Copiii Lui Irod; Vlad Alexandrescu

Raport devastator despre copiii orfani și abandonați ai României: sedați, abuzați și privați de educație

Copiii orfani sau abandonați ai României ajung de multe ori să se sinucidă după ce împlinesc 18 ani și sistemul de protecție a copilului îi abandonează. În alte cazuri, ei ajung pur și simplu marfă pentru rețelele de trafic de carne vie.

Și asta deși România investește în fiecare an 1,7 % din PIB pentru a le oferi acestor copii o șansă la o viață normală.

Concluziile acestea sunt desprinse din cartea Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsați în grija statului – publicată recent la Editura Humanitas. Volumul condensează peste un an de dialoguri și documentare referitoare la problemele copiilor instituționalizați, realizate de senatorul USR Vlad Alexandrescu, fost ministru al Culturii.

Într-un dialog cu Vlad Alexandrescu, am vorbit despre abuzurile și lipsa de iubire la care sunt supuși mulți dintre copiii orfani sau abandonați, chiar de către cei care ar trebui să-i ajute.

Reporter: Cartea dumneavoastră raport se numește Copiii lui Irod. Și aș vrea să vă rog să explicați puțin această alegere.

Vlad Alexandrescu: Irod a poruncit uciderea a 10.000 de copii. Și acești prunci au fost uciși.

Unul, însă, a scăpat. A scăpat grație familiei lui, grație celor care l-au ocrotit, l-au ascuns și l-au salvat. Eu am convingerea că oricare din acești 53.000 de copii care sunt lăsați în grija statului român pot fi salvați.

Pot fi salvați în aspirațiile lor, în dezvoltarea lor, în vocația lor, în educația și în viitorul lor, dacă ne implicăm. Dacă facem ceva pentru a le schimba soarta și dacă ne oglindim în sistemul de protecție a copilului, noi, ca societate.

Dacă nu, ei suferă și cer ajutorul în continuare.

Toți copiii pe care i-am văzut în sistemul de protecție a copilului mi-au cerut ajutorul.

Mie și celor care ne-am interesat sau ne interesăm de soarta lor. Am ascultat multe strigăte de ajutor în acest an și ceva în care m-am ocupat de problemele lor.

Și cred că nu putem trece mai departe peste acest prag care îl reprezintă sistemul de protecție a copilului.

– Citind anumite bucăți din volum, mi-am adus aminte de reportajele referitoare la România și copiii ei instituționalizați, difuzate după Revoluție. Există diferențe majore între ce-ați văzut dumneavoastră în acest ultim an și viața copiilor de atunci? Am parcurs un drum de atunci?

– Da. Categoric există modificări majore: ele țin de reducerea numărului de copii aflați în centre. În anii ’90, erau sute de copii în fiecare centru și erau un fel de fabrici de protecție a copilului.

Numărul copiilor a scăzut mult.

Ne uităm la darea lor în îngrijire la asistenți maternali, asta a fost marea inovație a sistemului în perioada guvernării Năstase, atunci când baroneasa Nicholson a opus un veto de principiu integrării României în UE, câtă vreme nu se modificau parametrii din protecția copilului.

Nu am mai văzut sute de copii într-un singur centru, nu am mai văzut copii legați cu sfori de paturi.

Dar felul în care represiunea se exercită asupra copilului s-a modificat în acești ani. Lanțurile sau funiile cu care erau legați au luat forme mai subtile, s-au transformat în medicație neuroleptică, în medicație psihotropă și în tratamente psihiatrice.

Acest lucru nu cred că se petrecea înainte de Revoluție, dar este o moștenire a regimului comunist, în sensul în care, în timpul regimului comunist exista psihiatrizarea ca metodă de represiune și de lichidare a rezistenței politice.

O metodă preluată din psihiatria sovietică.

Au existat și în România opozanți ai regimului care au fost internați în azile psihiatrice și ulterior tratați cu neuroleptice ca să tacă.

Acest procedeu a fost, mutatis mutandis, transferat la adresa copiilor mai gălăgioși, sau la adresa copiilor mai nesupuși. Întâlnim mulți în sistemul de protecție. Și lor li s-a instalat un tratament psihiatric, întâi în spitale de psihiatrie pentru copii, tratament care, apoi, de regulă, este prelungit în centrele de plasament, cu avizul psihiatrilor infantili din județele respective.

Fără a se recurge la psihoterapie, așa cum ar fi normal, fără ca psihoterapia să înlocuiască câte puțin medicația psihiatrică dură, neuroleptică, antiepileptică, anxiolitică.

Și prelungind acest tratament, uneori ani și ani de zile. Perioadă în care, evident, un copil se dezvoltă, îș dezvoltă capacitățile cognitive, aspirațiile, vocațiile…

“Multe din școlile speciale își au sediul chiar în incinta orfelinatelor, în spatele unor ziduri după care nu se vede mare lucru. Astfel că mulți copii fac școala în aceeași îngrăditură cu casa în care stau”

Vlad Alexandrescu

– Să fie foarte clar pentru cititori: această medicație nu este necesară.

– Nu, nu este necesară! Această medicație apare pe fondul, de regulă, a unui episod de rebeliune, de revoltă, al copilului. De nesupunere.

Episoade care sunt firești în dezvoltarea unui adolescent. Sau chiar a unui copil mai mic.

Trebuie să ținem cont – copiii care au fost plasați în centrele de plasament au fost abandonați, uneori au fost mutați dintr-un centru în altul, sau au venit de la asistenți maternali și au ajuns în centru, parcursul lor în sistemul de protecție a suferit numeroase accidente și, evident, aceste traume sunt internalizate și se repercutează în psihicul copilului în diverse moduri.

Nu sunt copii bolnavi, sunt copii nesupuși, agitați, anxioși. Lipsiți de atenție, lipsiți de dragoste, fără un mediu care să-i ocrotească.

Și, sigur, de diverse episoade care își au originea în acest trecut traumatic. Evident, cazurile necesită îngrijire și terapie, dar e exact ceea ce ei nu primesc.

În loc să primească terapie, primesc sedative. Iar aceste medicamente le reduc capacitatea de învățare, de pildă, de adaptare la mediu, de socializare.

Îi conduc adesea căre eșec școlar. Repetat. Îi aduc în fața unor comisii, între ghilimele, de evaluare a performanțelor școlare, care uneori, și la presiunea părinților copiilor din familii tipice, îi fac să fie excluși din sistemul de învățământul de masă.

– Este o tendință în învățământul de masă să îi excludă?

– Da. În ciuda legii – legea e foarte clară, Legea Educației Naționale prevede că atunci când se poate, un copil trebuie să rămână în învățământul de masă, pentru că tocmai acesta e cel care-i dă posibilitatea să se deschidă spre mai multe domenii, să cunoască mai multe lucruri care i-ar putea ghida viitorul.

Și aceste “comisii” deseori se pronunță în favoarea trecerii copilului în învățământul special.

Așa cum se face în România.

Sigur, nu vorbesc de excepții, dar, în general, e un învățământ care, mai degrabă, încadrează copilul în marea parte din zi, dar îi dă foarte puține elemente de formare, de educație.

Spre exemplu, tabla înmulțirii se învață în clasa a opta, spre deosebire de clasa a doua.

“După clasa a opta m‑am înscris în clasa a noua. Nu ştiam absolut nimic. Eram sedat şi abia reuşeam să fac adunări şi mici înmulţiri. De fiecare dată când rugam pe cineva din personal să mă ajute la şcoală nu putea să mă ajute. Eram foarte mulţi”

Mărturie din volumul Copiii lui Irod

– O școală specială în care un copil din sistemul de protecție poate să ajungă pur și simplu pentru că niște oameni nu au chef să-și bată capul cu îngrijirea lui.

– Nu au chef să-și bată capul, uneori ar fi nevoie de un profesor de sprijin și el nu există sau nu sunt dispuși să-și dedice timpul acestui lucru, alteori sunt probleme de disciplină sau de integrare în mediul școlar, care iarăși se rezolvă în felul ăsta, ceea ce nu este normal.

În general, sunt preferate aceste metode de excludere din spațiul comun al educației. Multe din școlile speciale își au sediul chiar în incinta orfelinatelor, în spatele unor ziduri după care nu se vede mare lucru. Astfel că mulți copii fac școala în aceeași îngrăditură cu casa în care stau.

– Practic li se anulează orice fel de șansă de a se integra.

– Pierd contactul cu mediul social, normal, tipic, pierd legătura cu copiii din familii tipice, iar educațional sunt limitați, sunt reduși la niște forme extreme de educație.

