Born to Defeat

Born to defeat; the incredible life story of the young man raised at the orphanage and who now provided a warm meal for the homeless of Bucharest. By Ramona Raduly. Translation by John Korst.

Gabriel Ciubotaru was born the day after the devastating earthquake of 1977. He opened his eyes to the world for the first time in a near ruined Bucharest, and this was to predict his destiny. His mother was an artist, the father an airline pilot. His father died in an airplane crash. When he was just ten years old, his mother also died from the rottenest of the Communist regime; she had been diagnosed with an extra-uterine pregnancy that had to be aborted, but for this, a commission was needed and abortions were not allowed at that time. Until the answer came, his mother died, and after this second great tragedy, Gabriel was taken to the ”Children’s Home”.

His years of school and adolescence were sprinkled with everything, and good and bad, but he grew up, learned, finished College and a Master’s degree and now helps the little ones. He founded the Association; ”Your Chance” with which he carries out many good deeds projects, but the dearest of his soul is ”A Warm Chance”, with which, for more than eight years, he provides a warm meal to the homeless of Bucharest.

An incredible story. A true story that could one day come to the page of the book ”Born to Defeat”.

”What does a day in your life look like today?”

”First of all, I don’t think that there are any significant differences between my program and those of other people, more or less ”N.G.O’s. This list probably sounds familiar to you; sleep, healthy eating, family, career, sports, reading, writing, travel etc. What is different from what I did five years ago is definitely a much better organisation, which helps me to better distribute the twenty-four hours of my life.

The sun shines above my house, I start my day with optimism, I carry out all the procedures I do in the morning, after which I eat and start work; I answer emails, I read correspondence, I answer telephones, counselling, conferences, meetings with collaborators, etc.and we solve the cases that come or are being finalised, I visit the social centres, I go to get donations from where people want to donate. Depending on the day, we prepare various projects, but the evening comes quickly over us. And because the summer is much longer, I have time to walk on the forest path, to relax and to think about my life.

I still visit the beneficiaries; for example today I was with a father and four of his ten children to see their mother in a penitentiary. I also read Ionut Ursu, the young man raised in an orphanage who has been volunteering in Nepal for five years. How did a child who, until he was eighteen, was told that he would die of A.I.D.S to build the first dental practice in Nepal?

”What are your current projects?”

A Warm Chance, Smile From the Box, Camp of Your Life, Requirements for Your Future, Helmut Schlotterer Social Centre.

”What is the dearest, closest project to your soul so far?”

The project ”A Hot Chance”.

”When you were a child, what did you dream of doing?”

My dream was to be a driver for salvation, to save people, but with the time and experience gained, I could say that I fulfilled this dream to help people. I didn’t think then that I could do so many things. Now I want to be a man to help people and to fill my parental void- the lack of a family, helping those in need. If you are not well anchored in your values, you may be living the dream of someone else, (society, parents, friends, boss.)

”What happened to you at the orphanage?”

After my mother’s death, I went to the orphanage called St. Stephens Children’s House. It has now been abolished. There were one-hundred children, each with his life story. Relatives took me there. They probably couldn’t afford to keep me. I was in school, in fourth grade in Sector One when my mother died. At the orphanage, we tried to organise the birthdays of my colleagues every month. We went to camps, we also had difficulties with the biggest ones who beat us. The desert was a luxury for us, fearing that the bigger ones will take it. But I was running from the placement centre and going to hospitals, and the doctors were protecting me and I was admitted for a few days. When I returned, they didn’t take much notice of me, because I told the Director and I was running away.

I learned a job, I finished school, we had good educators who helped us with lessons, they were beautiful memories. When the holidays came, then I was suffering, because most were leaving to go home and nobody came for me. I kept wondering if, as far as this big world was concerned, there would be no family for me. I was crying and calling out to God.

The Revolution came, the foreigners came with help and I started to grow. To grow old and to forget about the lack of family. We changed the room with furniture from donations, we dressed differently, we received oranges, we made juice. We slept six-eight children in a room. There is a lot to tell and I have not yet found anyone to help me finish my book ”Born to Defeat”.

I was organising trips. I remember that I went to a Children’s Centre in Busteni where there were three hundred children. I talked to them and it was an exchange of experiences.

”How were your school and teen years?”

The years of school and high school are unforgettable; full of joy, smiles, ears, emotions, years when I was part of a great and wonderful family. I remember with fondness the first day of school when, full of emotion, I went to class together with the teacher, a second mother to me, full of warmth and kindness, who loved us enormously and did everything she could to help us. She was the one who showed us, for the first time, with great patience, the magical powers of the pen, and the one who helped us choose the best path in any challenge we had. Even though I was in the more energetic group and I was upset about the lady teacher, she always had the power to understand us and to forgive us very easily. The day I finished fourth grade was full of strong emotions, both happiness because I was starting a new chapter in our lives, and sadness due to the separation from the lady teacher. I remember how many hugs, flowers and tears there were.

For me , the hardest stage in my life was in grades V-V111 and in High school when I felt alone in the world. But I learnt, worked hard to get somewhere, despite the obstacles in life. Thus, with the beginning of 5th. grade, I embarked on a new adventure of my life. We were all scared and curious at the same time. The years of Highschool proved to be wonderful and I learnt a lot of new things. Each teacher took care to teach us both lessons related to the subject taught and life lessons. I remember with joy the wonderful teachers we had, with all the defining gestures, how to teach and make us easily understand what they want to teach us and all the passion they had, each of them for own matter. I was forced to change High school but I quickly made friends. The school was in the orphanages yard, and my bedroom was facing the school yard, a wonderful view; I could see when children were leaving or coming to the school, and when the yard was filled with children, I was motivated to learn and to move on.

In school, I connected with beautiful friends. We were surrounded by two different worlds- children from families and those from the placement centre. I was watching and seeing the differences. Even though the children in the families were poor, they were more educated, but we from the centre were happier because we lived permanently in the community.

But the nucleus of life forms in the family. I did not understand then that there is another world.

”Who trained you to become a man today?”

People come and go from your life. Many special people have passed through my life, but some people remain for the rest of my life in my heart and mind. Every person who goes out of your way puts a brick in your character. It is not one particular person who trained me, it is a labyrinth of people, from my mother, educators, teachers, my aunt, to new people who came into my life after I opened the ”Your Chance” Association. Several doors opened to me. I got in touch with another kind of people, more responsible, serious. Also, every thank you from an orphan child or a child from a poor family has given me hope to move forward, change destinies and train at the same time.

I can remember a few people; my wife Gabriela, my aunt and my niece, Casiana Fometescu, Carmen Stoica, Diana Milea, Andrei Stan, educators, Mrs Mihai, Physics teacher, Aikido coach, Mr Grigorescu.

