Children of Decree 770. by Adele Rickerby

Photo of an abandoned child in a cot in the Institute for the Unsalvageables located in Sighetu Marmatiei, a town in Transylvania at Romania’s Northern border with Ukraine. 1992. Copyright, Thomas B. Szalay photography.

On the first of October, 1966, Nicolae Ceausescu enacted Decree 770, which caused untold suffering for the women and children of Romania.

Decree 770 declared abortion and contraception illegal, except for women over forty-five, women who had already borne four children ( later raised to five), women whose lives would be in danger if their pregnancy were to go full-term, and women who had conceived through rape or incest.

In 1966, the population of Romania was approximately nineteen million. With decree 770, Ceausescu’s aim was to increase the population to thirty million by the year 2,000, in the belief that population growth would lead to economic growth. By 1976, the population had increased to approximately twenty-one million. An increase of about two million or twelve percent.

Women of child-bearing age were subjected to monthly gynaecological examinations to monitor a pregnancy or ensure that an illegal abortion was not carried out.

There was a monthly tax on childless people twenty-five years and over, married or not.

Any doctor convicted of performing an illegal abortion faced a jail term of between ten to twenty years. Despite this, illegal backyard abortions took place, sometimes resulting in sterility, infections and even death.

During these dark days of Communism, thousands of babies were abandoned by their impoverished parents into State-run institutions. After Ceausescu and his wife, Elena were executed by firing squad on Christmas Day, 1989, journalists from around the world descended on Romania and discovered the horror of these institutions. Approximately one-hundred thousand children had been abandoned in these institutions, where children were malnourished, neglected and physically and sexually abused.

Children born during this time were called ”Decretei”, children of the Decree. Decretei comes from the Romanian word ”Decree” meaning ”Decree”.

Empty shop shelves and queues for food were common during Communist era Romania. Lack of food meant malnourished mothers gave birth to premature and underweight babies. Hospitals fed these babies intravenously with unscreened blood. Hypodermic needles were in short supply and used over and over again without proper sterilisation. As a result of which more than ten thousand babies were infected with H.I.V causing an epidemic of A.I.D.S.

Once a baby or child had been abandoned into a hospital or institution, it was uncommon for biological parents to visit on a regular basis or to take their child back home.

 

Thirty Years On, Will the Guilty Pay for the Horror of Ceausescu Orphanages?

”Courtesy of Guardian News and Media Ltd.”

 

By 1989, when the dictator was killed, up to 20,000 had died in Romania’s children’s homes. Now criminal cases may finally be held and those responsible for these deaths, brought to justice.

They were the pictures that, for many across the world, were the defining image of the aftermath of Romania’s 1989 revolution: emaciated children clothed in rags, looking into the camera with desperate eyes amid the squalid decay of the country’s orphanages.

Christmas Day will mark 30 years since Nicolae Ceaușescu, Romania’s megalomaniac, isolationist dictator, was convicted in an impromptu trial and shot dead together with his wife. His execution ended more than two decades of rule that brought poverty and misery to the majority of the country’s population.

In the three decades since his fall, only a handful of people have faced legal punishment for their roles in Ceaușescu’s repressive regime, and there have been no criminal cases over the tens of thousands of children mistreated by the regime’s inhumane network of juvenile internment institutions.

The country’s orphanages began to fill up from the late 1960’s when the State decided to battle a demographic crisis by banning abortion and removing contraception from sale.

Many of the children in the orphanages were abandoned by parents too poor to look after them.

The most horrific abuses took place in orphanages for disabled children, who were taken away from their families and institutionalised. At the age of three, disabled children would be sorted into three categories; curable, partially curable and incurable. Across the country, there were twenty-six institutions for category three disabled children. Investigators from the Institute picked three to investigate and found shocking mortality levels amongst the children. Seventy percent of the registered deaths were from pneumonia. There is testimony of children suffering from frostbite, of children literally being eaten by rats, being kept in cages or being smeared in their own faeces.

The list of those being prosecuted for the deaths is classified.

Copiii Lui Irod; Vlad Alexandrescu

Raport devastator despre copiii orfani și abandonați ai României: sedați, abuzați și privați de educație

Copiii orfani sau abandonați ai României ajung de multe ori să se sinucidă după ce împlinesc 18 ani și sistemul de protecție a copilului îi abandonează. În alte cazuri, ei ajung pur și simplu marfă pentru rețelele de trafic de carne vie.

Și asta deși România investește în fiecare an 1,7 % din PIB pentru a le oferi acestor copii o șansă la o viață normală.

Concluziile acestea sunt desprinse din cartea Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsați în grija statului – publicată recent la Editura Humanitas. Volumul condensează peste un an de dialoguri și documentare referitoare la problemele copiilor instituționalizați, realizate de senatorul USR Vlad Alexandrescu, fost ministru al Culturii.

Într-un dialog cu Vlad Alexandrescu, am vorbit despre abuzurile și lipsa de iubire la care sunt supuși mulți dintre copiii orfani sau abandonați, chiar de către cei care ar trebui să-i ajute.

Reporter: Cartea dumneavoastră raport se numește Copiii lui Irod. Și aș vrea să vă rog să explicați puțin această alegere.

Vlad Alexandrescu: Irod a poruncit uciderea a 10.000 de copii. Și acești prunci au fost uciși.

Unul, însă, a scăpat. A scăpat grație familiei lui, grație celor care l-au ocrotit, l-au ascuns și l-au salvat. Eu am convingerea că oricare din acești 53.000 de copii care sunt lăsați în grija statului român pot fi salvați.