– În momentul de față, despre câți copii vorbim, în sistemul de protecție din România?

– Sunt 53 de mii de copii și câteva sute, în totalul sistemului de protecție a copilului, un număr care arată că rata copiilor abandonați nu a scăzut din anii ’90 până acum.

Și circa 3000 de copii anual părăsesc sistemul de protecție, dar alții 3000 anual ajung în sistemul de protecție.

“În general sistemul de protecție încearcă să scape de copii la 18 ani. În condițiile în care ei, repet, nu au deprinderile necesare pentru o viață independentă. Nu au fost educați financiar și nu știu condițiile elementare pentru a-și asigura traiul. Nu au avut bani în decursul copilăriei, nu au primit bani. Nu știu să-i gestioneze”

Vlad Alexandrescu

– Cei care intră sunt copii abandonați?

– Da, există cifre în acest sens. Există mai multe moduri prin care copiii ajung în sistemul de protecție: abandonul la naștere sau în primele luni de viață. Dar nu de aici provin cei mai mulți copii.

Majoritatea ajung în sistemul de protecție în cursul copilăriei lor, după ce familia din care fac parte a întâlnit diverse evenimente care au făcut-o să-și abandoneze copiii. Și imensa majoritate a acestor familii sunt lovite de sărăcie.

Sărăcia este cauza principală a abandonului și ea este cea care aduce copiii în sistemul de protecție.

– Care este momentul în care părăsesc sistemul de protecție?

– Este momentul cel mai dureros, de fapt. În principiu, la 18 ani, odată cu majoratul. Deși legea prevede în mod explicit că, dacă tânărul își continuă studiile sau chiar este angajat într-o formă de muncă cu contract de muncă, mai poate beneficia până la 26 de ani de sistemul de protecție.

Marea majoritate a copiilor, însă, nu cunosc aceste prevederi, și ele nu le sunt aduse la cunoștință de cei care îi au în grijă. Ceea ce este, iarăși, un lucru foarte preocupant.

Pentru că la 18 ani un tânăr nu e gata, nu e pregătit să înfrunte viața, să-și câștige singur existența, să aibă o casă a lui pe care să și-o poată plăti, să aibă o slujbă și să răspundă la toate nevoile firești.

– Nu mai există nicio formă de ajutor pentru ei după 18 ani?

– Doar dacă fac studii, și lucrul acesta, din motivele pe care vi le-am arătat, este foarte rar. În general sistemul de protecție încearcă să scape de copii la 18 ani.

În condițiile în care ei, repet, nu au deprinderile necesare pentru o viață independentă.

Nu au fost educați financiar și nu știu condițiile elementare pentru a-și asigura traiul.

Nu au avut bani în decursul copilăriei, nu au primit bani.

Nu știu să-i gestioneze. Asta iarăși e o problemă foarte gravă despre care nu se vorbește.

Un copil din sistemul de protecție primește și el o alocație ca orice copil, care era 82 de lei până luna trecută.

Dar această sumă nu îi venea copilului, ci i se punea pe un cont, într-un mod absolut abuziv, și se adunau acolo toate alocațiile până la vârsta de 18 ani.

Și la 18 ani îi pun în brațe o sumă de 8000-10.000 de lei. Nu e firesc, pentru că această alocație este o sumă lunară pentru nevoile copilului. Copilul nu poate să-și ia un stilou, un caiet pe care și-l dorește, o haină pe care și-o dorește, un telefon…

– Nu poate să facă nimic.

– Nimic!

Nu există, nu are o identitate economică. În afară de cei 82 de lei, un copil din sistemul de plasament mai primește 28 de lei pe lună, bani de buzunar.

Dar acești bani nu-i primește, de fapt, în totalitate.

Pentru că din ei i se rețin diverse sume: pentru săpun, pentru medicamentele neuroleptice, care i se administrează și care, o parte, nu sunt asigurate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Și prin acest sistem de a fi ținut într-o dependență absolută, un copil din sistemul de protecție nu poate să își exprime niciun fel de dorință, niciun fel de nevoie, în raport cu alți copii pe care îi întâlnește la școală și care au tot felul de lucruri.

Și atunci ce se întâmplă? Această lipsă elementară de grijă la adresa lui se transformă într-o vulnerabilitate uriașă.

Apar niște domni în prejma centrelor de protecție care le explică copiilor că ar putea să obțină niște bani dacă ar presta niște servicii.

Și uite așa, copii care nu au nicio vină, la o anumită vârstă, dar începând foarte devreme, de la 12 ani, ajung să fie antrenați în rețele de exploatare a minorilor despre care, iarăși, nu se vorbește la noi, dar care există.

Și devin carne vie, de fapt, în serviciul unor persoane.

Aceste servicii continuă în mod evident și după părăsirea sistemului de protecție și alimentează rețele întregi de trafic de carne vie dinspre România către Occident.

Am avut discuții cu ofițeri de poliție din Interopol, din Europol, ofițeri de legătură care asigură cooperarea dintre Poliția Română și polițiile din statele membe UE, și am aflat că România este exportatoare de servicii sexuale cu minori și tineri în Occident.

Și sunt cunoscute, sigur, cazuri, cum ar fi cazul de la Țăndărei, care a beneficiat de o cooperare polițienească cu Marea Britanie, în urma căreia a fost demantelată o rețea foarte importantă de trafic de carne vie.

Rezultatul este, însă, că în Marea Britanie, 124 de persoane au fost condamnate în acest caz, iar, deocamdată, în România, au fost achitați. Sigur, există un recurs al procurorilor, dar, deocamdată, nu există nicio condamnare.

Statul român este singura instituție abilitată legal să se ocupe de îngrijirea copiilor abandonați

– Este paradoxal să vezi că veniturile României cresc constant din 90 încoace și nu putem corela foarte bine cu nicio creștere a serviciilor sau investițiilor. În același timp, Direcțiile de asistență socială și protecția copilului sunt, în unele cazuri, printre cei mai mari angajatori ai județelor. Cum se poate să avem această investiție, care e clar că este mare, în sistemul de protecție, și acest sistem să dea rezultatele pe care le dă?

– Consumul de resurse în sistemul de protecție al copilului este mare, cam 1,7% din PIB, deci o cifră importantă. Aceste Direcții generale de asistență socială și protecție a copilului (DGASPC) sunt foarte bine dezvoltate în județe, sunt angajatori importanți, ele mobilizează și investiții importante.

Dar banii trec cumva pe deasupra copiilor, copiii nu îi văd, nu beneficiază în mod direct de ei. Am fost în centre de plasament în care directorii, foarte mândri, îmi arătau că s-au făcut investiții, s-au pus termopane, gresie la baie, faianță și așa mai departe.

Dar copiii făceau duș tot în aceeași cabină de duș fără baterie de duș, și băieți și fete, tot orfelinatul.

Banii merg în beneficiul unor firme. De aceea, atunci când se vorbește despre investiții în centrele pentru copii, nu sunt deloc impresionat, pentru că nu aflu nimic despre felul în care un copil cu adevărat beneficiază de acești bani.

Nu sunt servicii, cum spuneam, psihoterapie nu există, alte terapii, servicii sociale, servicii de educație specială acordată acestor copii, în afară de învățământ.

Nu există.

În general, îngrijirea specializată care ar trebui să existe pentru copiii care nu au familie, nu au o mamă și un tată și nici frați acolo, uneori sunt separați frații, ar trebui să beneficieze de tot soiul de servicii care să-i suplinească lipsa familiei și să-l orienteze în viața lui de copil sau de adolescent.

Nimeni nu se gândește la aceste lucruri.

Lumea se gândește să facă investiții în case pentru că asta aduce profit unor firme. De aceea, trebuie să fim foarte atenți când ni se vehiculează niște cifre, pentru că trebuie să distingem între banii care cu adevărat profită copilului și banii care profită altora în numele copilului.

“Am întâlnit copii, de pildă, care cântau la vioară. Au fost luați, transferați în mediul rural, li s-a luat vioara și s-a terminat și cu școala de muzică. Este inadmisibil așa ceva. Inadmisibil! Pierdem o cantitate de inteligență, de sensibilitate, de creativitate enormă! Și nu mai vorbesc de suferința pe care o creăm prin acest mod neglijent de a trata copiii aceștia”

Vlad Alexandrescu

– Avem vreo instituție care face o evaluare periodică și constantă a activității actorilor din sistemul de protecție a copilului?