”When did the idea of helping sprout in your mind?”

A psychologist told me that God has put in me a special seed, to help people, because not everyone can do this because it is difficult to work with people. I liked to help as a kid, even though I grew up in an orphanage. After ’89, I was a volunteer at various N.G.O’s, such as YCC Romania,(Love and Home for Children), UNICEF, Ovidiu Rom, Alinare Foundation, etc. I was involved in all kinds of projects, from building houses, painting and offering clothes and accessories to counselling etc.

”And why do you do that?”

I help because I feel good about what I do, it’s a lifestyle, a passion, like medicine or other specialities, it’s a calling. By doing good things for others, your self-esteem will increase and you will have the satisfaction that you have given, that you give people a chance to be more responsible and to value your help. When you help, you take the burden of the beneficiaries soul, but give it the power it needs to recover. You can be an example to others and try a state of joy and fulfilment. Because when we help, we can make amazing things happen by pushing those in need to be happy.

”What is your motivation?”

When I give, I feel happy, and especially when I see others happy. As I am connected to the needs of poor people, with those who want to help, I am glad that I can be a bridge between the poor and the helpers.

”Were there times when you cursed your fate? Or on the contrary, do you thank God for living and being healthy?”

I thank God for giving me this opportunity to move forward. It is not easy. There are all kinds of obstacles in life. I had moments when I was about to give up, but Heaven always lifted me up and gave me the power to move forward.

”What’s your biggest regret in life?”

My regret is that I didn’t have my parents near me to see how I grew up and be satisfied with myself. I can’t speak well in words, but I think life gives you a lemon and you have to make lemonade. I was pleased with what I had and my regret is that I am too open and exposed to less good people. I can make mistakes but I also learn something from it every time.

”What makes you happy?”

If you fail to make a lifestyle out of being happy, because happiness is from God. It activates according to your state and your involvement in helping others. Let me throw away all the useless things and keep only the essentials. To read and learn new things, not to upset anyone and see happy people.

”What does ”Your Chance” mean?”

The Association ”Your Chance” was born from a desire to give a chance to everyone in need. To be a chance for both the people who want to help and for those who receive. Why is ”Your Chance” the expression that gives you the power to move forward even if you are going through difficult times in your life? Because we all have a chance in life and it’s a pity to waste it and not use it to do good.

Copiii Lui Irod; Vlad Alexandrescu

Raport devastator despre copiii orfani și abandonați ai României: sedați, abuzați și privați de educație

Copiii orfani sau abandonați ai României ajung de multe ori să se sinucidă după ce împlinesc 18 ani și sistemul de protecție a copilului îi abandonează. În alte cazuri, ei ajung pur și simplu marfă pentru rețelele de trafic de carne vie.

Și asta deși România investește în fiecare an 1,7 % din PIB pentru a le oferi acestor copii o șansă la o viață normală.

Concluziile acestea sunt desprinse din cartea Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsați în grija statului – publicată recent la Editura Humanitas. Volumul condensează peste un an de dialoguri și documentare referitoare la problemele copiilor instituționalizați, realizate de senatorul USR Vlad Alexandrescu, fost ministru al Culturii.

Într-un dialog cu Vlad Alexandrescu, am vorbit despre abuzurile și lipsa de iubire la care sunt supuși mulți dintre copiii orfani sau abandonați, chiar de către cei care ar trebui să-i ajute.

Reporter: Cartea dumneavoastră raport se numește Copiii lui Irod. Și aș vrea să vă rog să explicați puțin această alegere.

Vlad Alexandrescu: Irod a poruncit uciderea a 10.000 de copii. Și acești prunci au fost uciși.

Unul, însă, a scăpat. A scăpat grație familiei lui, grație celor care l-au ocrotit, l-au ascuns și l-au salvat. Eu am convingerea că oricare din acești 53.000 de copii care sunt lăsați în grija statului român pot fi salvați.

Pot fi salvați în aspirațiile lor, în dezvoltarea lor, în vocația lor, în educația și în viitorul lor, dacă ne implicăm. Dacă facem ceva pentru a le schimba soarta și dacă ne oglindim în sistemul de protecție a copilului, noi, ca societate.

Dacă nu, ei suferă și cer ajutorul în continuare.

Toți copiii pe care i-am văzut în sistemul de protecție a copilului mi-au cerut ajutorul.

Mie și celor care ne-am interesat sau ne interesăm de soarta lor. Am ascultat multe strigăte de ajutor în acest an și ceva în care m-am ocupat de problemele lor.

Și cred că nu putem trece mai departe peste acest prag care îl reprezintă sistemul de protecție a copilului.

– Citind anumite bucăți din volum, mi-am adus aminte de reportajele referitoare la România și copiii ei instituționalizați, difuzate după Revoluție. Există diferențe majore între ce-ați văzut dumneavoastră în acest ultim an și viața copiilor de atunci? Am parcurs un drum de atunci?

– Da. Categoric există modificări majore: ele țin de reducerea numărului de copii aflați în centre. În anii ’90, erau sute de copii în fiecare centru și erau un fel de fabrici de protecție a copilului.

Numărul copiilor a scăzut mult.

Ne uităm la darea lor în îngrijire la asistenți maternali, asta a fost marea inovație a sistemului în perioada guvernării Năstase, atunci când baroneasa Nicholson a opus un veto de principiu integrării României în UE, câtă vreme nu se modificau parametrii din protecția copilului.

Nu am mai văzut sute de copii într-un singur centru, nu am mai văzut copii legați cu sfori de paturi.

Dar felul în care represiunea se exercită asupra copilului s-a modificat în acești ani. Lanțurile sau funiile cu care erau legați au luat forme mai subtile, s-au transformat în medicație neuroleptică, în medicație psihotropă și în tratamente psihiatrice.

Acest lucru nu cred că se petrecea înainte de Revoluție, dar este o moștenire a regimului comunist, în sensul în care, în timpul regimului comunist exista psihiatrizarea ca metodă de represiune și de lichidare a rezistenței politice.

O metodă preluată din psihiatria sovietică.

Au existat și în România opozanți ai regimului care au fost internați în azile psihiatrice și ulterior tratați cu neuroleptice ca să tacă.

Acest procedeu a fost, mutatis mutandis, transferat la adresa copiilor mai gălăgioși, sau la adresa copiilor mai nesupuși. Întâlnim mulți în sistemul de protecție. Și lor li s-a instalat un tratament psihiatric, întâi în spitale de psihiatrie pentru copii, tratament care, apoi, de regulă, este prelungit în centrele de plasament, cu avizul psihiatrilor infantili din județele respective.

Fără a se recurge la psihoterapie, așa cum ar fi normal, fără ca psihoterapia să înlocuiască câte puțin medicația psihiatrică dură, neuroleptică, antiepileptică, anxiolitică.