Pot fi salvați în aspirațiile lor, în dezvoltarea lor, în vocația lor, în educația și în viitorul lor, dacă ne implicăm. Dacă facem ceva pentru a le schimba soarta și dacă ne oglindim în sistemul de protecție a copilului, noi, ca societate.

Dacă nu, ei suferă și cer ajutorul în continuare.

Toți copiii pe care i-am văzut în sistemul de protecție a copilului mi-au cerut ajutorul.

Mie și celor care ne-am interesat sau ne interesăm de soarta lor. Am ascultat multe strigăte de ajutor în acest an și ceva în care m-am ocupat de problemele lor.

Și cred că nu putem trece mai departe peste acest prag care îl reprezintă sistemul de protecție a copilului.

– Citind anumite bucăți din volum, mi-am adus aminte de reportajele referitoare la România și copiii ei instituționalizați, difuzate după Revoluție. Există diferențe majore între ce-ați văzut dumneavoastră în acest ultim an și viața copiilor de atunci? Am parcurs un drum de atunci?

– Da. Categoric există modificări majore: ele țin de reducerea numărului de copii aflați în centre. În anii ’90, erau sute de copii în fiecare centru și erau un fel de fabrici de protecție a copilului.

Numărul copiilor a scăzut mult.

Ne uităm la darea lor în îngrijire la asistenți maternali, asta a fost marea inovație a sistemului în perioada guvernării Năstase, atunci când baroneasa Nicholson a opus un veto de principiu integrării României în UE, câtă vreme nu se modificau parametrii din protecția copilului.

Nu am mai văzut sute de copii într-un singur centru, nu am mai văzut copii legați cu sfori de paturi.

Dar felul în care represiunea se exercită asupra copilului s-a modificat în acești ani. Lanțurile sau funiile cu care erau legați au luat forme mai subtile, s-au transformat în medicație neuroleptică, în medicație psihotropă și în tratamente psihiatrice.

Acest lucru nu cred că se petrecea înainte de Revoluție, dar este o moștenire a regimului comunist, în sensul în care, în timpul regimului comunist exista psihiatrizarea ca metodă de represiune și de lichidare a rezistenței politice.

O metodă preluată din psihiatria sovietică.

Au existat și în România opozanți ai regimului care au fost internați în azile psihiatrice și ulterior tratați cu neuroleptice ca să tacă.

Acest procedeu a fost, mutatis mutandis, transferat la adresa copiilor mai gălăgioși, sau la adresa copiilor mai nesupuși. Întâlnim mulți în sistemul de protecție. Și lor li s-a instalat un tratament psihiatric, întâi în spitale de psihiatrie pentru copii, tratament care, apoi, de regulă, este prelungit în centrele de plasament, cu avizul psihiatrilor infantili din județele respective.

Fără a se recurge la psihoterapie, așa cum ar fi normal, fără ca psihoterapia să înlocuiască câte puțin medicația psihiatrică dură, neuroleptică, antiepileptică, anxiolitică.

Și prelungind acest tratament, uneori ani și ani de zile. Perioadă în care, evident, un copil se dezvoltă, îș dezvoltă capacitățile cognitive, aspirațiile, vocațiile…

“Multe din școlile speciale își au sediul chiar în incinta orfelinatelor, în spatele unor ziduri după care nu se vede mare lucru. Astfel că mulți copii fac școala în aceeași îngrăditură cu casa în care stau”

Vlad Alexandrescu

– Să fie foarte clar pentru cititori: această medicație nu este necesară.

– Nu, nu este necesară! Această medicație apare pe fondul, de regulă, a unui episod de rebeliune, de revoltă, al copilului. De nesupunere.

Episoade care sunt firești în dezvoltarea unui adolescent. Sau chiar a unui copil mai mic.

Trebuie să ținem cont – copiii care au fost plasați în centrele de plasament au fost abandonați, uneori au fost mutați dintr-un centru în altul, sau au venit de la asistenți maternali și au ajuns în centru, parcursul lor în sistemul de protecție a suferit numeroase accidente și, evident, aceste traume sunt internalizate și se repercutează în psihicul copilului în diverse moduri.

Nu sunt copii bolnavi, sunt copii nesupuși, agitați, anxioși. Lipsiți de atenție, lipsiți de dragoste, fără un mediu care să-i ocrotească.

Și, sigur, de diverse episoade care își au originea în acest trecut traumatic. Evident, cazurile necesită îngrijire și terapie, dar e exact ceea ce ei nu primesc.

În loc să primească terapie, primesc sedative. Iar aceste medicamente le reduc capacitatea de învățare, de pildă, de adaptare la mediu, de socializare.

Îi conduc adesea căre eșec școlar. Repetat. Îi aduc în fața unor comisii, între ghilimele, de evaluare a performanțelor școlare, care uneori, și la presiunea părinților copiilor din familii tipice, îi fac să fie excluși din sistemul de învățământul de masă.

– Este o tendință în învățământul de masă să îi excludă?

– Da. În ciuda legii – legea e foarte clară, Legea Educației Naționale prevede că atunci când se poate, un copil trebuie să rămână în învățământul de masă, pentru că tocmai acesta e cel care-i dă posibilitatea să se deschidă spre mai multe domenii, să cunoască mai multe lucruri care i-ar putea ghida viitorul.

Și aceste “comisii” deseori se pronunță în favoarea trecerii copilului în învățământul special.

Așa cum se face în România.

Sigur, nu vorbesc de excepții, dar, în general, e un învățământ care, mai degrabă, încadrează copilul în marea parte din zi, dar îi dă foarte puține elemente de formare, de educație.