– Există o Autoritate Națională de protecție a copilului și adopție, care, în principiu, monitorizează activitatea tuturor direcțiilor județene, și care e, de fapt, la nivel central, autoritatea care răspunde și care evaluează.

Dar la nivelul Autorității nu am avut sentimentul că există cu adevărat o conștientiare a tuturor problemelor pe care le expun în acest raport moral.

E nevoie de o a doua reformă adâncă a sistemului de protecție a copilului, după cea care s-a petrecut sub Guvernul Năstase. Care să țină cont de toate aceste strigăte de ajutor.

Și care să reevalueze și sistemul de asistență maternală.

Sistemul de asistență maternală este, în bună parte, un sistem ruralizat, imensa majoritate a asistenților maternali sunt în mediul rural.

Pentru cei din mediul rural, salariul acordat unui asistent maternal, plus indemnizația de plasament pentru unul, doi sau chiar trei copii, ajunge să fie o sumă importantă.

Un venit foarte bun pentru mediul rural, care poate ajunge până undeva pe la 3000 de lei pe lună.

În schimb, constatăm că foarte mulți din acești copii sunt forțați la muncă, ceea ce nu e normal, pentru că ei sunt puși acolo să aibă, ca orice copil, dreptul la educație, la familie.

Deseori sunt ținuți să nu meargă la școală, privați de școală.

Și adesea sunt supuși și unor alte abuzuri, cum ar fi cele fizice, violență domestică, dar și abuzuri sexuale uneori. Despre care, iarăși, am mai vorbit în raport, și despre care nu se vobește în general.

Modul în care sistemul de protecție a copilului monitorizează asistența maternală este extrem de superficial. Sunt în principiu vizite lunare sau o dată la două luni, pe care cineva din protecția copilului le face la asistentul maternal, și în majoritatea acestor vizite persoana care face evaluarea nu stă de vorbă cu copiii, ci stă de vorbă clar cu asistenții maternali.

Completează rapid o fișă. Deseori pleacă din sat cu sarsanalele pline – trebuie s-o spunem! Cu cât copilul crește, cu atât capacitatea lui de muncă e mai mare, și asistentul maternal profită de asta.

Și ei se transformă în sclavi.

Când ajung la 18 ani, sunt puși în stradă și se cer alți copii pentru a parcurge același traseu.

Faptul că ei sunt plasați la sat îi condiționează de la început.

Am întâlnit copii, de pildă, care cântau la vioară. Au fost luați, transferați în mediul rural, li s-a luat vioara și s-a terminat și cu școala de muzică.

Este inadmisibil așa ceva. Inadmisibil!

Pierdem o cantitate de inteligență, de sensibilitate, de creativitate enormă! Și nu mai vorbesc de suferința pe care o creăm prin acest mod neglijent de a trata copiii aceștia.

– Este doar neglijență?

– O bună parte este neglijență, alta este totala nepăsare. Lipsă de sensibilitate și iresponsabilitate. Pentru că ai pe mână soarta unui om. Azi are doi ani, mâine patru, poimâine 16 ani. Și la 18, îl scoți afară în stradă și îi spui: descurcă-te!

– Ce se întâmplă, în general, cu copiii aceștia?

– Mor!

Mor, sunt mulți care mor, sunt alții care se sinucid, rata de suicid e foarte mare. Se îmbolnăvesc, ajung în rețele de prostituție și devin vulnerabili la alte boli.

Alții ajung, pur și simplu, dacă reușesc să se păstreze sănătoși, într-o formă de robie, dacă reușesc să fie angajați undeva, nu au niciun fel de protecție, sunt ținuți fără contracte de muncă într-o formă de șerbie, de fapt. Medievală!

Că nu au familii care să aibă grijă de ei, să-i educe, să le spună drepturile. E o formă de iobăgie. Unii ajung la țară pe la ferme de animale, alții în construcții…

– E ca un sistem de captivitate prelung…

– Da! Și care va dura toată viața! Nu se termină la 18 ani, abia atunci începe.

“Provin din centrele de plasament, sunt student şi am trecut şi eu prin multe abuzuri. La fel, am fost încadrat ca fiind o persoană cu dizabilităţi şi am fost sedat timp de doi ani. Am fost încadrat cu retard mintal pentru că vorbeam prea mult şi vedeam prea multe. Timp de doi ani am luat Torendo, Strattera şi Xanax, medicamente care mă transformau într‑o legumă… De ce îmi dădeau? Pentru că vorbeam prea mult. Au venit tot felul de miniştri şi eu spuneam tot timpul ce se întâmplă. Veneau televiziunile şi m‑au dus la un psihiatru, mi‑au făcut un carnet de handicap şi mi‑au băgat medicamente forţat în mine”

Mărturie cuprinsă în volumul Copiii lui Irod

– Nu ar fi firesc ca tot acest sistem să fie evaluat în funcție de cum se descurcă copilul după 18 ani?

– Nu există niciun fel de monitorizare a celor care părăsesc sistemul de protecție. Legea spune că, timp de 6 luni de zile, poți să supraveghezi ce se întâmplă cu el, sau până la un an de zile. În realitate nu avem date!

Nu avem date despre ce se întâmplă cu copiii care au părăsit sistemul de protecție a copilului în ultimii 30 de ani! Nu știm ce se întâmplă cu ei.

Nu că nu știu eu, nu știu autoritățile, nu știe Ministerul Muncii, nu există o evaluare post îngrijire! Nu există o evaluare a copilului, ceea ce e tot atât de grav!

Nu există un feedback, ei nu au învățat să se exprime despre sistemul în care sunt ținuți! Nu există o posibilitate a ONG-urilor să ceară socoteală.

Sunt foarte multe ONG-uri care ar vrea să se implice, dar nu sunt lăsate să o facă. Nu există nicio posibilitate legală ca acestea să ceară socoteală sistemului de protecție a copilului.

Există acum, mai recent, un Consiliu al tinerilor instituționalizați, care ar dori să devină un actor care să fie luat în calcul în programele și strategia de funcționalizare.

Ei, primirea lui ca actor în această hartă este foarte dificilă. Nu există, încă o dată, un feedback pe care copiii să-l poată da față de cei care îi protejează sau sunt responsabili de viața lor.

Și asta e foarte grav.

În general, plângerile copiilor sunt foarte puțin luate în seamă. Telefonul copilului, care era un mod de a reacționa, a scăzut foarte mult în ultimii ani, au scăzut foarte mult apelurile, pentru că nu are efect sau nu se știe în centre că există.

Ceea ce e un lucru foarte rău, deoarece acești copii se află în mâna abuzatorilor lor.

Orice plângere sau reclamație ajunge tot la abuzatori.

Și le e frică în anumite situații să spună, pentru că condițiile în care sunt ei ținuți – mă refer la hrană, la odihnă, la timpul liber – chestii elementare, pe care ei le simt imediat ca forme de respresiune, se pot îmbunătăți foarte mult în urma unor reclamații.

Încă o dată, nu sunt deținuți în penitenciare, sunt copii care cresc în sistemul de protecție.

– Într-o țară afectată de o criză demografică gravă și de exodul migrației, ar trebui să avem…

– Ar trebui să creștem niște copii, niște oameni. Unii dintre ei pleacă din țară pentru că sunt antrenați în rețele, asta mă sperie, în rețele de exploatare și trafic de ființe vii!

8941 de copii cu dizabilități se aflau, la nivelul anului 2017, sub măsura protecției speciale, la nivel național

– Ați repetat de mai multe ori că este vorba despre un raport moral. Ce doriți să spuneți cu asta?

– E un raport moral pentru că e făcut de o singură persoană, un senator ales care și-a utilizat prerogativele încercând să intre în centrele de plasament.

Am stat de vorbă cu copiii, cu personalul de îngrijire, cu psihiatri, cu psihologi… Dar e un raport moral pentru că e un raport subiectiv – sistemul de protecție așa cum l-am văzut eu.

El e complementar cu alte rapoarte, cu rapoartele unor organizații internaționale, există un raport UNICEF mai vechi… Și această dimensiune subiectivă eu o asum, însă cred că tocmai concluziile acestui raport ar trebui să stea la baza Autorității Naționale pentru o reformă profundă.

– Ați încercat să aveți discuții oficiale cu cei de la Autoritate, în care să le aduceți la cunoștință problemele astea?

– Am trimis acest raport, odată publicat, tuturor autorităților centrale care sunt competente, atât ANPC, cât și Avocatul Poporului, Ministerului Muncii, Ministerului Educației, Ministerului Sănătății, Primului Ministru.