Și prelungind acest tratament, uneori ani și ani de zile. Perioadă în care, evident, un copil se dezvoltă, îș dezvoltă capacitățile cognitive, aspirațiile, vocațiile…

“Multe din școlile speciale își au sediul chiar în incinta orfelinatelor, în spatele unor ziduri după care nu se vede mare lucru. Astfel că mulți copii fac școala în aceeași îngrăditură cu casa în care stau”

Vlad Alexandrescu

– Să fie foarte clar pentru cititori: această medicație nu este necesară.

– Nu, nu este necesară! Această medicație apare pe fondul, de regulă, a unui episod de rebeliune, de revoltă, al copilului. De nesupunere.

Episoade care sunt firești în dezvoltarea unui adolescent. Sau chiar a unui copil mai mic.

Trebuie să ținem cont – copiii care au fost plasați în centrele de plasament au fost abandonați, uneori au fost mutați dintr-un centru în altul, sau au venit de la asistenți maternali și au ajuns în centru, parcursul lor în sistemul de protecție a suferit numeroase accidente și, evident, aceste traume sunt internalizate și se repercutează în psihicul copilului în diverse moduri.

Nu sunt copii bolnavi, sunt copii nesupuși, agitați, anxioși. Lipsiți de atenție, lipsiți de dragoste, fără un mediu care să-i ocrotească.

Și, sigur, de diverse episoade care își au originea în acest trecut traumatic. Evident, cazurile necesită îngrijire și terapie, dar e exact ceea ce ei nu primesc.

În loc să primească terapie, primesc sedative. Iar aceste medicamente le reduc capacitatea de învățare, de pildă, de adaptare la mediu, de socializare.

Îi conduc adesea căre eșec școlar. Repetat. Îi aduc în fața unor comisii, între ghilimele, de evaluare a performanțelor școlare, care uneori, și la presiunea părinților copiilor din familii tipice, îi fac să fie excluși din sistemul de învățământul de masă.

– Este o tendință în învățământul de masă să îi excludă?

– Da. În ciuda legii – legea e foarte clară, Legea Educației Naționale prevede că atunci când se poate, un copil trebuie să rămână în învățământul de masă, pentru că tocmai acesta e cel care-i dă posibilitatea să se deschidă spre mai multe domenii, să cunoască mai multe lucruri care i-ar putea ghida viitorul.

Și aceste “comisii” deseori se pronunță în favoarea trecerii copilului în învățământul special.

Așa cum se face în România.

Sigur, nu vorbesc de excepții, dar, în general, e un învățământ care, mai degrabă, încadrează copilul în marea parte din zi, dar îi dă foarte puține elemente de formare, de educație.

Spre exemplu, tabla înmulțirii se învață în clasa a opta, spre deosebire de clasa a doua.

“După clasa a opta m‑am înscris în clasa a noua. Nu ştiam absolut nimic. Eram sedat şi abia reuşeam să fac adunări şi mici înmulţiri. De fiecare dată când rugam pe cineva din personal să mă ajute la şcoală nu putea să mă ajute. Eram foarte mulţi”

Mărturie din volumul Copiii lui Irod

– O școală specială în care un copil din sistemul de protecție poate să ajungă pur și simplu pentru că niște oameni nu au chef să-și bată capul cu îngrijirea lui.

– Nu au chef să-și bată capul, uneori ar fi nevoie de un profesor de sprijin și el nu există sau nu sunt dispuși să-și dedice timpul acestui lucru, alteori sunt probleme de disciplină sau de integrare în mediul școlar, care iarăși se rezolvă în felul ăsta, ceea ce nu este normal.

În general, sunt preferate aceste metode de excludere din spațiul comun al educației. Multe din școlile speciale își au sediul chiar în incinta orfelinatelor, în spatele unor ziduri după care nu se vede mare lucru. Astfel că mulți copii fac școala în aceeași îngrăditură cu casa în care stau.

– Practic li se anulează orice fel de șansă de a se integra.

– Pierd contactul cu mediul social, normal, tipic, pierd legătura cu copiii din familii tipice, iar educațional sunt limitați, sunt reduși la niște forme extreme de educație.

– În momentul de față, despre câți copii vorbim, în sistemul de protecție din România?

– Sunt 53 de mii de copii și câteva sute, în totalul sistemului de protecție a copilului, un număr care arată că rata copiilor abandonați nu a scăzut din anii ’90 până acum.

Și circa 3000 de copii anual părăsesc sistemul de protecție, dar alții 3000 anual ajung în sistemul de protecție.

“În general sistemul de protecție încearcă să scape de copii la 18 ani. În condițiile în care ei, repet, nu au deprinderile necesare pentru o viață independentă. Nu au fost educați financiar și nu știu condițiile elementare pentru a-și asigura traiul. Nu au avut bani în decursul copilăriei, nu au primit bani. Nu știu să-i gestioneze”

Vlad Alexandrescu

– Cei care intră sunt copii abandonați?

– Da, există cifre în acest sens. Există mai multe moduri prin care copiii ajung în sistemul de protecție: abandonul la naștere sau în primele luni de viață. Dar nu de aici provin cei mai mulți copii.

Majoritatea ajung în sistemul de protecție în cursul copilăriei lor, după ce familia din care fac parte a întâlnit diverse evenimente care au făcut-o să-și abandoneze copiii. Și imensa majoritate a acestor familii sunt lovite de sărăcie.

Sărăcia este cauza principală a abandonului și ea este cea care aduce copiii în sistemul de protecție.

– Care este momentul în care părăsesc sistemul de protecție?

– Este momentul cel mai dureros, de fapt. În principiu, la 18 ani, odată cu majoratul. Deși legea prevede în mod explicit că, dacă tânărul își continuă studiile sau chiar este angajat într-o formă de muncă cu contract de muncă, mai poate beneficia până la 26 de ani de sistemul de protecție.

Marea majoritate a copiilor, însă, nu cunosc aceste prevederi, și ele nu le sunt aduse la cunoștință de cei care îi au în grijă. Ceea ce este, iarăși, un lucru foarte preocupant.

Pentru că la 18 ani un tânăr nu e gata, nu e pregătit să înfrunte viața, să-și câștige singur existența, să aibă o casă a lui pe care să și-o poată plăti, să aibă o slujbă și să răspundă la toate nevoile firești.

– Nu mai există nicio formă de ajutor pentru ei după 18 ani?

– Doar dacă fac studii, și lucrul acesta, din motivele pe care vi le-am arătat, este foarte rar. În general sistemul de protecție încearcă să scape de copii la 18 ani.

În condițiile în care ei, repet, nu au deprinderile necesare pentru o viață independentă.

