursa pentru fiecare copil. În cazul în care statul a găsit familii adoptive pentru 20.000 de 60.000 de copii aflați în custodia statului, ei ar pierde 33% din finanțarea lor și locurile de muncă de multe ori da familiei și prietenilor.

În generația mea, guvernul a dorit să dispună de copii. Astăzi, ei vor să profite de pe urma ei.

Ce va deranjeaza cel mai mult despre sistemul de protecție AZI?

Sunt de fapt, impresionat de cât de mulți lucrători sociali buni doresc să schimbe sistemul. Am obține o mulțime de e-mailuri de la asistenți sociali și a fost șocat pentru a vedea cât de mulți lucrători sociali au prezentat la România fără Orfanii conferința noiembrie anul trecut. Este o mare bucurie pentru a vedea toate familiile românești care au adoptat și doresc să adopte.

Știm cu toții că instituțiile nu sunt răspunsul. Dar eu nu sunt în favoarea doar închiderea instituțiilor. Pur și simplu pune copiii pe străzi este chiar mai rău. Cel puțin instituții oferă un pat, hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Stațiile noastre de tren sunt pline de persoane fără adăpost.

Cea mai mare problemă pe care o avem astăzi este că muncitorii care au lucrat în instituțiile în anii 1980, prin mijlocul anilor 1990, încă mai lucrează în sistem. Nu vă puteți aștepta schimbarea prin renovarea clădirilor atunci când aveți aceleași persoane și aceeași cultură.

Am vizitat 6 orfelinate acum 2 ani. Cele mai multe dintre copii au văzut povestea mea la televizor și au fost confortabil vorbind cu mine. Am întrebat fiecare copil, „Îți place care trăiesc aici?“ Ei au spus „Vezi că doamna de acolo? Ea încă ne bate.“Am întrebat«cât timp ea a lucrat aici?»Ei au spus«din prima zi, din moment ce acest loc a fost deschisă.»

Acesta este în mod constant același răspuns. Și m-am gândit: „Wow, există o problemă.“ Acești oameni trebuie să fie înlocuite.

Vreau să lucrez cu sistemul. Vreau să rămână în România. Pot să văd că oamenii sunt într-adevăr caută răspunsuri. Primesc un răspuns puternic atunci când vorbesc cu noua generație de români. Eu cred că este momentul potrivit să se confrunte cu trecutul nostru și de a crea un sistem care funcționează în interesul copiilor.

CONCLUZIE AUTORULUI

Am fost mișcat de Izidor. El călătorește în jurul valorii de România în trenuri murdare. El poartă valiza fără plângere, în ciuda unui picior paralizat parțial. El nu are mulți bani și nu este motivată de faima sau atenția publicului. Ceea ce el are o pasiune și scop.

România în 2017 îmi amintește de creștere în Germania în anii 1970. Îmi amintesc să vorbesc cu prietenii mei germani adolescente despre nazism și Holocaust. Ei au avut nici un răspuns, nici capacitatea de a înțelege groaza, doar o pasiune profundă pentru a lupta orice moștenire a nazismului. Mă simt același sentiment în rândul tinerilor români de azi ca se simt furie profundă față de orice abuz sau nedreptate față de copii.

Este un clișeu să spunem că viitorul nostru este în copiii noștri. Dar, în România cifrele vorbesc de la sine.

Orice decizie luată în casele noastre, comunități și guvern, trebuie să fie făcută în contextul „Este un loc bun pentru a ridica copiii sănătoși și facem tot posibilul pentru a găsi fiecare copil o familie iubitoare?“

 Izidor este în nevoie disperată de un nou picior bretele pentru piciorul poliomielita deteriorat. Vă rugăm să consultați link-ul și partaja sau dona dacă poți.
Iti multumesc pentru sprijin