Doamnei Dăncilă i-am cerut să instituie un comitet interministerial de acțiune în chestiunea copiilor abandonați. În momentul de față, mingea se află pe masa Guvernului. Pentru că acești copii sunt oficial în grija statului român.

Dacă nu va exista niciun răspuns din partea Primului Ministru, atunci voi sesiza Biroul Permanent al Senatului și voi cere o Comisie specială de anchetă parlamentară care să meagă mai departe.

Deocamdată, însă, este prerogativa Guvernului.

Guvernul trebuie să înceapă această nouă reformă. Și lucrurile nu vor rămâne aici. Acest raport este o etapă în procesul de schimbare profundă a sistemului de protecție al copiilor, fără de care noi nu putem trăi liniștiți în această țară.

– Dacă ar fi să le explicați cititorilor cum este viața într-un centru de plasament, cu ce imagine ar trebui să rămână?

– Imaginea gratiilor de la ferestrele orfelinatelor. Orfelinatele sunt niște mici centre de detenție, în realitate. Din care nu se poate ieși decât cu bilet de voie. Acordat cu bunăvoința șefului de centru.

În jurul orfelinatului se află și o firmă de pază, care filtrează ieșirile și intrările.

Am întâlnit centre de plasament din care copiii fugiseră de săptămâni întregi și nu-i căuta nimeni. Am sesizat Parchetul în această situație: nu este posibil să lipsească jumătate din efectivul centrului și să nu te întrebi unde sunt, să continui să eliberezi porțiile acelea de mâncare în fiecare zi, dar copiii aceia nu mai sunt acolo, nu mai merg la școală, sunt dispăruți.

Când spun că sunt copii care dispar, știu foarte bine ce vorbesc! Cum poți să accepți să se întâmple acest lucru?! În ce țară trăim?!

– Ați avut probleme cu accesul în instituții de genul acesta?

– Da, sigur. Eu am cerut întotdeauna să intru în aceste centre cu o scrisoare adresată Direcției. În majoritatea centrelor am fost primit, dar sunt și centre în care nu am fost primit.

În București, de pildă, în sectorul V, am stat trei ore și jumătate în fața unui centru de plasament, Cireșarii, unde mi s-a explicat că, cu toate că sunt senator al României, nu pot să intru acolo.

Pentru că copiii au dreptul la imagine și la viață privată. Eu nu voiam să tulbur nici viața privată, și nici să le fac fotografii. Voiam să aflu de la ei cum trăiesc, dacă sunt mulțumiți, dacă au nevoie de ajutor.

Și în acest centru eu nu am putut intra. Apoi am aflat că este unul din centrele din București cele mai afectate de rețelele de prostituție.

Au fost alte centre în care am fost primit, dar am constatat că nu erau decât o treime din efectivul de copii, ceilalți erau mobilizați la alte activități.

Am cerut ulterior să revin, să stau de vorbă și cu ceilalți copii, și mi s-a explicat că din ce au observat ei, n-am fost prea încântat de ce-am văzut, așa că nu e cazul să revin.

Sistemul este foarte netransparent, îmi dau seama ce înseamnă dacă un senator al României nu a fost primit sau a fost primit condiționat – într-un centru mi s-a cerut să depun telefonul mobil la ușă, dar m-au atenționat că eu voi fi filmat pe toată perioada vizitei mele.

– Există pași legali pe care îi poate face oricine pentru a deveni persoane de referință?

– Da. Să cerem să vedem câte un copil, să ne interesăm de el mai des și legea spune că, dacă la un moment dat devii persoană de referință, ți se permite accesul. Sigur, trebuie să anunți.

Pentru el, s-ar putea ca asta să fie o poartă către normalitate, către libertate. Și către un viitor mai altfel decât cel care i se rezervă.

Pentru el, ca să încheiem metafora, s-ar putea să fie ieșirea din condamnarea lui Irod.

Vlad Alexandrescu are 54 de ani și este profesor universitar la Universitatea din București. A obținut diploma de doctor în filosofie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris.

A fost ambasador al României la Luxemburg și ministru al Culturii în guvernul Cioloș.

Din 2016, a fost ales senator al României în circumscripția București, susținut de USR.

Alex Kuch; How International Adoption Changed My Life

Happy Birthday in the Family

Elgard Andreas, four years old.

Just a few years ago, Romania started a dirty and illegal business; they banned the adoption of the children abandoned by irresponsible people and put them in the hands of other irresponsible people!

At the age of four weeks after birth, I was abandoned at the No.4 Children’s House in Lugoj, Timis County. I was born on July 6, 1994, in the city of Jimbolia, Timis. My mother, Lili, wanted to get rid of me- she had postpartum. Mama, (Liliana’s mother), gave me to the children’s home.

At Lugoj, a Danish foundation annually organised a series of visits to families in Denmark, who wanted a child. I was one of the lucky ones in the project. I was admitted to a family in Copenhagen, the Elgard Jensen family, both employees of the Royal Danish House. The family had two sons, one of whom was a student in medicine. A very beautiful family who started my adoption. I was four years old. I knew that I was going to be theirs. I knew that I was going to be Danish. I wanted to get rid of the 120 kids in that ugly house, dirty and administered by bad people who beat me for no reason.

I was deluded. A family promised. I was sure that I would be adopted. I was in the courthouse or in the courtroom. I do not know exactly. I was asked if I wanted to be adopted by Eva and Flemming. I said my first ”da” and they took me out of the room. After a few minutes, I was told to return to Lugoj for a while. It was a short time because in December 1999 I was visited by the Herbold family from Germany who wanted to open a family home in Checea. They got me in their house. It was very nice. It was hot and I had food and I did not have to hurry when I ate. I could sleep without being touched by the older boys and I said for the first time, ”mother”. Unfortunately to a person not worth it.

At Checea, the Children’s Safety Foundation in Romania became my home. It became the place where I feel safe and appreciated for what I do.

I am twenty-four years of age. I graduated from the Social Assistance Faculty and I only have six months to complete the dissertation. I want to study more. I decided that after graduating the Mastership, I will enrolled in the PhD.

In 2017, helped by two friends, we set up an ong; YouHub Association, and in December 2017, I was elected President of the Institutionalised Youth Council, the national representation of children abandoned in Romania.

My mission is to promote and protect the rights of the child. Adoption is a fundamental right through the right to family. The Romanian government, encouraged by a Baroness, blocked International adoption on the grounds that it had become organ-trafficking. Checks, inquiries, and other inquiries and …nothing!!

I don’t understand Tiriac’s involvement in this story! But one thing is certain. Romania boasts about 57,000 abandoned children. 19,000 in children’s homes.

Are we a statistic or are we people who could change our story if we were supported towards an independent, dignified and better life.

In January, Adoption Law should be discussed in the Chamber of Deputies, was voted unanimously in the Senate. I hope that the article on the reopening of International Adoption from Romania is voted for and so gives the chance of a family to all abandoned children.

https://andreaselgardjensen.ro/2019/01/02/la-multi-ani-in-familie/

Deaths in Siret Horror Orphanage.

 

 

 

 

 

Criminal complaint for the death of 340 children, in the Siret horror orphanage, during communism. Valentin Nas shared the link.

The image of the children in the Siret Orphanage is from the personal archives of Ronald Federici.

BY FLAVIA DRĂGAN | Updated: June 25, 2018 – 5:21 PM

The Institute for the Study of Communist Crimes (IICMER) has filed a complaint with the Attorney General’s Office concerning the inhumane treatment of orphaned children confined in the Siret Hospital for Children with Chronic Neuropsychiatric Condition (HCCNC). 340 children died there between 1980 and 1989.

IICCMER has denounced the deaths which occurred in the last decade of the communist regime. The largest number of deaths, 81 children, was recorded in 1981.

According to IICCMER’s statement released to the editorial, most children died of illnesses that could be treated, and for most of them the deaths were caused by the inhumane way they were treated in the orphanage. A very large number of children have died during winter, most of them due to pneumonia, epilepsy, heart, kidney, and liver diseases.

Figure: Deaths in the Siret HCCNC, by age (Jan. 1980 through May 1991)
SOURCE: IICCMER

Most children died when they were between one and four years old. Many of the children admitted to the Siret orphanage were from Suceava County, but also from Bucharest, Bihor, Timiş, Dâmboviţa, Constanţa.