Nu au fost educați financiar și nu știu condițiile elementare pentru a-și asigura traiul.

Nu au avut bani în decursul copilăriei, nu au primit bani.

Nu știu să-i gestioneze. Asta iarăși e o problemă foarte gravă despre care nu se vorbește.

Un copil din sistemul de protecție primește și el o alocație ca orice copil, care era 82 de lei până luna trecută.

Dar această sumă nu îi venea copilului, ci i se punea pe un cont, într-un mod absolut abuziv, și se adunau acolo toate alocațiile până la vârsta de 18 ani.

Și la 18 ani îi pun în brațe o sumă de 8000-10.000 de lei. Nu e firesc, pentru că această alocație este o sumă lunară pentru nevoile copilului. Copilul nu poate să-și ia un stilou, un caiet pe care și-l dorește, o haină pe care și-o dorește, un telefon…

– Nu poate să facă nimic.

– Nimic!

Nu există, nu are o identitate economică. În afară de cei 82 de lei, un copil din sistemul de plasament mai primește 28 de lei pe lună, bani de buzunar.

Dar acești bani nu-i primește, de fapt, în totalitate.

Pentru că din ei i se rețin diverse sume: pentru săpun, pentru medicamentele neuroleptice, care i se administrează și care, o parte, nu sunt asigurate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Și prin acest sistem de a fi ținut într-o dependență absolută, un copil din sistemul de protecție nu poate să își exprime niciun fel de dorință, niciun fel de nevoie, în raport cu alți copii pe care îi întâlnește la școală și care au tot felul de lucruri.

Și atunci ce se întâmplă? Această lipsă elementară de grijă la adresa lui se transformă într-o vulnerabilitate uriașă.

Apar niște domni în prejma centrelor de protecție care le explică copiilor că ar putea să obțină niște bani dacă ar presta niște servicii.

Și uite așa, copii care nu au nicio vină, la o anumită vârstă, dar începând foarte devreme, de la 12 ani, ajung să fie antrenați în rețele de exploatare a minorilor despre care, iarăși, nu se vorbește la noi, dar care există.

Și devin carne vie, de fapt, în serviciul unor persoane.

Aceste servicii continuă în mod evident și după părăsirea sistemului de protecție și alimentează rețele întregi de trafic de carne vie dinspre România către Occident.

Am avut discuții cu ofițeri de poliție din Interopol, din Europol, ofițeri de legătură care asigură cooperarea dintre Poliția Română și polițiile din statele membe UE, și am aflat că România este exportatoare de servicii sexuale cu minori și tineri în Occident.

Și sunt cunoscute, sigur, cazuri, cum ar fi cazul de la Țăndărei, care a beneficiat de o cooperare polițienească cu Marea Britanie, în urma căreia a fost demantelată o rețea foarte importantă de trafic de carne vie.

Rezultatul este, însă, că în Marea Britanie, 124 de persoane au fost condamnate în acest caz, iar, deocamdată, în România, au fost achitați. Sigur, există un recurs al procurorilor, dar, deocamdată, nu există nicio condamnare.

Statul român este singura instituție abilitată legal să se ocupe de îngrijirea copiilor abandonați

– Este paradoxal să vezi că veniturile României cresc constant din 90 încoace și nu putem corela foarte bine cu nicio creștere a serviciilor sau investițiilor. În același timp, Direcțiile de asistență socială și protecția copilului sunt, în unele cazuri, printre cei mai mari angajatori ai județelor. Cum se poate să avem această investiție, care e clar că este mare, în sistemul de protecție, și acest sistem să dea rezultatele pe care le dă?

– Consumul de resurse în sistemul de protecție al copilului este mare, cam 1,7% din PIB, deci o cifră importantă. Aceste Direcții generale de asistență socială și protecție a copilului (DGASPC) sunt foarte bine dezvoltate în județe, sunt angajatori importanți, ele mobilizează și investiții importante.

Dar banii trec cumva pe deasupra copiilor, copiii nu îi văd, nu beneficiază în mod direct de ei. Am fost în centre de plasament în care directorii, foarte mândri, îmi arătau că s-au făcut investiții, s-au pus termopane, gresie la baie, faianță și așa mai departe.

Dar copiii făceau duș tot în aceeași cabină de duș fără baterie de duș, și băieți și fete, tot orfelinatul.

Banii merg în beneficiul unor firme. De aceea, atunci când se vorbește despre investiții în centrele pentru copii, nu sunt deloc impresionat, pentru că nu aflu nimic despre felul în care un copil cu adevărat beneficiază de acești bani.

Nu sunt servicii, cum spuneam, psihoterapie nu există, alte terapii, servicii sociale, servicii de educație specială acordată acestor copii, în afară de învățământ.

Nu există.

În general, îngrijirea specializată care ar trebui să existe pentru copiii care nu au familie, nu au o mamă și un tată și nici frați acolo, uneori sunt separați frații, ar trebui să beneficieze de tot soiul de servicii care să-i suplinească lipsa familiei și să-l orienteze în viața lui de copil sau de adolescent.

Nimeni nu se gândește la aceste lucruri.

Lumea se gândește să facă investiții în case pentru că asta aduce profit unor firme. De aceea, trebuie să fim foarte atenți când ni se vehiculează niște cifre, pentru că trebuie să distingem între banii care cu adevărat profită copilului și banii care profită altora în numele copilului.

“Am întâlnit copii, de pildă, care cântau la vioară. Au fost luați, transferați în mediul rural, li s-a luat vioara și s-a terminat și cu școala de muzică. Este inadmisibil așa ceva. Inadmisibil! Pierdem o cantitate de inteligență, de sensibilitate, de creativitate enormă! Și nu mai vorbesc de suferința pe care o creăm prin acest mod neglijent de a trata copiii aceștia”

Vlad Alexandrescu

– Avem vreo instituție care face o evaluare periodică și constantă a activității actorilor din sistemul de protecție a copilului?

– Există o Autoritate Națională de protecție a copilului și adopție, care, în principiu, monitorizează activitatea tuturor direcțiilor județene, și care e, de fapt, la nivel central, autoritatea care răspunde și care evaluează.

Dar la nivelul Autorității nu am avut sentimentul că există cu adevărat o conștientiare a tuturor problemelor pe care le expun în acest raport moral.

E nevoie de o a doua reformă adâncă a sistemului de protecție a copilului, după cea care s-a petrecut sub Guvernul Năstase. Care să țină cont de toate aceste strigăte de ajutor.

Și care să reevalueze și sistemul de asistență maternală.

Sistemul de asistență maternală este, în bună parte, un sistem ruralizat, imensa majoritate a asistenților maternali sunt în mediul rural.

Pentru cei din mediul rural, salariul acordat unui asistent maternal, plus indemnizația de plasament pentru unul, doi sau chiar trei copii, ajunge să fie o sumă importantă.

