Născut pentru a învinge; Gabriel Ciobotaru

Gabriel Ciubotaru s-a născut a doua zi după devastatorul cutremur din 1977. A deschis pentru prima data ochii pe lumea asta într-un București aproape ruinat, iar asta avea cumva să prevestească destinul său. Mama sa era artistă, tatăl pilot de avion. Prima tradegie a venit curând în viața lui Agbriel Ciubotaru, atunci când tatăl său s-a prăbușit cu avionul. Când abia împlinise 10 ani a murit și mama sa din cauza putreziciunii regimului communist: fusese diagnosticată cu o sarcină extrauterină ce trebuia avortată, însă pentru asta era nevoie de un aviz din partea unei comisii, avorturile nefiind permise în perioada aceea. Până a venit răspunsul, mama sa a murit, iar după această a doua mare tragedie, Gabriel Ciubotaru a fost dus la „Casa de copii”.

Anii săi de școală și adolescență au fost presărați cu de toate, și bune, și rele, însă a crescut, a învățat, a terminat o facultate și un master și acum îi ajută pe cei amărâți. A înființat Asociația „Șansa ta” cu care desfășoară foarte multe proiecte de fapte bune, dar cel mai drag sufletului lui este „O șansă caldă”, cu ajutorul căruia, de mai bine de opt ani de zile asigură o masa caldă oamenilor fără adăpost din București.

O poveste incredibilă, o poveste adevărată care ar putea ajunge într-o bună zi în paginile cărții „Născut pentru a învinge”.

Cum arată azi o zi din viața ta? 

Mai întâi de toate, nu cred că există diferențe semnificative între programul meu si cel al altor oameni, mai mult sau mai puțin „ONG-ist”.  Probabil că enumerarea aceasta vă sună cunoscută: somn, alimentație sănătoasă, familie, cariera, sport, citit, scris, călătorii etc. Ceea ce diferă față de ceea ce făceam în urmă cu 5 ani este, cu siguranță, o (mult) mai bună organizare, care mă ajută să repartizez mai bine cele 24 de ore din viața mea.

Soarele strălucește deasupra casei mele, îmi încep ziua cu optimism, îndepliensc toate procedeele pe care le fac dimineața, după care mănânc și pornesc la treabă: răspund la e-mail-uri, citesc corespondența, răspund la telefoane, consiliere, conferințe, întâlniri cu colaboratorii, etc și rezolvăm cazurile care vin sau sunt în curs de finalziare, vizitez cazurile sociale, merg să iau donații de acolo de unde oameni vor să doneze. În funcție de zi, pregătim diverse proiecte, dar seara vine repede peste noi. Și pentru că vara ziua este mult mai lungă, am timp să mă plimb și pe poteca din pădure, să mă relaxez, să îmi pun oridine în gânduri și viață.

Mai fac vizite la beneficiari; de exemplu azi am fost cu un tată și 4 din cei 10 copii să își vadă mama la un penitenciar.


Citește și: Ionuț Ursu, tânărul crescut în casa de copii care de cinci ani face voluntariat în Nepal. Cum a reușit un copil căruia până la 18 ani i s-a spus că va muri de SIDA să ajungă să construiască primele cabinete stomatologice din Nepal?


Care sunt proiectele de care te ocupi în prezent?

O șansă calda, Zâmbetul din cutie, Tabara din viața ta, Rechizite pentru viitorul tău, Centrul social Helmut Schlotterer.

Care este cel mai drag, cel mai apropiat proiect de sufletul tău de până acum?

Proiectul „O șansă calda” unde de 8 ani oferim hrană persoanelor fără adăpost din București, cu sprijinul voluntarilor și oamenilor cu suflet mare. Mulțumim Casiana Fometescu și Katharina Schidereiter, dar și mătușii mele, Elena, și soției mele care mă susține moral.

Proiectul „O șansă caldă”

Când erai mic, ce visai să te faci?

Visul meu era să mă fac șofer pe salvare, să salvez oameni, însă cu timpul și experiența acumulată aă putea spune că am împlinit acest vis, acela de a-i ajuta pe oameni. Nu mă gândeam atunci că voi putea face atâtea lucruri.

Acum îmi doresc să fiu un om: să ajut oameni și să îmi umplu golul părintesc – lipsa unei familii, ajutându-i pe cei aflați în tot felul de nevoi.

Dacă nu ești bine ancorat în valorile tale, s-ar putea să trăiești visul altcuiva (societate, părinți, prieteni, șef).

Încerc să îmi iau timp să mă cunsoc, aceste întrebări m-au ajutat să mă mai descoper.

Proiectul „O șansă caldă”

Unde te-ai născut și cum erau părinții tăi?