Figure: Evolution of deaths in the Siret HCCNC (1980-1991)

“Following the analysis of death documents and death certificates, carried out by IICCMER experts and by a team of forensic pathologists, we have found that, on the one hand, there were increased mortality rates in the case of easily preventable or early diagnosable and properly treatable pathologies, and, on the other hand, there were deaths that support, by their very nature, our conclusions regarding the existence of a regime characterized by inhumane treatments applied to minors in the hospital.”

309 employees at the hospital-orphanage in 1989

The HCCNC was operating under the Ministry of Health and was headed by a doctor/manager appointed by order of the minister. Since its inception in 1956 until 1991, the hospital has been administered by nine doctors, and the last of them has been running the hospital-orphanage for 24 years.

At the end of the 1980s, the orphanage included 14 specialist doctors, 109 nurses, 115 auxiliary staff, 12 administrative staff, 12 staff runing the school and 47 workers.

Legend: Children left to die in the field

Since the establishment of the hospital-orphanage in 1956 until 2001, 1,500 children have died of the total of 8,886 children who have been placed in the Siret institution.

After the death of 81 children in 1981, the number of deaths fell in 1982 and 1983 following the management’s decision to transfer out a very large number of children.

Figure: Main causes of death in the Siret HCCNC (1980-1991)
– Pulmonary affections 68%
– Epilepsy 13%
– Others 8%
– Heart conditions 3%
– Kidney problems 7%
– Liver problems 1%
SOURCE: IICCMER

Among the staff who worked at Siret HCCNC during the communist era there is a legend of an order coming from the Communist Party leadership regarding the fast release from hospital of a large number of patients, an order which was quickly executed at the end of November 1983. The hospital register has recorded the transfer of 750 children over just a few days at the end of November 1983. According to former employees, a large number of these children, especially those with unknown parents, have never reached their transfer destinations, being instead isolated on a field and left to die without being registered.

IICMER states that it could not confirm the information, but it continues the checks.

Criminal complaints to follow for the period 1956-1980

IICCMER said it would file criminal complaints for inhumane treatments for the period 1956-1980, but “given the high volume of work, we can not predict when the actions will materialize,” the Institute’s spokeswoman added.

Last summer, IICCMER has filed another criminal complaint with the Attorney General’s Office for the inhumane treatment of children hospitalized in the Cighid, Păstrăveni and Sighetu Marmaţiei home-hospitals. 771 children have died there from 1973 to 1990. In that case, the prosecutors from the Attorney General’s Office have started in rem criminal investigations.

Romanian Adoptee Defies The Odds To Complete A Degree

Alex with his parents, Walter and Heidi Kuch.
Alex was only eighteen years of age when he made his first trip to Romania to speak to the Parliament to advocate for the reopening of International Adoptions from Romania.

Alex Kuch and Prime Minister Jacinda Ardern when he was named a finalist at the Young New Zealander of the Year awards. 27 June 2018. 

When Romanian orphan Alex Kuch was adopted at age two, his new family was told he would never finish high school or lead a normal life.

This week, Alex finished his final semester of a Bachelor of Arts degree in Politics and International Relations with a minor in Sociology at the University of Auckland.

Now 23-years-old, Alex is an established children’s rights advocate and is invited to speak around the world. Next month, he will co-present research into the experiences of adoptees at a major international conference in Canada.

“My parents weren’t going to let a prediction determine who I was going to become,” Alex says. “While never pushing me, they always encouraged me to give my best in everything I did. My family is really proud, especially as I’m the first person in my family to go to university. I’m really looking forward to using my degree in the real world.”

Alex will be one of the youngest presenters at the sixth International Conference on Adoption Research in Montreal and has received a grant from the University of Auckland’s Vice-Chancellor’s Student Support Fund to attend.

His research, completed with Dr Rhoda Scherman from AUT, analyses the stories of other adoptees shared on the New Zealand-based I’m Adopted website.

“The stories have helped us to pull together the common themes of what adopted children go through. It’s valuable knowledge for agencies and families, for example knowing when to intervene or what to expect, and to provide better support.”

Alex was adopted in 1997 from an orphanage in Cluj- Napoca, Romania by a German couple. He also has a younger brother adopted by the same family. The family moved to New Zealand in 2006.

At the time of his adoption, a German psychologist advised Alex’s family that the emotional damage from spending his formative years in an orphanage meant he would never lead a normal life, complete high school, or have the social skills to integrate into society.

“The conditions weren’t the greatest. My parents were told that I had started to rock backwards and forward due to a lack of emotional and physical stimulation and I could not look people directly in the eyes.”

Alex received specialist support such as speech and fine motor therapy, and against all odds, has now completed high school and university.

“It was challenging, however the University of Auckland has been very supportive. I had a writer for exams as I still have some fine motor challenges. Also many of my assignments were tailored to reflect my advocacy work.”

Alex is passionate about lobbying the Romanian Government to re-open international adoptions, which were closed in 2001.

In an unusual twist, Alex met his birth mother on live television during a lobbying trip to his birth country. While speaking on a talk show about his adoption experience, producers blindsided him by bringing his birth mother and half siblings onto the stage.

Alex is now concentrating on his long-term aspiration is to establish a children’s rights consultancy that collaborates with different sectors to have a positive impact on the wellbeing of children.

In October Alex will speak in Brussels at the third Asia-Europe Foundation Young Leaders Summit on children’s rights and international adoptions.

Danelle Clayton | Media Adviser
Communications Office
Email: d.clayton@auckland.ac.nz

Rusine unei Natiuni

Rusine unei natiuni

Izidor Ruckel sa născut în 1980. La vârsta de șase luni, el a devenit bolnav și părinții lui l-au dus la un spital, unde a contractat poliomielita de la o seringă infectată. Ulterior, medicii spitalului a încurajat părinții lui să-l las la un orfelinat. Din 1983 până în 1991, Izidor a trăit în orfelinat Sighetu Marmației.

Nimeni nu știe cum au fost mulți copii în orfelinate din România la sfârșitul comunismului. Numărul este estimat a fi fost undeva între 100.000 și 200.000. Ceea ce știm este că abandonul copiilor a fost de fapt încurajat de guvernul român ca un mijloc de creștere a populației prin aruncarea înapoi în mare de copii care nu au putut fi muncitori productivi pentru stat.

Sighetu Marmatiei este situat la Sighet, un oraș mic din nordul România. Este orașul natal al supraviețuitor al Holocaustului și laureat al Premiului Nobel, Elie Wiesel.

Instituția Sighetu Marmației este situat la marginea de vest a orașului în spatele unui perete de 6 picioare. Semnul de mai sus mențiunea citește „Pentru Minori Camin Spital deficienti“, care se traduce la „domiciliu spital pentru copii deficient.“

În 1990, la scurt timp după căderea comunismului, ABC News’ 20/20 producatorul Janice Tomlin a vizitat Sighet si a produs seria de atribuire «Rușine unei națiuni.» Fotografii și clipuri video Tomlin a adus atenția lumii practicilor de protecție a copilului oribile din România.

ziar comunist încurajează mamele să lase copiii în grija statului

Dan și Marlys Ruckel din San Diego urmărit 20/20 difuzat și a mers în România cu intenția de a adopta un copil. La 29 octombrie 1991, Dan și Marlys adoptat Izidor. El a fost unul dintre mulți orfani de la Sighet pentru a face din San Diego, noua lor casă.

În 2016, Izidor sa mutat înapoi în România, unde și-a dedicat viața copiilor fără familii și găsească mijloacele pentru a sprijini 60.000 de orfani ai generației sale, care nu au fost niciodată adoptate.

Izidor întâlnește noua lui mama
1990 – Izidor în spatele gratiilor orfelinatelor
Familia lui Izidor
Am întâlnit recent Izidor la gara din Cluj pentru a vorbi despre viața lui, de ce sa mutat înapoi în România, iar starea actuală a bunăstării copilului.

Povestește-mi puțin despre trecutul tău

De la 3 până la 11, am fost într-un spital pentru copii, nu un orfelinat. Dar atunci, și încă astăzi, nu există nici o diferență între modul în care un copil este tratat într-un spital de copii sau un orfelinat de stat. Acestea sunt cele două instituții.

La doi ani după sosirea în SUA, am început să dor de instituția de la Sighet. Nimeni din Statele Unite au avut răspunsurile pe care le căutam, și am scos furia mea pe cei care ma iubit cel mai mult, familia mea a adoptat. Am fost un copil din iad.

Apoi, o familie românească a venit la San Diego, pentru Paște și am auzit despre Hristos. Am scris tone de întrebări și a început să găsească răspunsurile pe care le căutam. Oamenii mă întreabă cum am depășit acest lucru. Nu este din cauza părinților mei sau orice am făcut, a fost pentru că am lăsat pe Hristos să-mi spună cine sunt cu adevărat.