Spre exemplu, tabla înmulțirii se învață în clasa a opta, spre deosebire de clasa a doua.

“După clasa a opta m‑am înscris în clasa a noua. Nu ştiam absolut nimic. Eram sedat şi abia reuşeam să fac adunări şi mici înmulţiri. De fiecare dată când rugam pe cineva din personal să mă ajute la şcoală nu putea să mă ajute. Eram foarte mulţi”

Mărturie din volumul Copiii lui Irod

– O școală specială în care un copil din sistemul de protecție poate să ajungă pur și simplu pentru că niște oameni nu au chef să-și bată capul cu îngrijirea lui.

– Nu au chef să-și bată capul, uneori ar fi nevoie de un profesor de sprijin și el nu există sau nu sunt dispuși să-și dedice timpul acestui lucru, alteori sunt probleme de disciplină sau de integrare în mediul școlar, care iarăși se rezolvă în felul ăsta, ceea ce nu este normal.

În general, sunt preferate aceste metode de excludere din spațiul comun al educației. Multe din școlile speciale își au sediul chiar în incinta orfelinatelor, în spatele unor ziduri după care nu se vede mare lucru. Astfel că mulți copii fac școala în aceeași îngrăditură cu casa în care stau.

– Practic li se anulează orice fel de șansă de a se integra.

– Pierd contactul cu mediul social, normal, tipic, pierd legătura cu copiii din familii tipice, iar educațional sunt limitați, sunt reduși la niște forme extreme de educație.

– În momentul de față, despre câți copii vorbim, în sistemul de protecție din România?

– Sunt 53 de mii de copii și câteva sute, în totalul sistemului de protecție a copilului, un număr care arată că rata copiilor abandonați nu a scăzut din anii ’90 până acum.

Și circa 3000 de copii anual părăsesc sistemul de protecție, dar alții 3000 anual ajung în sistemul de protecție.

“În general sistemul de protecție încearcă să scape de copii la 18 ani. În condițiile în care ei, repet, nu au deprinderile necesare pentru o viață independentă. Nu au fost educați financiar și nu știu condițiile elementare pentru a-și asigura traiul. Nu au avut bani în decursul copilăriei, nu au primit bani. Nu știu să-i gestioneze”

Vlad Alexandrescu

– Cei care intră sunt copii abandonați?

– Da, există cifre în acest sens. Există mai multe moduri prin care copiii ajung în sistemul de protecție: abandonul la naștere sau în primele luni de viață. Dar nu de aici provin cei mai mulți copii.

Majoritatea ajung în sistemul de protecție în cursul copilăriei lor, după ce familia din care fac parte a întâlnit diverse evenimente care au făcut-o să-și abandoneze copiii. Și imensa majoritate a acestor familii sunt lovite de sărăcie.

Sărăcia este cauza principală a abandonului și ea este cea care aduce copiii în sistemul de protecție.

– Care este momentul în care părăsesc sistemul de protecție?

– Este momentul cel mai dureros, de fapt. În principiu, la 18 ani, odată cu majoratul. Deși legea prevede în mod explicit că, dacă tânărul își continuă studiile sau chiar este angajat într-o formă de muncă cu contract de muncă, mai poate beneficia până la 26 de ani de sistemul de protecție.

Marea majoritate a copiilor, însă, nu cunosc aceste prevederi, și ele nu le sunt aduse la cunoștință de cei care îi au în grijă. Ceea ce este, iarăși, un lucru foarte preocupant.

Pentru că la 18 ani un tânăr nu e gata, nu e pregătit să înfrunte viața, să-și câștige singur existența, să aibă o casă a lui pe care să și-o poată plăti, să aibă o slujbă și să răspundă la toate nevoile firești.

– Nu mai există nicio formă de ajutor pentru ei după 18 ani?

– Doar dacă fac studii, și lucrul acesta, din motivele pe care vi le-am arătat, este foarte rar. În general sistemul de protecție încearcă să scape de copii la 18 ani.

În condițiile în care ei, repet, nu au deprinderile necesare pentru o viață independentă.

Nu au fost educați financiar și nu știu condițiile elementare pentru a-și asigura traiul.

Nu au avut bani în decursul copilăriei, nu au primit bani.

Nu știu să-i gestioneze. Asta iarăși e o problemă foarte gravă despre care nu se vorbește.

Un copil din sistemul de protecție primește și el o alocație ca orice copil, care era 82 de lei până luna trecută.

Dar această sumă nu îi venea copilului, ci i se punea pe un cont, într-un mod absolut abuziv, și se adunau acolo toate alocațiile până la vârsta de 18 ani.

Și la 18 ani îi pun în brațe o sumă de 8000-10.000 de lei. Nu e firesc, pentru că această alocație este o sumă lunară pentru nevoile copilului. Copilul nu poate să-și ia un stilou, un caiet pe care și-l dorește, o haină pe care și-o dorește, un telefon…

– Nu poate să facă nimic.

– Nimic!

Nu există, nu are o identitate economică. În afară de cei 82 de lei, un copil din sistemul de plasament mai primește 28 de lei pe lună, bani de buzunar.

Dar acești bani nu-i primește, de fapt, în totalitate.

Pentru că din ei i se rețin diverse sume: pentru săpun, pentru medicamentele neuroleptice, care i se administrează și care, o parte, nu sunt asigurate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Și prin acest sistem de a fi ținut într-o dependență absolută, un copil din sistemul de protecție nu poate să își exprime niciun fel de dorință, niciun fel de nevoie, în raport cu alți copii pe care îi întâlnește la școală și care au tot felul de lucruri.