Un venit foarte bun pentru mediul rural, care poate ajunge până undeva pe la 3000 de lei pe lună.

În schimb, constatăm că foarte mulți din acești copii sunt forțați la muncă, ceea ce nu e normal, pentru că ei sunt puși acolo să aibă, ca orice copil, dreptul la educație, la familie.

Deseori sunt ținuți să nu meargă la școală, privați de școală.

Și adesea sunt supuși și unor alte abuzuri, cum ar fi cele fizice, violență domestică, dar și abuzuri sexuale uneori. Despre care, iarăși, am mai vorbit în raport, și despre care nu se vobește în general.

Modul în care sistemul de protecție a copilului monitorizează asistența maternală este extrem de superficial. Sunt în principiu vizite lunare sau o dată la două luni, pe care cineva din protecția copilului le face la asistentul maternal, și în majoritatea acestor vizite persoana care face evaluarea nu stă de vorbă cu copiii, ci stă de vorbă clar cu asistenții maternali.

Completează rapid o fișă. Deseori pleacă din sat cu sarsanalele pline – trebuie s-o spunem! Cu cât copilul crește, cu atât capacitatea lui de muncă e mai mare, și asistentul maternal profită de asta.

Și ei se transformă în sclavi.

Când ajung la 18 ani, sunt puși în stradă și se cer alți copii pentru a parcurge același traseu.

Faptul că ei sunt plasați la sat îi condiționează de la început.

Am întâlnit copii, de pildă, care cântau la vioară. Au fost luați, transferați în mediul rural, li s-a luat vioara și s-a terminat și cu școala de muzică.

Este inadmisibil așa ceva. Inadmisibil!

Pierdem o cantitate de inteligență, de sensibilitate, de creativitate enormă! Și nu mai vorbesc de suferința pe care o creăm prin acest mod neglijent de a trata copiii aceștia.

– Este doar neglijență?

– O bună parte este neglijență, alta este totala nepăsare. Lipsă de sensibilitate și iresponsabilitate. Pentru că ai pe mână soarta unui om. Azi are doi ani, mâine patru, poimâine 16 ani. Și la 18, îl scoți afară în stradă și îi spui: descurcă-te!

– Ce se întâmplă, în general, cu copiii aceștia?

– Mor!

Mor, sunt mulți care mor, sunt alții care se sinucid, rata de suicid e foarte mare. Se îmbolnăvesc, ajung în rețele de prostituție și devin vulnerabili la alte boli.

Alții ajung, pur și simplu, dacă reușesc să se păstreze sănătoși, într-o formă de robie, dacă reușesc să fie angajați undeva, nu au niciun fel de protecție, sunt ținuți fără contracte de muncă într-o formă de șerbie, de fapt. Medievală!

Că nu au familii care să aibă grijă de ei, să-i educe, să le spună drepturile. E o formă de iobăgie. Unii ajung la țară pe la ferme de animale, alții în construcții…

– E ca un sistem de captivitate prelung…

– Da! Și care va dura toată viața! Nu se termină la 18 ani, abia atunci începe.

“Provin din centrele de plasament, sunt student şi am trecut şi eu prin multe abuzuri. La fel, am fost încadrat ca fiind o persoană cu dizabilităţi şi am fost sedat timp de doi ani. Am fost încadrat cu retard mintal pentru că vorbeam prea mult şi vedeam prea multe. Timp de doi ani am luat Torendo, Strattera şi Xanax, medicamente care mă transformau într‑o legumă… De ce îmi dădeau? Pentru că vorbeam prea mult. Au venit tot felul de miniştri şi eu spuneam tot timpul ce se întâmplă. Veneau televiziunile şi m‑au dus la un psihiatru, mi‑au făcut un carnet de handicap şi mi‑au băgat medicamente forţat în mine”

Mărturie cuprinsă în volumul Copiii lui Irod

– Nu ar fi firesc ca tot acest sistem să fie evaluat în funcție de cum se descurcă copilul după 18 ani?

– Nu există niciun fel de monitorizare a celor care părăsesc sistemul de protecție. Legea spune că, timp de 6 luni de zile, poți să supraveghezi ce se întâmplă cu el, sau până la un an de zile. În realitate nu avem date!

Nu avem date despre ce se întâmplă cu copiii care au părăsit sistemul de protecție a copilului în ultimii 30 de ani! Nu știm ce se întâmplă cu ei.

Nu că nu știu eu, nu știu autoritățile, nu știe Ministerul Muncii, nu există o evaluare post îngrijire! Nu există o evaluare a copilului, ceea ce e tot atât de grav!

Nu există un feedback, ei nu au învățat să se exprime despre sistemul în care sunt ținuți! Nu există o posibilitate a ONG-urilor să ceară socoteală.

Sunt foarte multe ONG-uri care ar vrea să se implice, dar nu sunt lăsate să o facă. Nu există nicio posibilitate legală ca acestea să ceară socoteală sistemului de protecție a copilului.

Există acum, mai recent, un Consiliu al tinerilor instituționalizați, care ar dori să devină un actor care să fie luat în calcul în programele și strategia de funcționalizare.

Ei, primirea lui ca actor în această hartă este foarte dificilă. Nu există, încă o dată, un feedback pe care copiii să-l poată da față de cei care îi protejează sau sunt responsabili de viața lor.

Și asta e foarte grav.

În general, plângerile copiilor sunt foarte puțin luate în seamă. Telefonul copilului, care era un mod de a reacționa, a scăzut foarte mult în ultimii ani, au scăzut foarte mult apelurile, pentru că nu are efect sau nu se știe în centre că există.

Ceea ce e un lucru foarte rău, deoarece acești copii se află în mâna abuzatorilor lor.

Orice plângere sau reclamație ajunge tot la abuzatori.

Și le e frică în anumite situații să spună, pentru că condițiile în care sunt ei ținuți – mă refer la hrană, la odihnă, la timpul liber – chestii elementare, pe care ei le simt imediat ca forme de respresiune, se pot îmbunătăți foarte mult în urma unor reclamații.

Încă o dată, nu sunt deținuți în penitenciare, sunt copii care cresc în sistemul de protecție.

– Într-o țară afectată de o criză demografică gravă și de exodul migrației, ar trebui să avem…

– Ar trebui să creștem niște copii, niște oameni. Unii dintre ei pleacă din țară pentru că sunt antrenați în rețele, asta mă sperie, în rețele de exploatare și trafic de ființe vii!

8941 de copii cu dizabilități se aflau, la nivelul anului 2017, sub măsura protecției speciale, la nivel național

– Ați repetat de mai multe ori că este vorba despre un raport moral. Ce doriți să spuneți cu asta?