După cum furia mea potolit și viața de familie îmbunătățit, am fost rugat să scrie o carte pentru a ajuta familiile care adoptă copii abandonați. Cartea, a abandonat pentru viață, a fost publicată în 2003 și a vândut peste 30.000 de exemplare.

Izidor în SUA cu tatăl său

Timp de 17 ani, din 2001, scopul meu de viață principal a fost de a spune oamenilor ce sa întâmplat în instituția mea și asigurați-vă că nu mai întâmplă cu alți copii din România. Am vorbit de sute de ori, inclusiv la BBC, în Washington Post și recent într-un interviu cu Morgan Freeman, care va fi difuzat în luna octombrie, în 176 de țări de pe National Geographic.

DESCRIETI Viața în Orfelinat

Am trezit la 5, dezbrăcat, din moment ce majoritatea copiilor se ude în pat, și sa dus la o altă cameră pentru haine noi, în timp ce podeaua a fost curățat. Am mâncat micul dejun, se spală și au fost puse într-o cameră curată în cazul în care ne-am așezat acolo balansoar înainte și înapoi, lovind unul pe altul, de dormit sau vizionarea cineva plânge până când au fost drogați. După prânz, ne-am dus înapoi în camera curată, repetând aceleași lucruri ca și dimineața. Apoi, am fost hrăniți, scăldate din nou, pus în haine curate și în pat pentru noapte.

CE VREI sa stie lumea despre experiența ta?

În primul rând, faptul că copiii au suferit mai mult decât știe nimeni. Nici reporter poate captura suferința. Abuzul a fost mai rău decât orice raportat. Dacă ai fi handicapat ca mine, ai fost ascuns și nu a permis în afara instituției.

În al doilea rând, în ciuda tuturor Rănile traumatice și emoționale, nu se pierde viața vreodată. Dacă vom da acesti copii, acum adulți, unele oportunitate, cu dragoste, alimentație și dezvoltare, acestea pot funcționa în lume și să dezvolte independența. Am rămâne în contact cu copiii cu care am crescut și ele pot fi ajutat. Ei încă mai au vise.

De ce continui să REVENIREA LA SIGHET?

Sunt multe motive. În primul rând, a fost casa mea timp de 11 ani și crezi sau nu, există amintiri Prețuiesc. De câteva ori am fost scoasă în afara instituției, am fost în venerație de frumusețea naturală a Sighet. România mi-a fost frumosul ținut în afara instituției, nu răul din interiorul instituției.

Îmi place să viziteze unele dintre asistente medicale. Eu le numesc celor șapte îngeri. iubirea și compasiunea lor a fost singura sursă de speranță am avut.

Există, de asemenea, o memorie specifică, care îmi amintește că Dumnezeu a fost cu mine, chiar dacă nu știam cine era El. Într-una din călătoriile mele în afara instituției, am văzut un om mort agățat pe o cruce. Asistenta a spus că a fost Isus Hristos, dar fără nici o explicație. de fapt, am crezut că era un tip sărac de la Sighet.

Am păstrat simt rău pentru el, când m-am întors instituției. Acum, eu iau o imagine de cruce de fiecare dată când m-am întors la Sighet.

Mă duc înapoi să se reconecteze cu copiii cu care am crescut. În 2014, patru dintre noi a revenit instituției. Păpuși, mobilier și haine au fost culcat în jurul ca doar închis. Crows erau peste tot ca într-o casă bântuită. Dar a fost remarcabil faptul că fiecare dintre noi a amintit lucruri pe care ceilalți au uitat. M-am simțit foarte bine pentru a ne împărtăși experiența noastră comună. Când le-am întrebat dacă au ratat acest loc, noi toți au spus „da“. A fost singura noastră acasă din copilărie.

Dar cel mai important motiv este de a afla ce sa întâmplat cu adevărat acolo. Chiar dacă locul a fost închis timp de 11 ani, este încă plină de înregistrări și provizii. Când aveam șapte ani, un copil pe nume Duma a fost bătut atât de tare încât m-am ascuns sub foi, temându-se că s-ar putea fi următoarea. Dimineața, am văzut trupul învinețită gol Duma și masa de prânz el era mort. Anul trecut am găsit dosarul lui medical. Cauza oficială a morții a fost „incetat sa mai respire.“

Nu a fost un alt copil pe nume Marian, care a fost hiperactiv si a fost dat de multe ori medicament. Tatăl său l-au vizitat în fiecare week-end și mi-ar uita cu gelozie pe fereastră așa cum au așezat pe o bancă. În timp, Marius încetat să mai mănânce și a pierdut voința de a trăi. Îmi amintesc în căutarea pe fereastră pe duminică, când a murit în brațele tatălui său. Tata lui plângea și se ruga la cer.

În 1995, a existat o poveste media care orfanii români s-au dat otravă de șobolani. Acum trei ani, o asistentă medicală de la instituția a confirmat că Marius și mulți alți copii s-au dat otravă de șobolani.

Mulți foști orfani se întorc în România pentru răspunsuri. Pentru mine, este totul despre iertare și asigurându-vă că România nu mai măturat problema bunăstării copilului sub covor. drepturile și interesele copiilor sunt încă ignorate.

De la stânga la dreapta: istoric Mia Jinga, Izidor Ruckel și directorul IICCMER, Radu Preda. Foto: Lucian Muntean

Pe 1 iunie, 2017, cercetarea finanțată de stat a Crimelor Comunismului (ICCMER) a depus o plângere penală la Ministerul Justiției pentru moartea a 771 copii din Sighetu Marmatei, Cighid și orfelinate Pastraveni între 1966 și 1990. Anchetatorii spun acest lucru este doar vârful aisbergului pentru o investigație mult mai amplă care este nevoie în 26 de orfelinate din România.

anchetatorii ICCMER și arhiviștii spun lista de înregistrări oficiale, pneumonie și boli cerebrale ca principalele cauze ale deceselor, dar martorii spun cauzele au fost expunerea la frig igiena, săraci, foametea, lipsa de asistență medicală, otravă de șobolani, și abuzul fizic violent.

Anchetatorii spun înregistrările comuniste clasificate copii în 3 categorii: reversibile, parțial reversibile și non-reversibile. Copiii din ultimele două categorii au fost aruncate în centre de a muri.

Radu Preda, director al ICCMER spune „Îndemnul meu ca tată este să se asigure că aceste lucruri nu se întâmplă din nou. Să facem ceva la nivel de mass-media și la nivel instituțional pentru a se asigura că nici un copil în această țară, care are un handicap, sau de boală, sau a fost abandonată va fi vreodată palmuit, au murit de foame, legat sau lăsat să moară în lor fecale proprii.

Trebuie să recunoaștem societatea cu totul necivilizat din trecutul nostru comunist și scăpa toate urmele de această boală din sistemul nostru de protecție a copilului.“

Spune-mi despre ANCHETEI PENAL EȘTI O PARTE?

Am fost de acord pentru a ajuta atrage atenția asupra unei anchete penale conduse de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (ICCMER). Această investigație se concentrează asupra decesele copiilor de la Sighet Marmației și a două instituții.

Am întrebat anchetatorii, dacă acestea mergeau după asistente medicale și au spus: „Nu, doar persoanele care inlaturata medicină și gestionate facilitățile.“ Odată ce am știut că, era în regulă cu mine.

Dar sunt mai puțin interesat în a pune oamenii în închisoare decât Sunt interesat în obținerea de resurse financiare din partea statului pentru a sprijini 60.000 de orfani din generația mea, care nu au fost niciodată adoptate. Cele mai multe dintre ele nu au nici un mijloc de a se sprijini ca adulți și sunt fără adăpost. Speranța mea este că această investigație va conduce la un costum de acțiune de clasă mult mai mare, în numele acestor 60.000 de cetățeni. Trebuie să existe un cost pentru neglijență gravă sau de lucruri nu se va schimba.

SPUNE-MI CUM DESPRE ROMÂNĂ DE MEDIA HUSE COPILULUI ȘI BUNĂSTAREA ABUZ

Nu am putut crede toate mass-media românească la conferința de presă de 1 iunie care anunță urmărirea penală. Acest lucru a fost istorie! Românii în cele din urmă lupta pentru ceva ce nu am reușit să facem toți acești ani. Am provocare întotdeauna mass-media românească, deoarece toate poveștile pe orfani și a abuzului față de copii provin de la organizații internaționale de știri. Chiar și astăzi, toate imaginile de neglijare a copilului vine de la organizațiile internaționale.