Și atunci ce se întâmplă? Această lipsă elementară de grijă la adresa lui se transformă într-o vulnerabilitate uriașă.

Apar niște domni în prejma centrelor de protecție care le explică copiilor că ar putea să obțină niște bani dacă ar presta niște servicii.

Și uite așa, copii care nu au nicio vină, la o anumită vârstă, dar începând foarte devreme, de la 12 ani, ajung să fie antrenați în rețele de exploatare a minorilor despre care, iarăși, nu se vorbește la noi, dar care există.

Și devin carne vie, de fapt, în serviciul unor persoane.

Aceste servicii continuă în mod evident și după părăsirea sistemului de protecție și alimentează rețele întregi de trafic de carne vie dinspre România către Occident.

Am avut discuții cu ofițeri de poliție din Interopol, din Europol, ofițeri de legătură care asigură cooperarea dintre Poliția Română și polițiile din statele membe UE, și am aflat că România este exportatoare de servicii sexuale cu minori și tineri în Occident.

Și sunt cunoscute, sigur, cazuri, cum ar fi cazul de la Țăndărei, care a beneficiat de o cooperare polițienească cu Marea Britanie, în urma căreia a fost demantelată o rețea foarte importantă de trafic de carne vie.

Rezultatul este, însă, că în Marea Britanie, 124 de persoane au fost condamnate în acest caz, iar, deocamdată, în România, au fost achitați. Sigur, există un recurs al procurorilor, dar, deocamdată, nu există nicio condamnare.

Statul român este singura instituție abilitată legal să se ocupe de îngrijirea copiilor abandonați

– Este paradoxal să vezi că veniturile României cresc constant din 90 încoace și nu putem corela foarte bine cu nicio creștere a serviciilor sau investițiilor. În același timp, Direcțiile de asistență socială și protecția copilului sunt, în unele cazuri, printre cei mai mari angajatori ai județelor. Cum se poate să avem această investiție, care e clar că este mare, în sistemul de protecție, și acest sistem să dea rezultatele pe care le dă?

– Consumul de resurse în sistemul de protecție al copilului este mare, cam 1,7% din PIB, deci o cifră importantă. Aceste Direcții generale de asistență socială și protecție a copilului (DGASPC) sunt foarte bine dezvoltate în județe, sunt angajatori importanți, ele mobilizează și investiții importante.

Dar banii trec cumva pe deasupra copiilor, copiii nu îi văd, nu beneficiază în mod direct de ei. Am fost în centre de plasament în care directorii, foarte mândri, îmi arătau că s-au făcut investiții, s-au pus termopane, gresie la baie, faianță și așa mai departe.

Dar copiii făceau duș tot în aceeași cabină de duș fără baterie de duș, și băieți și fete, tot orfelinatul.

Banii merg în beneficiul unor firme. De aceea, atunci când se vorbește despre investiții în centrele pentru copii, nu sunt deloc impresionat, pentru că nu aflu nimic despre felul în care un copil cu adevărat beneficiază de acești bani.

Nu sunt servicii, cum spuneam, psihoterapie nu există, alte terapii, servicii sociale, servicii de educație specială acordată acestor copii, în afară de învățământ.

Nu există.

În general, îngrijirea specializată care ar trebui să existe pentru copiii care nu au familie, nu au o mamă și un tată și nici frați acolo, uneori sunt separați frații, ar trebui să beneficieze de tot soiul de servicii care să-i suplinească lipsa familiei și să-l orienteze în viața lui de copil sau de adolescent.

Nimeni nu se gândește la aceste lucruri.

Lumea se gândește să facă investiții în case pentru că asta aduce profit unor firme. De aceea, trebuie să fim foarte atenți când ni se vehiculează niște cifre, pentru că trebuie să distingem între banii care cu adevărat profită copilului și banii care profită altora în numele copilului.

“Am întâlnit copii, de pildă, care cântau la vioară. Au fost luați, transferați în mediul rural, li s-a luat vioara și s-a terminat și cu școala de muzică. Este inadmisibil așa ceva. Inadmisibil! Pierdem o cantitate de inteligență, de sensibilitate, de creativitate enormă! Și nu mai vorbesc de suferința pe care o creăm prin acest mod neglijent de a trata copiii aceștia”

Vlad Alexandrescu

– Avem vreo instituție care face o evaluare periodică și constantă a activității actorilor din sistemul de protecție a copilului?

– Există o Autoritate Națională de protecție a copilului și adopție, care, în principiu, monitorizează activitatea tuturor direcțiilor județene, și care e, de fapt, la nivel central, autoritatea care răspunde și care evaluează.

Dar la nivelul Autorității nu am avut sentimentul că există cu adevărat o conștientiare a tuturor problemelor pe care le expun în acest raport moral.

E nevoie de o a doua reformă adâncă a sistemului de protecție a copilului, după cea care s-a petrecut sub Guvernul Năstase. Care să țină cont de toate aceste strigăte de ajutor.

Și care să reevalueze și sistemul de asistență maternală.

Sistemul de asistență maternală este, în bună parte, un sistem ruralizat, imensa majoritate a asistenților maternali sunt în mediul rural.

Pentru cei din mediul rural, salariul acordat unui asistent maternal, plus indemnizația de plasament pentru unul, doi sau chiar trei copii, ajunge să fie o sumă importantă.

Un venit foarte bun pentru mediul rural, care poate ajunge până undeva pe la 3000 de lei pe lună.