– E un raport moral pentru că e făcut de o singură persoană, un senator ales care și-a utilizat prerogativele încercând să intre în centrele de plasament.

Am stat de vorbă cu copiii, cu personalul de îngrijire, cu psihiatri, cu psihologi… Dar e un raport moral pentru că e un raport subiectiv – sistemul de protecție așa cum l-am văzut eu.

El e complementar cu alte rapoarte, cu rapoartele unor organizații internaționale, există un raport UNICEF mai vechi… Și această dimensiune subiectivă eu o asum, însă cred că tocmai concluziile acestui raport ar trebui să stea la baza Autorității Naționale pentru o reformă profundă.

– Ați încercat să aveți discuții oficiale cu cei de la Autoritate, în care să le aduceți la cunoștință problemele astea?

– Am trimis acest raport, odată publicat, tuturor autorităților centrale care sunt competente, atât ANPC, cât și Avocatul Poporului, Ministerului Muncii, Ministerului Educației, Ministerului Sănătății, Primului Ministru.

Doamnei Dăncilă i-am cerut să instituie un comitet interministerial de acțiune în chestiunea copiilor abandonați. În momentul de față, mingea se află pe masa Guvernului. Pentru că acești copii sunt oficial în grija statului român.

Dacă nu va exista niciun răspuns din partea Primului Ministru, atunci voi sesiza Biroul Permanent al Senatului și voi cere o Comisie specială de anchetă parlamentară care să meagă mai departe.

Deocamdată, însă, este prerogativa Guvernului.

Guvernul trebuie să înceapă această nouă reformă. Și lucrurile nu vor rămâne aici. Acest raport este o etapă în procesul de schimbare profundă a sistemului de protecție al copiilor, fără de care noi nu putem trăi liniștiți în această țară.

– Dacă ar fi să le explicați cititorilor cum este viața într-un centru de plasament, cu ce imagine ar trebui să rămână?

– Imaginea gratiilor de la ferestrele orfelinatelor. Orfelinatele sunt niște mici centre de detenție, în realitate. Din care nu se poate ieși decât cu bilet de voie. Acordat cu bunăvoința șefului de centru.

În jurul orfelinatului se află și o firmă de pază, care filtrează ieșirile și intrările.

Am întâlnit centre de plasament din care copiii fugiseră de săptămâni întregi și nu-i căuta nimeni. Am sesizat Parchetul în această situație: nu este posibil să lipsească jumătate din efectivul centrului și să nu te întrebi unde sunt, să continui să eliberezi porțiile acelea de mâncare în fiecare zi, dar copiii aceia nu mai sunt acolo, nu mai merg la școală, sunt dispăruți.

Când spun că sunt copii care dispar, știu foarte bine ce vorbesc! Cum poți să accepți să se întâmple acest lucru?! În ce țară trăim?!

– Ați avut probleme cu accesul în instituții de genul acesta?

– Da, sigur. Eu am cerut întotdeauna să intru în aceste centre cu o scrisoare adresată Direcției. În majoritatea centrelor am fost primit, dar sunt și centre în care nu am fost primit.

În București, de pildă, în sectorul V, am stat trei ore și jumătate în fața unui centru de plasament, Cireșarii, unde mi s-a explicat că, cu toate că sunt senator al României, nu pot să intru acolo.

Pentru că copiii au dreptul la imagine și la viață privată. Eu nu voiam să tulbur nici viața privată, și nici să le fac fotografii. Voiam să aflu de la ei cum trăiesc, dacă sunt mulțumiți, dacă au nevoie de ajutor.

Și în acest centru eu nu am putut intra. Apoi am aflat că este unul din centrele din București cele mai afectate de rețelele de prostituție.

Au fost alte centre în care am fost primit, dar am constatat că nu erau decât o treime din efectivul de copii, ceilalți erau mobilizați la alte activități.

Am cerut ulterior să revin, să stau de vorbă și cu ceilalți copii, și mi s-a explicat că din ce au observat ei, n-am fost prea încântat de ce-am văzut, așa că nu e cazul să revin.

Sistemul este foarte netransparent, îmi dau seama ce înseamnă dacă un senator al României nu a fost primit sau a fost primit condiționat – într-un centru mi s-a cerut să depun telefonul mobil la ușă, dar m-au atenționat că eu voi fi filmat pe toată perioada vizitei mele.

– Există pași legali pe care îi poate face oricine pentru a deveni persoane de referință?

– Da. Să cerem să vedem câte un copil, să ne interesăm de el mai des și legea spune că, dacă la un moment dat devii persoană de referință, ți se permite accesul. Sigur, trebuie să anunți.

Pentru el, s-ar putea ca asta să fie o poartă către normalitate, către libertate. Și către un viitor mai altfel decât cel care i se rezervă.

Pentru el, ca să încheiem metafora, s-ar putea să fie ieșirea din condamnarea lui Irod.

Vlad Alexandrescu are 54 de ani și este profesor universitar la Universitatea din București. A obținut diploma de doctor în filosofie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris.

A fost ambasador al României la Luxemburg și ministru al Culturii în guvernul Cioloș.

Din 2016, a fost ales senator al României în circumscripția București, susținut de USR.

Investigations-Child Trafficking, Romania


LabMin: “There are suspicions of trafficking children in orphanages. Investigations are ongoing” July 18, 2016

There are suspicions of trafficking children in some orphanages in Romania, Labour Minster Dragos Pislaru told a TV show on Sunday.Labour Minister also stated that he received this information from the intelligence services in May, when he took office. At the moment, there are ongoing investigations in four or five orphanages “from the South of the country”.

“I have several cases in the South-East of the country, in which there are suspicions of trafficking in human beings and of prostitution, related to the institutions hosting children. I’m talking about the state institutions in which there is a suspicion that trafficking in children existed. Foster homes, orphanages”, stated Dragos Pislaru for Digi 24.

He also said that many children from the Romanian orphanages are sedated with strong medicines having similar effects to drugs.

“Information will reach to the public opinion after we will see that the evidences are prepared”, Pislaru added.

The shocking statements are coming after about two weeks since seven employees of the Sfanta Maria Social Services Complex within the General Directorate for Social Assistance and Child Protection of the Sector 1, have been remanded by the Court of Bucharest. They are accused of maltreatment of a minor, abuse of office and embezzlement.

Last year only, 1,555 children reached to be cared for by the state.

“There are 1,100 public institutions in Romania in which children not cared of by their parents are protected. Since we reestablished ourselves, we perform inspections. We face relatively frequent with complaints coming from employees, from children or from parents; not all of them are that important as the ones mentioned by Minister Pislaru, but we had this kind of complaints also – trafficking. We sent them further, on our turn”, stated the President of the National Authority for Child’s Rights’ Protection, Gabriela Coman.

