– Cei care intră sunt copii abandonați?
– Da, există cifre în acest sens. Există mai multe moduri prin care copiii ajung în sistemul de protecție: abandonul la naștere sau în primele luni de viață. Dar nu de aici provin cei mai mulți copii.
Majoritatea ajung în sistemul de protecție în cursul copilăriei lor, după ce familia din care fac parte a întâlnit diverse evenimente care au făcut-o să-și abandoneze copiii. Și imensa majoritate a acestor familii sunt lovite de sărăcie.
Sărăcia este cauza principală a abandonului și ea este cea care aduce copiii în sistemul de protecție.
– Care este momentul în care părăsesc sistemul de protecție?
– Este momentul cel mai dureros, de fapt. În principiu, la 18 ani, odată cu majoratul. Deși legea prevede în mod explicit că, dacă tânărul își continuă studiile sau chiar este angajat într-o formă de muncă cu contract de muncă, mai poate beneficia până la 26 de ani de sistemul de protecție.
Marea majoritate a copiilor, însă, nu cunosc aceste prevederi, și ele nu le sunt aduse la cunoștință de cei care îi au în grijă. Ceea ce este, iarăși, un lucru foarte preocupant.
Pentru că la 18 ani un tânăr nu e gata, nu e pregătit să înfrunte viața, să-și câștige singur existența, să aibă o casă a lui pe care să și-o poată plăti, să aibă o slujbă și să răspundă la toate nevoile firești.
– Nu mai există nicio formă de ajutor pentru ei după 18 ani?
– Doar dacă fac studii, și lucrul acesta, din motivele pe care vi le-am arătat, este foarte rar. În general sistemul de protecție încearcă să scape de copii la 18 ani.
În condițiile în care ei, repet, nu au deprinderile necesare pentru o viață independentă.
Nu au fost educați financiar și nu știu condițiile elementare pentru a-și asigura traiul.
Nu au avut bani în decursul copilăriei, nu au primit bani.
Nu știu să-i gestioneze. Asta iarăși e o problemă foarte gravă despre care nu se vorbește.
Un copil din sistemul de protecție primește și el o alocație ca orice copil, care era 82 de lei până luna trecută.
Dar această sumă nu îi venea copilului, ci i se punea pe un cont, într-un mod absolut abuziv, și se adunau acolo toate alocațiile până la vârsta de 18 ani.
Și la 18 ani îi pun în brațe o sumă de 8000-10.000 de lei. Nu e firesc, pentru că această alocație este o sumă lunară pentru nevoile copilului. Copilul nu poate să-și ia un stilou, un caiet pe care și-l dorește, o haină pe care și-o dorește, un telefon…
– Nu poate să facă nimic.
– Nimic!
Nu există, nu are o identitate economică. În afară de cei 82 de lei, un copil din sistemul de plasament mai primește 28 de lei pe lună, bani de buzunar.
Dar acești bani nu-i primește, de fapt, în totalitate.
Pentru că din ei i se rețin diverse sume: pentru săpun, pentru medicamentele neuroleptice, care i se administrează și care, o parte, nu sunt asigurate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.
Și prin acest sistem de a fi ținut într-o dependență absolută, un copil din sistemul de protecție nu poate să își exprime niciun fel de dorință, niciun fel de nevoie, în raport cu alți copii pe care îi întâlnește la școală și care au tot felul de lucruri.
Și atunci ce se întâmplă? Această lipsă elementară de grijă la adresa lui se transformă într-o vulnerabilitate uriașă.
Apar niște domni în prejma centrelor de protecție care le explică copiilor că ar putea să obțină niște bani dacă ar presta niște servicii.
Și uite așa, copii care nu au nicio vină, la o anumită vârstă, dar începând foarte devreme, de la 12 ani, ajung să fie antrenați în rețele de exploatare a minorilor despre care, iarăși, nu se vorbește la noi, dar care există.
Și devin carne vie, de fapt, în serviciul unor persoane.
Aceste servicii continuă în mod evident și după părăsirea sistemului de protecție și alimentează rețele întregi de trafic de carne vie dinspre România către Occident.
Am avut discuții cu ofițeri de poliție din Interopol, din Europol, ofițeri de legătură care asigură cooperarea dintre Poliția Română și polițiile din statele membe UE, și am aflat că România este exportatoare de servicii sexuale cu minori și tineri în Occident.
Și sunt cunoscute, sigur, cazuri, cum ar fi cazul de la Țăndărei, care a beneficiat de o cooperare polițienească cu Marea Britanie, în urma căreia a fost demantelată o rețea foarte importantă de trafic de carne vie.
Rezultatul este, însă, că în Marea Britanie, 124 de persoane au fost condamnate în acest caz, iar, deocamdată, în România, au fost achitați. Sigur, există un recurs al procurorilor, dar, deocamdată, nu există nicio condamnare.