În schimb, constatăm că foarte mulți din acești copii sunt forțați la muncă, ceea ce nu e normal, pentru că ei sunt puși acolo să aibă, ca orice copil, dreptul la educație, la familie.

Deseori sunt ținuți să nu meargă la școală, privați de școală.

Și adesea sunt supuși și unor alte abuzuri, cum ar fi cele fizice, violență domestică, dar și abuzuri sexuale uneori. Despre care, iarăși, am mai vorbit în raport, și despre care nu se vobește în general.

Modul în care sistemul de protecție a copilului monitorizează asistența maternală este extrem de superficial. Sunt în principiu vizite lunare sau o dată la două luni, pe care cineva din protecția copilului le face la asistentul maternal, și în majoritatea acestor vizite persoana care face evaluarea nu stă de vorbă cu copiii, ci stă de vorbă clar cu asistenții maternali.

Completează rapid o fișă. Deseori pleacă din sat cu sarsanalele pline – trebuie s-o spunem! Cu cât copilul crește, cu atât capacitatea lui de muncă e mai mare, și asistentul maternal profită de asta.

Și ei se transformă în sclavi.

Când ajung la 18 ani, sunt puși în stradă și se cer alți copii pentru a parcurge același traseu.

Faptul că ei sunt plasați la sat îi condiționează de la început.

Am întâlnit copii, de pildă, care cântau la vioară. Au fost luați, transferați în mediul rural, li s-a luat vioara și s-a terminat și cu școala de muzică.

Este inadmisibil așa ceva. Inadmisibil!

Pierdem o cantitate de inteligență, de sensibilitate, de creativitate enormă! Și nu mai vorbesc de suferința pe care o creăm prin acest mod neglijent de a trata copiii aceștia.

– Este doar neglijență?

– O bună parte este neglijență, alta este totala nepăsare. Lipsă de sensibilitate și iresponsabilitate. Pentru că ai pe mână soarta unui om. Azi are doi ani, mâine patru, poimâine 16 ani. Și la 18, îl scoți afară în stradă și îi spui: descurcă-te!

– Ce se întâmplă, în general, cu copiii aceștia?

– Mor!

Mor, sunt mulți care mor, sunt alții care se sinucid, rata de suicid e foarte mare. Se îmbolnăvesc, ajung în rețele de prostituție și devin vulnerabili la alte boli.

Alții ajung, pur și simplu, dacă reușesc să se păstreze sănătoși, într-o formă de robie, dacă reușesc să fie angajați undeva, nu au niciun fel de protecție, sunt ținuți fără contracte de muncă într-o formă de șerbie, de fapt. Medievală!

Că nu au familii care să aibă grijă de ei, să-i educe, să le spună drepturile. E o formă de iobăgie. Unii ajung la țară pe la ferme de animale, alții în construcții…

– E ca un sistem de captivitate prelung…

– Da! Și care va dura toată viața! Nu se termină la 18 ani, abia atunci începe.

“Provin din centrele de plasament, sunt student şi am trecut şi eu prin multe abuzuri. La fel, am fost încadrat ca fiind o persoană cu dizabilităţi şi am fost sedat timp de doi ani. Am fost încadrat cu retard mintal pentru că vorbeam prea mult şi vedeam prea multe. Timp de doi ani am luat Torendo, Strattera şi Xanax, medicamente care mă transformau într‑o legumă… De ce îmi dădeau? Pentru că vorbeam prea mult. Au venit tot felul de miniştri şi eu spuneam tot timpul ce se întâmplă. Veneau televiziunile şi m‑au dus la un psihiatru, mi‑au făcut un carnet de handicap şi mi‑au băgat medicamente forţat în mine”

Mărturie cuprinsă în volumul Copiii lui Irod

– Nu ar fi firesc ca tot acest sistem să fie evaluat în funcție de cum se descurcă copilul după 18 ani?

– Nu există niciun fel de monitorizare a celor care părăsesc sistemul de protecție. Legea spune că, timp de 6 luni de zile, poți să supraveghezi ce se întâmplă cu el, sau până la un an de zile. În realitate nu avem date!

Nu avem date despre ce se întâmplă cu copiii care au părăsit sistemul de protecție a copilului în ultimii 30 de ani! Nu știm ce se întâmplă cu ei.

Nu că nu știu eu, nu știu autoritățile, nu știe Ministerul Muncii, nu există o evaluare post îngrijire! Nu există o evaluare a copilului, ceea ce e tot atât de grav!

Nu există un feedback, ei nu au învățat să se exprime despre sistemul în care sunt ținuți! Nu există o posibilitate a ONG-urilor să ceară socoteală.

Sunt foarte multe ONG-uri care ar vrea să se implice, dar nu sunt lăsate să o facă. Nu există nicio posibilitate legală ca acestea să ceară socoteală sistemului de protecție a copilului.

Există acum, mai recent, un Consiliu al tinerilor instituționalizați, care ar dori să devină un actor care să fie luat în calcul în programele și strategia de funcționalizare.

Ei, primirea lui ca actor în această hartă este foarte dificilă. Nu există, încă o dată, un feedback pe care copiii să-l poată da față de cei care îi protejează sau sunt responsabili de viața lor.

Și asta e foarte grav.

În general, plângerile copiilor sunt foarte puțin luate în seamă. Telefonul copilului, care era un mod de a reacționa, a scăzut foarte mult în ultimii ani, au scăzut foarte mult apelurile, pentru că nu are efect sau nu se știe în centre că există.

Ceea ce e un lucru foarte rău, deoarece acești copii se află în mâna abuzatorilor lor.