The actions this institution can take following an inspection are related to seizing the criminal investigation bodies, who verify such suspicions, she mentioned. “Further, the complaints related to abuses such as tying children or violence against children performed by the employees are immediately seized to the President of the County Council, who is the employer of the personnel in these centers and who can take the adequate measures”, Coman added.


Romania Reborn; 8 Things You Should Know About Romania’s Child Welfare System

8 Things You Should Know about Romania’s Child Welfare System


In November 2017, the Romania Without Orphans Alliance (ARFO) published its annual report on the condition of children living in Romania’s child welfare system. An English-language version came out in January.

The 24-page report—beautifully designed with photos, charts, data, and analysis—provides a devastating look at the state’s care for parentless children. We’re quite proud of this body of work as a reflection on ARFO, which we helped found, and which our supporters have helped fund.

Here are eight quick takeaways from the report;

1. Child abandonment is an ongoing and serious problem.

Although Romania’s population is declining, the number of children entering its child welfare system has stayed steady at around 10,000 per year. ARFO uses government data to show that it’s not just poor areas driving this problem. The capital counties of Bucharest-Ilfov made the top-10 list for both numbers of children in the system and for percentage of children in institutions. One sector of Bucharest had an alarming 59% of children in its system housed in institutions.

2. Most children who enter the system remain there until adulthood.

Of the 10,000 children abandoned each year, around 6,000 will stay in state care. “On paper, Romania’s Child Protection System offers a child temporary intervention until they are reintegrated into their biological family, or placed in an adoptive family,” ARFO president Liviu Mihaileanu writes. “In reality, this ‘temporary intervention’ usually lasts until they become an adult.”

3. Adoptions are all too rare.

A chart from the ARFO report shows the decline in adoption.

In 2016, only 788 children were adopted in Romania—a mere 1.3% of children in the system. This was the second-lowest number on record since at least 2000, but numbers are abysmal across the board. ARFO cites an anti-adoption bias from many state workers, who look askance at the practice of putting children in legal placement with families who want to adopt them.

A chart from the ARFO report shows the decline in adoption.

4. Even when families are available, the state keeps children in orphanages.

State workers often view children in orphanages as “solved cases,” with no further intervention or family placement needed. Sometimes they actively fight the removal of children from institutions. The ARFO report contains a firsthand account from one NGO worker who requested to take a child from an orphanage into placement. Not only was she denied, but her NGO’s work at the orphanage was threatened.

A 2016 law requires the government to declare abandoned children legally adoptable after 6-12 months, depending on circumstances. Yet this law is simply being ignored by case managers. Over a year later, only 1.5% of the children in Romania’s institutions have been declared adoptable.

Adoptability stats from the ARFO report. The number of adoptable children in institutions is especially troubling, given how clearly institutionalization is proven to harm children.

Adoptability stats from the ARFO report. The number of adoptable children in institutions is especially troubling, given how clearly institutionalization is proven to harm children.

“Case managers usually work for the same local government agency that is receiving funds to house the children,” ARFO notes. “Therefore, one may conclude that such a practice is intentional to secure staff and funding.” ARFO calls for legal sanctions against workers who fail to carry out the law, and who misinform and intimidate families seeking to remove children from institutions.

5. Children suffer from moves within the system.

ARFO decries the trauma of moving children in state care from place to place. They are especially concerned about the practice of placing children in foster families until age 3, then moving them to orphanages. Under Romanian law, no child under 3 may be placed in an institution, so the government often “rotates out” children when they get older. ARFO recommends a ban on moving a child from family care to an institution, except in exceptional circumstances.


6. The state has no minimum standards governing family placement.

The government was supposed to publish standards in 2012 for family placement, the practice where children are placed with an unpaid foster family or birth relatives. Five years later, there are still no standards. Failing to evaluate and oversee children placed with birth relatives is dangerously negligent. ARFO recommends that the state create minimum standards as quickly as possible.

7. The state holds charities to strict standards its own agencies don’t meet.

The report notes: “While NGOs are not permitted to function in Romania without a license, only 17% of public social services are licensed. The rest function without meeting the minimum standards that all NGOs must meet to provide the same services.” ARFO decries the state’s monopoly over child welfare, where NGOs’ contracts can be canceled at will. The report calls for greater cooperation between the state and charities.

8. A number of positive developments have laid the groundwork for change.


It’s not all bad news. First, the number of families certified to adopt is rising (currently over 2,600 families), indicating a growing interest in adoption. Second, the state has developed a list of “hard-to-place” children, allowing prospective families to view their profiles, which humanizes the process and encourages adoption of hard-to-place children. Third, the growing number of adoptions to Romanians abroad could provide the foundation for re-opening intercountry adoption. With real reforms, Romania could do much better for its children.

Support the work of ARFO by giving to our “Romania Without Orphans” fund.

Alex Kuch; How International Adoption Changed My Life

Tragedia Bebelusilor Abandonati In Spitalele Din Romania


Conform datelor publicate pe site-ul Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopției (ANPDCA), 245 de copii au fost lăsați în maternități și în alte unități de îngrijire a sănătății în primul trimestru al anului 2017. Conform acelorași date, anul trecut aproximativ 1.000 de copii au fost abandonați în spitale.

Dintre cei 245 de copii rămași în unități medicale, 164 au fost abandonați în maternități, 71 în secții pediatrice și 10 în alte spitale.

De asemenea, dintre cei 231 de copii eliberați din unități medicale în perioada ianuarie-martie 2017, 100 s-au reîntors la familiile lor, unul a fost plasat în familia extinsă, 7 au fost plasați împreună cu alte familii / persoane și 102 au fost plasați în îngrijire.

În același timp, 6 copii au fost plasați în centre de plasament, 4 copii au fost plasați în centre de primire de urgență, iar 11 copii sunt în alte situații, potrivit ANPDCA, citat de Agerpres.

Aproape 1000 de copii (977 de exacți) au fost abandonați anul trecut în spitalele din România. Mai mult de jumătate dintre aceștia au fost lăsați în maternități. Acest lucru rezultă din datele centralizate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA).

Romania’s Last Orphanages

@TheEconomist has visited @HopeandHomes projects in Romania to create a film examining how we’re finding families for the 7,000 children who remain in ‘Romania’s Last Orphanages’ #FamiliesNotOrphanages

Hard hitting film by the The Economist exploring the rise of the terrible orphanage system in Romania and explaining why Hope and Homes for Children is determined ‘Romania’s Last Orphanage’ should close.

Hope and Homes for Children’s work in Romania is central to a hard-hitting new film, released today by The Economist.

Available here. ‘The End of Orphanages?’ focuses on the transformation that’s taken place in Romania’s child protection system in recent decades.