De ani de zile oamenii au fost jenat și speriat cu privire la această problemă. Dar acum se pare că tinerii se trezesc la faptul că acest lucru se întâmplă în continuare.

ESTE ÎNCĂ ABUZURILOR DIN ROMANIA INSTITUȚIILE

Da este. Nu știu din proprie experiență, dar am auzit atât de la oameni pe care le cunosc și de încredere. Sunt încercarea de a obține acces la mai multe instituții pentru a ajuta copiii și asistenți sociali. Eu nu trăiesc în România, pentru a stânjeni sau distruge oameni. Dar oficialii guvernului în Parlament par să aibă nici o idee despre ceea ce se întâmplă cu adevărat în instituțiile lor.

CREZI CA ROMÂNIA ar trebui să deschidă Adopția internațională?

Lupt pentru adopția internațională a copiilor cu nevoi speciale sau cei care nu au nici o șansă de a fi adoptate în România. Cele mai multe dintre oamenii din guvern resping această idee pe baza faptului că copiii vor fi afectate de pierderea cultura și identitatea lor, în cazul în care se adoptă în afara România.

E o scuză oribilă. Din momentul în care acești copii intră în instituția în care sunt deposedați de tot. demnitatea, libertatea și creierele lor devin terci. Spune-mi, ce cultura sunt ele pierd prin a fi adoptate în străinătate?

Problema în România de astăzi este vorba de bani și locuri de muncă pentru patronajul politic. Statul plătește instituții, case rezidențiale și centre de plasament, o bursa pentru fiecare copil. În cazul în care statul a găsit familii adoptive pentru 20.000 de 60.000 de copii aflați în custodia statului, ei ar pierde 33% din finanțarea lor și locurile de muncă de multe ori da familiei și prietenilor.

În generația mea, guvernul a dorit să dispună de copii. Astăzi, ei vor să profite de pe urma ei.

Ce va deranjeaza cel mai mult despre sistemul de protecție AZI?

Sunt de fapt, impresionat de cât de mulți lucrători sociali buni doresc să schimbe sistemul. Am obține o mulțime de e-mailuri de la asistenți sociali și a fost șocat pentru a vedea cât de mulți lucrători sociali au prezentat la România fără Orfanii conferința noiembrie anul trecut. Este o mare bucurie pentru a vedea toate familiile românești care au adoptat și doresc să adopte.

Știm cu toții că instituțiile nu sunt răspunsul. Dar eu nu sunt în favoarea doar închiderea instituțiilor. Pur și simplu pune copiii pe străzi este chiar mai rău. Cel puțin instituții oferă un pat, hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Stațiile noastre de tren sunt pline de persoane fără adăpost.

Cea mai mare problemă pe care o avem astăzi este că muncitorii care au lucrat în instituțiile în anii 1980, prin mijlocul anilor 1990, încă mai lucrează în sistem. Nu vă puteți aștepta schimbarea prin renovarea clădirilor atunci când aveți aceleași persoane și aceeași cultură.

Am vizitat 6 orfelinate acum 2 ani. Cele mai multe dintre copii au văzut povestea mea la televizor și au fost confortabil vorbind cu mine. Am întrebat fiecare copil, „Îți place care trăiesc aici?“ Ei au spus „Vezi că doamna de acolo? Ea încă ne bate.“Am întrebat«cât timp ea a lucrat aici?»Ei au spus«din prima zi, din moment ce acest loc a fost deschisă.»

Acesta este în mod constant același răspuns. Și m-am gândit: „Wow, există o problemă.“ Acești oameni trebuie să fie înlocuite.

Vreau să lucrez cu sistemul. Vreau să rămână în România. Pot să văd că oamenii sunt într-adevăr caută răspunsuri. Primesc un răspuns puternic atunci când vorbesc cu noua generație de români. Eu cred că este momentul potrivit să se confrunte cu trecutul nostru și de a crea un sistem care funcționează în interesul copiilor.

CONCLUZIE AUTORULUI

Am fost mișcat de Izidor. El călătorește în jurul valorii de România în trenuri murdare. El poartă valiza fără plângere, în ciuda unui picior paralizat parțial. El nu are mulți bani și nu este motivată de faima sau atenția publicului. Ceea ce el are o pasiune și scop.

România în 2017 îmi amintește de creștere în Germania în anii 1970. Îmi amintesc să vorbesc cu prietenii mei germani adolescente despre nazism și Holocaust. Ei au avut nici un răspuns, nici capacitatea de a înțelege groaza, doar o pasiune profundă pentru a lupta orice moștenire a nazismului. Mă simt același sentiment în rândul tinerilor români de azi ca se simt furie profundă față de orice abuz sau nedreptate față de copii.

Este un clișeu să spunem că viitorul nostru este în copiii noștri. Dar, în România cifrele vorbesc de la sine.

Orice decizie luată în casele noastre, comunități și guvern, trebuie să fie făcută în contextul „Este un loc bun pentru a ridica copiii sănătoși și facem tot posibilul pentru a găsi fiecare copil o familie iubitoare?“

 Izidor este în nevoie disperată de un nou picior bretele pentru piciorul poliomielita deteriorat. Vă rugăm să consultați link-ul și partaja sau dona dacă poți.
Iti multumesc pentru sprijin

Shame of a Nation

Shame of a Nation

Izidor Ruckel was born in 1980. When he was six months old, he became ill and his parents took him to a hospital where he contracted polio from an infected syringe. Later, the hospital doctors encouraged his parents to drop him off at an orphanage. From 1983 until 1991, Izidor lived in the Sighetu Marmatiei orphanage.

No one knows how many children were in Romanian orphanages at end of communism. The number is estimated to have been somewhere between 100,000 and 200,000. What we do know is that child abandonment was actually encouraged by the Romanian government as a means of population growth by discarding children who could not be productive workers for the state.

Sighetu Marmatiei is located in Sighet, a small city in northern Romania. It is the hometown of Holocaust survivor and Nobel Prize winner Elie Wiesel.

The Sighetu Marmatiei institution is located on the western edge of town behind a 6-foot wall. The sign above the entry reads “Camin Spital Pentru Minori Deficient,” which translates to the “Hospital Home for Deficient Children.”

In 1990, shortly after communism fell, ABC News’ 20/20 producer Janice Tomlin visited Sighet and produced the awarding series “Shame of a Nation.” Tomlin’s photos and videos brought the world’s attention to Romania’s horrific child welfare practices.

Communist newspaper encourages Mothers to leave their children in State Care

Dan and Marlys Ruckel of San Diego watched the 20/20 broadcast and went to Romania with the intention of adopting a child. On October 29, 1991, Dan and Marlys adopted Izidor. He was one of many Sighet orphans to make San Diego their new home.

In 2016, Izidor moved back to Romania, where he has committed his life to children without families and finding the means to support the 60,000 orphans of his generation who were never adopted.

Izidor meets his new mother
1990 – Izidor behind orphanage bars
Izidor’s family
I recently met Izidor at the Cluj train station to talk about his life, why he moved back to Romania, and the current state of child welfare.

TELL ME A LITTLE ABOUT YOUR BACKGROUND

From 3 until 11, I was in a hospital for children, not an orphanage. But back then, and still today, there is no difference between how a kid is treated in a children’s hospital or a state orphanage. They are both institutions.

Two years after arriving in the US, I started to miss the institution in Sighet. Nobody in the US had the answers that I was looking for, and I took out my anger on the people that loved me most, my adopted family. I was a child from hell.

Then a Romanian family came to San Diego for Easter and I heard about Christ. I wrote down tons of questions and began to find the answers I was searching for. People ask me how I overcame this. It isn’t because of my parents or anything I did, it was because I allowed Christ to tell me who I really was.

As my anger subsided and family life improved, I was asked to write a book to help families who adopt abandoned children. The book, Abandoned for Life, was published in 2003 and sold over 30,000 copies.

Izidor in the US with his father

For 17 years, since 2001, my primary life goal has been to tell people what happened in my institution and make sure it stops happening to other children in Romania. I have spoken hundreds of times, including on the BBC, in the Washington Post and recently in an interview with Morgan Freeman that will be aired this October in 176 countries on National Geographic.

DESCRIBE LIFE IN THE ORPHANAGE

We woke up at 5, stripped naked, since most kids wet themselves in bed, and went to another room for new clothes while the floor was cleaned. We ate breakfast, washed up and were put into a clean room where we just sat there rocking back and forth, hitting each other, sleeping or watching someone cry until they were drugged. After lunchtime, we went back into the clean room, repeating the same things as the morning. Then we were fed, bathed again, put into clean clothes and into bed for the night.