Orice plângere sau reclamație ajunge tot la abuzatori.

Și le e frică în anumite situații să spună, pentru că condițiile în care sunt ei ținuți – mă refer la hrană, la odihnă, la timpul liber – chestii elementare, pe care ei le simt imediat ca forme de respresiune, se pot îmbunătăți foarte mult în urma unor reclamații.

Încă o dată, nu sunt deținuți în penitenciare, sunt copii care cresc în sistemul de protecție.

– Într-o țară afectată de o criză demografică gravă și de exodul migrației, ar trebui să avem…

– Ar trebui să creștem niște copii, niște oameni. Unii dintre ei pleacă din țară pentru că sunt antrenați în rețele, asta mă sperie, în rețele de exploatare și trafic de ființe vii!

8941 de copii cu dizabilități se aflau, la nivelul anului 2017, sub măsura protecției speciale, la nivel național

– Ați repetat de mai multe ori că este vorba despre un raport moral. Ce doriți să spuneți cu asta?

– E un raport moral pentru că e făcut de o singură persoană, un senator ales care și-a utilizat prerogativele încercând să intre în centrele de plasament.

Am stat de vorbă cu copiii, cu personalul de îngrijire, cu psihiatri, cu psihologi… Dar e un raport moral pentru că e un raport subiectiv – sistemul de protecție așa cum l-am văzut eu.

El e complementar cu alte rapoarte, cu rapoartele unor organizații internaționale, există un raport UNICEF mai vechi… Și această dimensiune subiectivă eu o asum, însă cred că tocmai concluziile acestui raport ar trebui să stea la baza Autorității Naționale pentru o reformă profundă.

– Ați încercat să aveți discuții oficiale cu cei de la Autoritate, în care să le aduceți la cunoștință problemele astea?

– Am trimis acest raport, odată publicat, tuturor autorităților centrale care sunt competente, atât ANPC, cât și Avocatul Poporului, Ministerului Muncii, Ministerului Educației, Ministerului Sănătății, Primului Ministru.

Doamnei Dăncilă i-am cerut să instituie un comitet interministerial de acțiune în chestiunea copiilor abandonați. În momentul de față, mingea se află pe masa Guvernului. Pentru că acești copii sunt oficial în grija statului român.

Dacă nu va exista niciun răspuns din partea Primului Ministru, atunci voi sesiza Biroul Permanent al Senatului și voi cere o Comisie specială de anchetă parlamentară care să meagă mai departe.

Deocamdată, însă, este prerogativa Guvernului.

Guvernul trebuie să înceapă această nouă reformă. Și lucrurile nu vor rămâne aici. Acest raport este o etapă în procesul de schimbare profundă a sistemului de protecție al copiilor, fără de care noi nu putem trăi liniștiți în această țară.

– Dacă ar fi să le explicați cititorilor cum este viața într-un centru de plasament, cu ce imagine ar trebui să rămână?

– Imaginea gratiilor de la ferestrele orfelinatelor. Orfelinatele sunt niște mici centre de detenție, în realitate. Din care nu se poate ieși decât cu bilet de voie. Acordat cu bunăvoința șefului de centru.

În jurul orfelinatului se află și o firmă de pază, care filtrează ieșirile și intrările.

Am întâlnit centre de plasament din care copiii fugiseră de săptămâni întregi și nu-i căuta nimeni. Am sesizat Parchetul în această situație: nu este posibil să lipsească jumătate din efectivul centrului și să nu te întrebi unde sunt, să continui să eliberezi porțiile acelea de mâncare în fiecare zi, dar copiii aceia nu mai sunt acolo, nu mai merg la școală, sunt dispăruți.

Când spun că sunt copii care dispar, știu foarte bine ce vorbesc! Cum poți să accepți să se întâmple acest lucru?! În ce țară trăim?!

– Ați avut probleme cu accesul în instituții de genul acesta?

– Da, sigur. Eu am cerut întotdeauna să intru în aceste centre cu o scrisoare adresată Direcției. În majoritatea centrelor am fost primit, dar sunt și centre în care nu am fost primit.

În București, de pildă, în sectorul V, am stat trei ore și jumătate în fața unui centru de plasament, Cireșarii, unde mi s-a explicat că, cu toate că sunt senator al României, nu pot să intru acolo.

Pentru că copiii au dreptul la imagine și la viață privată. Eu nu voiam să tulbur nici viața privată, și nici să le fac fotografii. Voiam să aflu de la ei cum trăiesc, dacă sunt mulțumiți, dacă au nevoie de ajutor.

Și în acest centru eu nu am putut intra. Apoi am aflat că este unul din centrele din București cele mai afectate de rețelele de prostituție.

Au fost alte centre în care am fost primit, dar am constatat că nu erau decât o treime din efectivul de copii, ceilalți erau mobilizați la alte activități.

Am cerut ulterior să revin, să stau de vorbă și cu ceilalți copii, și mi s-a explicat că din ce au observat ei, n-am fost prea încântat de ce-am văzut, așa că nu e cazul să revin.

Sistemul este foarte netransparent, îmi dau seama ce înseamnă dacă un senator al României nu a fost primit sau a fost primit condiționat – într-un centru mi s-a cerut să depun telefonul mobil la ușă, dar m-au atenționat că eu voi fi filmat pe toată perioada vizitei mele.

– Există pași legali pe care îi poate face oricine pentru a deveni persoane de referință?

– Da. Să cerem să vedem câte un copil, să ne interesăm de el mai des și legea spune că, dacă la un moment dat devii persoană de referință, ți se permite accesul. Sigur, trebuie să anunți.