Viewers are reminded of the horror of the Ceausescu-era orphanages that were discovered after the fall of the dictator in 1989 and goes on to explain how the majority of the county’s orphanages have now been closed by ensuring that children can grow up in family-based care instead.

Hope and Homes for Children has played a fundamental part in driving the process of child protection reform in Romania over the last 20 years. When we began work there in 1998, over 100,000 children were confined to institutions. Today that figure has fallen by more than 90% to less than 7,200.

The Economist film tells the story of Claudia, a woman in her late 30s who was born with one arm and abandoned to the orphanage system as a baby. She shares painful memories of the abuse and neglect she suffered as a child. She struggles to remain composed as she describes one incident where she was stripped and beaten with a rope as a punishment for playing in the wrong place.

“Effectively we belonged to no one. You were basically treated like an animal” she says.

Today Claudia works in the Ion Holban institution in Iasi County – one of the remaining orphanages that Hope and Homes for Children is working to close in Romania. The film shows some of the children who have already been supported to leave the institution and join families.

The Manole sisters spent five years in Ion Holban after their remaining parent died. Our team gave their extended family the extra support they needed to make it possible for all four girls to leave the orphanage and begin a new life together with their Aunt and Uncle.

Three of the Manole sisters with their Auntie Maricica

Stefan Darabus, our Regional Director for Central and Southern Europe, contributes to the new film, explaining “Any institution like Ion Holban should be closed. They do not offer family love. They do not offer what a child needs most which is to belong to a family, to have a mother and a father, to feel special.”

The film gives a balanced view of the process of deinstitutionalisation, pointing out the risks to children if the process is not properly supported but gives the last word on the future of the children in the Ion Holban to Claudia. “What they need is such a simple thing,” she says. “Parental love in the bosom of the family, rather than in the bosom of the State. But mainly they need to be accepted.”

E.U. Funds Used to Close Fifty Orphanages in Romania

access antique bolt close
Photo by Pixabay on

EU funds will be used to close 50 Romanian orphanages

The Government of Romania has confirmed that it will use European Union funds to close 50 state orphanages and other residential institutions for children. The closures programmes will take place across the country, in seven out of eight regions, and include institutions for children with disabilities.

As part of Opening Doors for Europe’s Children, our pan-European campaign with Eurochild, Hope and Homes for Children has played a key role in securing EU funding for child protection reform across Europe and ensuring that the money is specifically ring-fenced for closing institutions and supporting families.

Adrian Oros, National coordinator of Opening Doors in Romania said, “This is an important step in the reform of the child protection system in Romania. The long-standing governmental declarations to close all institutions by 2022 are getting gradually translated into action. Especially commendable is the fact that a third of the old-type institutions in Romania that have been listed for closure by the Government in May 2017 include institutions for children with disabilities. This group of children make up almost 60% of all the children who remain in Romanian institutions. The time to ensure their right to live in more inclusive, supportive and caring communities is now.”

Although Romania has made great progress in reforming its child protection systems over recent decades, there are still 7,500 children living in the 191 remaining institutions. Johnny is one of these children. He loves football and being outside but he spends most of his time indoors because he uses a wheelchair and the orphanage where he lives has few ramps and no lifts. Johnny was separated from his younger brother and his father when his mother died and his family could no longer care for him without support.

Screen Shot 2017-12-09 at 15.44.02Hope and Homes for Children is working to close the institution where Johnny lives by finding safe and loving family-based care for all the children living there. The news that EU funding is now available to support this and 49 other closure programmes marks a significant step towards the day when all children in Romania can grow up in families and not in orphanages.

Hope and Homes For Children; Romania. Deinstitutionalisation

In 2018, almost 6,500 children in Romania still live in institutions, which are inappropriate for their development.

Reports of sexual abuse, physical abuse, emotional abuse, child-trafficking and suicide, consistently appear in the media regarding the abandoned children in these institutions.

Over the past twenty years, Hope and Homes for Children, Romania, has closed 56 institutions, including the Nassau Foster Centre, and built and moved institutionalised children to one hundred and four family type homes.


Romanian Adoptee Defies The Odds To Complete A Degree

Alex was only eighteen years of age when he made his first trip to Romania to speak to the Parliament to advocate for the reopening of International Adoptions from Romania.

When Romanian orphan Alex Kuch was adopted at age two, his new family was told he would never finish high school or lead a normal life.

This week, Alex finished his final semester of a Bachelor of Arts degree in Politics and International Relations with a minor in Sociology at the University of Auckland.

Now 23-years-old, Alex is an established children’s rights advocate and is invited to speak around the world. Next month, he will co-present research into the experiences of adoptees at a major international conference in Canada.

“My parents weren’t going to let a prediction determine who I was going to become,” Alex says. “While never pushing me, they always encouraged me to give my best in everything I did. My family is really proud, especially as I’m the first person in my family to go to university. I’m really looking forward to using my degree in the real world.”

Alex will be one of the youngest presenters at the sixth International Conference on Adoption Research in Montreal and has received a grant from the University of Auckland’s Vice-Chancellor’s Student Support Fund to attend.

His research, completed with Dr Rhoda Scherman from AUT, analyses the stories of other adoptees shared on the New Zealand-based I’m Adopted website.

“The stories have helped us to pull together the common themes of what adopted children go through. It’s valuable knowledge for agencies and families, for example knowing when to intervene or what to expect, and to provide better support.”

Alex was adopted in 1997 from an orphanage in Cluj- Napoca, Romania by a German couple. He also has a younger brother adopted by the same family. The family moved to New Zealand in 2006.

At the time of his adoption, a German psychologist advised Alex’s family that the emotional damage from spending his formative years in an orphanage meant he would never lead a normal life, complete high school, or have the social skills to integrate into society.

“The conditions weren’t the greatest. My parents were told that I had started to rock backwards and forward due to a lack of emotional and physical stimulation and I could not look people directly in the eyes.”

Alex received specialist support such as speech and fine motor therapy, and against all odds, has now completed high school and university.

“It was challenging, however the University of Auckland has been very supportive. I had a writer for exams as I still have some fine motor challenges. Also many of my assignments were tailored to reflect my advocacy work.”

Alex is passionate about lobbying the Romanian Government to re-open international adoptions, which were closed in 2001.

In an unusual twist, Alex met his birth mother on live television during a lobbying trip to his birth country. While speaking on a talk show about his adoption experience, producers blindsided him by bringing his birth mother and half siblings onto the stage.

Alex is now concentrating on his long-term aspiration is to establish a children’s rights consultancy that collaborates with different sectors to have a positive impact on the wellbeing of children.

In October Alex will speak in Brussels at the third Asia-Europe Foundation Young Leaders Summit on children’s rights and international adoptions.

Danelle Clayton | Media Adviser
Communications Office