WHAT DO YOU WANT THE WORLD TO KNOW ABOUT YOUR EXPERIENCE?

First, that the children suffered more than anyone knows. No reporter can capture the suffering. The abuse was worse than anything reported. If you were handicapped like me, you were hidden and never allowed outside the institution.

Secondly, despite all trauma and emotional wounds, no life is ever lost. If we give these kids, now adults, some opportunity, with love, nourishment and development, they can function in the world and develop independence. I stay in touch with the kids I grew up with and they can be helped. They still have dreams.

WHY DO YOU KEEP RETURNING TO SIGHET ?

There are many reasons. First off, it was my home for 11 years and believe it or not, there are memories I cherish. The few times I was allowed out of the institution, I was in awe of the natural beauty of Sighet. Romania to me was the beautiful land outside the institution, not the evil inside the institution.

I like to visit some of the nurses. I call them my seven angels. Their love and compassion was the only source of hope I had.

There is also a specific memory that reminds me that God was with me even though I did not know who He was. On one of my trips outside the institution, I saw a dead man hanging on a cross. The nurse said it was Jesus Christ, but without any explanation. I actually thought he was some poor guy from Sighet.

I kept feeling sorry for him when I got back to the institution. Now I take a picture of that cross every time I am back in Sighet.

I go back to reconnect with the kids I grew up with. In 2014, four of us went back to the institution. Dolls, furniture and clothes were lying around like it just closed. Crows were everywhere like in a haunted house. But it was remarkable that each of us remembered things that the others had forgotten. It felt really good for us to share our common experience. When I asked them if they missed this place, we all said ‘yes’. It was our only childhood home.

But the biggest reason is to find out what really happened there. Even though the place had been closed for 11 years, it is still filled with records and supplies. When I was seven, a kid named Duma was beaten so badly that I hid under the sheets, fearful that I might be next. In the morning, I saw Duma’s naked bruised body and by lunch he was dead. Last year I found his medical records. His official cause of death was “stopped breathing.”

There was another kid named Marian who was hyperactive and was often given medicine. His father visited him every weekend and I would jealously look out the window as they sat on a bench. In time, Marius stopped eating and lost the will to live. I remember looking out the window on the Sunday when he died in his Dad’s arms. His Dad was crying and praying to heaven.

In 1995, there was a media story that Romanian orphans were given rat poison. Three years ago, a nurse from institution confirmed that Marius and many other kids were given rat poison.

Many former orphans are returning to Romania for answers. For me, it is all about forgiveness and making sure Romania stops sweeping the child welfare issue under the carpet. Children’s rights and interests are still being ignored.

From left to right: historian Mia Jinga, Izidor Ruckel and the director of IICCMER, Radu Preda. Photo: Lucian Muntean

On June 1, 2017, the state-funded Investigation of Communist Crimes (ICCMER) submitted a criminal complaint to the Ministry of Justice for the deaths of 771 children in the Sighetu Marmatei, Cighid and Pastraveni orphanages between 1966 and 1990. Investigators say this is just the tip of the iceberg for a much wider investigation that is needed into Romania’s 26 orphanages.

ICCMER investigators and archivists say official records list pneumonia and brain disease as the main causes of deaths, but witnesses say the causes were exposure to the cold, poor hygiene, starvation, lack of healthcare, rat poison, and violent physical abuse.

Investigators say Communist records classified children into 3 categories: reversible, partially reversible and non- reversible. Children in the latter two categories were thrown into centers to die.

Radu Preda, director of ICCMER says “My plea as a father is to ensure that these things never happen again. Let us do something on the media level and at the institutional level in order to ensure that no child in this country who has a handicap, or illness, or has been abandoned will ever be slapped, starved, tied down or left to die in their own feces.

We need to acknowledge the utterly uncivilized society of our communist past and rid all traces of this sickness from our child protection system.”

TELL ME ABOUT THE CRIMINAL INVESTIGATION YOU ARE A PART OF?

I agreed to help bring attention to a criminal investigation led by the Institute for the Investigation of Communist Crimes (ICCMER). This investigation focuses on the deaths of children in Sighet Marmatiei and two other institutions.

I asked the investigators if they were going after nurses and they said “No, only the people who dispensed medicine and managed the facilities.” Once I knew that, it was okay with me.

But I am less interested in putting people in jail than I am interested in getting financial resources from the State to support the 60,000 orphans of my generation that were never adopted. Most of them have no means to support themselves as adults and are homeless. My hope is that this investigation will lead to a much larger class action suit on behalf of these 60,000 citizens. There needs to be a cost for gross neglect or things will not change.

TELL ME ABOUT HOW THE ROMANIAN MEDIA COVERS CHILD ABUSE AND WELFARE

I could not believe all the Romanian media at the June 1st press conference announcing the criminal investigation. This was history! Romanians finally fighting for something that we failed to do all these years. I always challenge the Romanian media since all of the stories on orphans and child abuse come from international news organizations. Even today, all the footage of child neglect comes from international organizations.

For years people were embarrassed and scared about this issue. But now it seems young people are waking up to the fact that this is still going on.

IS THERE STILL ABUSE IN ROMANIA INSTITUTIONS

Yes there is. I do not know from firsthand experience, but I have heard so from people I know and trust. I am trying to get access to more institutions to help kids and social workers. I am not living in Romania to embarrass or destroy people. But the government officials in Parliament seem to have no clue what is really happening in their institutions.

DO YOU THINK ROMANIA SHOULD OPEN INTERNATIONAL ADOPTION?

I am fighting for international adoption for children with special needs or those that have no chance of being adopted in Romania. Most of the people in the government reject this idea on the basis that children will be damaged by losing their culture and identity if they get adopted outside of Romania.

That’s a horrible excuse. From the moment these children enter the institution they are stripped of everything. Their dignity, freedom and their brains become mush. Tell me, what culture are they losing by being adopted abroad?

The issue in Romania today is all about money and jobs for political patronage. The State pays institutions, residential homes and foster care a stipend for each child. If the State found adoptive families for 20,000 of the 60,000 children in State custody, they would lose 33% of their funding and the jobs they often give to family and friends.

In my generation, the government wanted to dispose of the children. Today, they want to profit from them.

WHAT BOTHERS YOU THE MOST ABOUT THE CHILDCARE SYSTEM TODAY?

I am actually impressed with how many good social workers want to change the system. I get lots of emails from social workers and was shocked to see how many social workers showed up at the Romania Without Orphans conference last November. It is a great joy to see all of the Romanian families that have adopted and want to adopt.

We all know that institutions are not the answer. But I am not in favor of just shutting down the institutions. Simply putting kids on the streets is even worse. At least institutions provide a bed, food, clothing and shelter. Our train stations are filled with homeless.

The biggest problem we have today is that the workers who worked in the institutions in the 1980’s through the mid-1990’s still work in the system. You can’t expect change by renovating buildings when you have the same people and same culture.

I visited 6 orphanages 2 years ago. Most of the kids saw my story on television and were comfortable talking to me. I asked each child, “Do you like living here?” They said “See that lady over there? She still beats us.” I asked “how long she has been working here?” They said “from day one, since this place opened.”

It is constantly the same response. And I thought “Wow, there is the problem.” These people need to be replaced.

I want to work with the system. I want to stay in Romania. I can see that people are really looking for answers. I am getting a powerful response when I speak to the new generation of Romanians. I believe the time is right to confront our past and create a system that works in the interests of children.

AUTHOR’S CONCLUSION

I was moved by Izidor. He travels around Romania on filthy trains. He carries his suitcase without complaint, despite a partially paralyzed leg. He does not have much money and is not motivated by fame or public attention. What he has is a passion and purpose.

Romania in 2017 reminds me of growing up in Germany in the 1970’s. I remember talking to my German teenage friends about Nazism and the Holocaust. They had no answers, no ability to comprehend the horror, just a deep passion to fight any legacy of Nazism. I feel the same sentiment among young Romanians today as they feel deep anger towards any abuse or injustice towards children.

It is cliché to say that our future is in our children. But in Romania the numbers speak for themselves.

Every decision made in our homes, communities and government, needs to be made in the context of “Is this a good place to raise healthy children and are we doing our best to find every child a loving family?”

 Izidor is in desperate need of a new leg-brace for his polio damaged leg. Please see the link and share or donate if you can.
Thank you for your support