Pentru el, s-ar putea ca asta să fie o poartă către normalitate, către libertate. Și către un viitor mai altfel decât cel care i se rezervă.

Pentru el, ca să încheiem metafora, s-ar putea să fie ieșirea din condamnarea lui Irod.

Vlad Alexandrescu are 54 de ani și este profesor universitar la Universitatea din București. A obținut diploma de doctor în filosofie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris.

A fost ambasador al României la Luxemburg și ministru al Culturii în guvernul Cioloș.

Din 2016, a fost ales senator al României în circumscripția București, susținut de USR.

Alex Kuch; How International Adoption Changed My Life

Happy Birthday in the Family

Elgard Andreas, four years old.

Just a few years ago, Romania started a dirty and illegal business; they banned the adoption of the children abandoned by irresponsible people and put them in the hands of other irresponsible people!

At the age of four weeks after birth, I was abandoned at the No.4 Children’s House in Lugoj, Timis County. I was born on July 6, 1994, in the city of Jimbolia, Timis. My mother, Lili, wanted to get rid of me- she had postpartum. Mama, (Liliana’s mother), gave me to the children’s home.

At Lugoj, a Danish foundation annually organised a series of visits to families in Denmark, who wanted a child. I was one of the lucky ones in the project. I was admitted to a family in Copenhagen, the Elgard Jensen family, both employees of the Royal Danish House. The family had two sons, one of whom was a student in medicine. A very beautiful family who started my adoption. I was four years old. I knew that I was going to be theirs. I knew that I was going to be Danish. I wanted to get rid of the 120 kids in that ugly house, dirty and administered by bad people who beat me for no reason.

I was deluded. A family promised. I was sure that I would be adopted. I was in the courthouse or in the courtroom. I do not know exactly. I was asked if I wanted to be adopted by Eva and Flemming. I said my first ”da” and they took me out of the room. After a few minutes, I was told to return to Lugoj for a while. It was a short time because in December 1999 I was visited by the Herbold family from Germany who wanted to open a family home in Checea. They got me in their house. It was very nice. It was hot and I had food and I did not have to hurry when I ate. I could sleep without being touched by the older boys and I said for the first time, ”mother”. Unfortunately to a person not worth it.

At Checea, the Children’s Safety Foundation in Romania became my home. It became the place where I feel safe and appreciated for what I do.

I am twenty-four years of age. I graduated from the Social Assistance Faculty and I only have six months to complete the dissertation. I want to study more. I decided that after graduating the Mastership, I will enrolled in the PhD.

In 2017, helped by two friends, we set up an ong; YouHub Association, and in December 2017, I was elected President of the Institutionalised Youth Council, the national representation of children abandoned in Romania.

My mission is to promote and protect the rights of the child. Adoption is a fundamental right through the right to family. The Romanian government, encouraged by a Baroness, blocked International adoption on the grounds that it had become organ-trafficking. Checks, inquiries, and other inquiries and …nothing!!

I don’t understand Tiriac’s involvement in this story! But one thing is certain. Romania boasts about 57,000 abandoned children. 19,000 in children’s homes.

Are we a statistic or are we people who could change our story if we were supported towards an independent, dignified and better life.

In January, Adoption Law should be discussed in the Chamber of Deputies, was voted unanimously in the Senate. I hope that the article on the reopening of International Adoption from Romania is voted for and so gives the chance of a family to all abandoned children.

La mulți ani, în familie!

Deaths in Siret Horror Orphanage.

Siret is a town situated in Suceava County, North-Eastern Romania, only two kilometres from the border with Ukraine.  It is an isolated place; ideal to hide away children not considered ”normal”. In the 1980’s, during the Communist era, Siret was home to 2,000 orphaned, sick and abandoned children.

Criminal complaint for the death of 340 children, in the Siret horror orphanage, during communism. Valentin Nas shared the link.

The image of the children in the Siret Orphanage is from the personal archives of Ronald Federici.

BY FLAVIA DRĂGAN | Updated: June 25, 2018 – 5:21 PM

The Institute for the Study of Communist Crimes (IICMER) has filed a complaint with the Attorney General’s Office concerning the inhumane treatment of orphaned children confined in the Siret Hospital for Children with Chronic Neuropsychiatric Condition (HCCNC). 340 children died there between 1980 and 1989.

IICCMER has denounced the deaths which occurred in the last decade of the communist regime. The largest number of deaths, 81 children, was recorded in 1981.

According to IICCMER’s statement released to the editorial, most children died of illnesses that could be treated, and for most of them the deaths were caused by the inhumane way they were treated in the orphanage. A very large number of children have died during winter, most of them due to pneumonia, epilepsy, heart, kidney, and liver diseases.

Figure: Deaths in the Siret HCCNC, by age (Jan. 1980 through May 1991)
SOURCE: IICCMER

Most children died when they were between one and four years old. Many of the children admitted to the Siret orphanage were from Suceava County, but also from Bucharest, Bihor, Timiş, Dâmboviţa, Constanţa.

Figure: Evolution of deaths in the Siret HCCNC (1980-1991)

“Following the analysis of death documents and death certificates, carried out by IICCMER experts and by a team of forensic pathologists, we have found that, on the one hand, there were increased mortality rates in the case of easily preventable or early diagnosable and properly treatable pathologies, and, on the other hand, there were deaths that support, by their very nature, our conclusions regarding the existence of a regime characterized by inhumane treatments applied to minors in the hospital.”

309 employees at the hospital-orphanage in 1989

The HCCNC was operating under the Ministry of Health and was headed by a doctor/manager appointed by order of the minister. Since its inception in 1956 until 1991, the hospital has been administered by nine doctors, and the last of them has been running the hospital-orphanage for 24 years.

At the end of the 1980s, the orphanage included 14 specialist doctors, 109 nurses, 115 auxiliary staff, 12 administrative staff, 12 staff runing the school and 47 workers.

There is a legend that hundreds of children were left to die in a field.

Since the establishment of the hospital-orphanage in 1956 until 2001, 1,500 children have died of the total of 8,886 children who have been placed in the Siret institution.

After the death of 81 children in 1981, the number of deaths fell in 1982 and 1983 following the management’s decision to transfer out a very large number of children.

Figure: Main causes of death in the Siret HCCNC (1980-1991)
– Pulmonary affections 68%
– Epilepsy 13%
– Others 8%
– Heart conditions 3%
– Kidney problems 7%
– Liver problems 1%
SOURCE: IICCMER

Among the staff who worked at Siret HCCNC during the communist era there is a legend of an order coming from the Communist Party leadership regarding the fast release from hospital of a large number of patients, an order which was quickly executed at the end of November 1983. The hospital register has recorded the transfer of 750 children over just a few days at the end of November 1983. According to former employees, a large number of these children, especially those with unknown parents, have never reached their transfer destinations, being instead isolated on a field and left to die without being registered.

IICMER states that it could not confirm the information, but it continues the checks.

Criminal complaints to follow for the period 1956-1980

IICCMER said it would file criminal complaints for inhumane treatments for the period 1956-1980, but “given the high volume of work, we can not predict when the actions will materialize,” the Institute’s spokeswoman added.

Last summer, IICCMER has filed another criminal complaint with the Attorney General’s Office for the inhumane treatment of children hospitalized in the Cighid, Păstrăveni and Sighetu Marmaţiei home-hospitals. 771 children have died there from 1973 to 1990. In that case, the prosecutors from the Attorney General’s Office have started in criminal investigations.

Credit photo: Monitorul de Suceava; photo of the Orphanage Building.

Half a Million Kids Survived Romania’s Slaughterhouses of Souls- Now They Want Justice

Dec.28th. 2015. Global Post by Vlad Obelescu

 

https://www.pri.org/stories/2015-12-28/half-million-kids-survived-romanias-slaughterhouses-souls-now-they-want-justice

Romania’s Lost Generation- Inside the Iron Curtain’s Orphanages

 

Girls eating lunch at a Romanian Orphanage. Photo courtesy of Tom Szalay.

http://www.abc.net.au/radionational/programs/allinthemind/inside-the-iron-curtain’s-orphanages/5543388

 

 

 

 

 

 

Romanian Adoptee Defies The Odds To Complete A Degree

Alex with his parents, Walter and Heidi Kuch.
Alex was only eighteen years of age when he made his first trip to Romania to speak to the Parliament to advocate for the reopening of International Adoptions from Romania.

 

When Romanian orphan Alex Kuch was adopted at age two, his new family was told he would never finish high school or lead a normal life.

This week, Alex finished his final semester of a Bachelor of Arts degree in Politics and International Relations with a minor in Sociology at the University of Auckland.

Now 23-years-old, Alex is an established children’s rights advocate and is invited to speak around the world. Next month, he will co-present research into the experiences of adoptees at a major international conference in Canada.

“My parents weren’t going to let a prediction determine who I was going to become,” Alex says. “While never pushing me, they always encouraged me to give my best in everything I did. My family is really proud, especially as I’m the first person in my family to go to university. I’m really looking forward to using my degree in the real world.”

Alex will be one of the youngest presenters at the sixth International Conference on Adoption Research in Montreal and has received a grant from the University of Auckland’s Vice-Chancellor’s Student Support Fund to attend.

His research, completed with Dr Rhoda Scherman from AUT, analyses the stories of other adoptees shared on the New Zealand-based I’m Adopted website.

“The stories have helped us to pull together the common themes of what adopted children go through. It’s valuable knowledge for agencies and families, for example knowing when to intervene or what to expect, and to provide better support.”

Alex was adopted in 1997 from an orphanage in Cluj- Napoca, Romania by a German couple. He also has a younger brother adopted by the same family. The family moved to New Zealand in 2006.

At the time of his adoption, a German psychologist advised Alex’s family that the emotional damage from spending his formative years in an orphanage meant he would never lead a normal life, complete high school, or have the social skills to integrate into society.

“The conditions weren’t the greatest. My parents were told that I had started to rock backwards and forward due to a lack of emotional and physical stimulation and I could not look people directly in the eyes.”

Alex received specialist support such as speech and fine motor therapy, and against all odds, has now completed high school and university.

“It was challenging, however the University of Auckland has been very supportive. I had a writer for exams as I still have some fine motor challenges. Also many of my assignments were tailored to reflect my advocacy work.”

Alex is passionate about lobbying the Romanian Government to re-open international adoptions, which were closed in 2001.

In an unusual twist, Alex met his birth mother on live television during a lobbying trip to his birth country. While speaking on a talk show about his adoption experience, producers blindsided him by bringing his birth mother and half siblings onto the stage.

Alex is now concentrating on his long-term aspiration is to establish a children’s rights consultancy that collaborates with different sectors to have a positive impact on the wellbeing of children.

In October Alex will speak in Brussels at the third Asia-Europe Foundation Young Leaders Summit on children’s rights and international adoptions.

Danelle Clayton | Media Adviser
Communications Office
Email: d.clayton@auckland.ac.nz