M-am născut în București, la matenitatea Giulești, a doua zi după cutremurul din ’77. Părinți mei erau oameni buni, dar, din nefericire nu am apucat să mă bucur de ei prea mult, am ramas singur pe lume de la 10 ani. Mama era artistă de muzică ușoară și tatăl aviator. El s-a prăbușit cu avionul și mama a murit când aveam 10 ani.

Ce s-a întâmplat de ai ajuns în centrul de plasament?

După moartea mamei, am fost dat la centru de plasament, se numea Casa de Copii Sf. Ștefan. Acum s-a desființat. Eram 100 de copii, fiecare cu povestea lui de viață. Rudele m-au dus acolo, nu puteau să mă crească, probabil nu își permiteau.

Gabriel Ciubotaru împreună cu mama sa

Care sunt primele tale amintiri din familie? Dar cele din centrul de plasament?

Amintirilie din copilarie… când locuiam cu mama, eu mergeam la școală, iar ea muncea pentru ca să îmi fie bine. Nu aveam o casă stabilă, era artistă și mergeam cu ea la concerte, intram în contact cu lumea bună. Mama a murit din cauza unei sarcini extrauterine, căci pe vremea aceea îți trebuia acord pentru acestă problemă și până a venit răspunsul mama și surioara mea au murit. Eram în clasa IV-a, la o școală din sectorul 1 și copiii s-au mobilizat și m-au ajutat să trec ușor peste acest moment. Aveam 10 ani, nu realizam prea mult, a fost greu… Sufar și acum, îmi doresc o familie…asta e viața…

În centrul de plasament, amintirile sunt mai bine conturate: am încercat să organizăm ziua de naștere a colegilor mei în fiecare lună, mergeam în tabare, aveam și greutăți cu cei mai mari care ne băteau, desertul era un lux pentru noi, teama că se vor lua de noi cei mari era mare, însă eu mai fugeam din centru și mergeam prin spitale, iar doctorii mă protejau și mă mai internau câteva zile. Când mă întorceam, nu prea se mai luau de mine, că îi spuneam directorului și fugeam.

Am învățat o meserie, am terminat o școală, am avut educatori buni care ne ajutau la lecții, au fost amintiri frumoase. Când venea vacanța atunci sufeream căci majoritatea pleca acasa și la mine nu venea nimeni. Mă tot întrebam dacă la cât e lumea asta de mare, nu s-ar gasi o familie și pentru mine, plângeam și strigam la Dumnezeu.

A venit Revolutia, au venit străinii cu ajutoare și am început să cresc, să mă maturizez și să mai uit de lipsa de familie: ne mobilam camera cu mobilier din donații, ne îmbrăcam altfel, primeam portocale, ne făceam suc. Dormeam câte 6-8 copii în camera… sunt multe de povestit și nu am găsit încă pe nimeni să mă ajute să îmi termin cartea: „Născut pentru a învinge”.

Organizam excursii, mi-aduc aminte că am fost la un centru de copii în Bușteni unde erau 300 de copii, am vorbit cu ei și a fost un schimb de experiență între colegii noștri și ai lor.

Gabriel Ciubotaru la prima împărtășanie

Cum au fost anii tăi de școală și adolescență?

Anii de școală și de liceu sunt de neuitat: plini de bucurii, de zâmbete, de lacrimi, emoții, ani în care am făcut parte dintr-o mare și minunată familie. Îmi amintesc cu mare drag de prima zi de școală când, plin de emoție, am pășit spre clasă împreună cu doamna învățătoare, o a doua mamă pentru mine, plină de căldură și bunătate, care ne-a iubit enorm și a făcut tot ce a ținut de ea să ne crească frumos. Dânsa a fost cea care ne-a arătat pentru prima oara, cu foarte multă răbdare, puterile magice ale stiloului și cea care ne-a ajutat să alegem calea cea mai bună în orice provocare pe care o aveam. Chiar dacă mă aflam într-un colectiv mai energic și o mai supăram pe doamna învățătoare, ea a avut întotdeauna puterea de a ne înțelege și de a ne ierta foarte ușor. Ziua în care am terminat clasa a IV-a a fost plină de emoții puternice, atât de fericire pentru că începeam un nou capitol din viața noastră, cât și de tristețe din cauza despărțirii de doamna învățătoare. Îmi amintesc cât de multe îmbrățișări, flori și lacrimi au fost.

Pentru mine, etapa cea mai grea din viață a fost în clasele V-VIII și în ani de liceu, când mă simțeam singur pe lume. Dar am învățat, m-am ținut de școală și am muncit mult cu mine să ajung unde am ajuns, cu obstoacolele vieții.

Astfel, odată cu începerea clasei a V-a am pornit într-o nouă aventură din viața mea. Cu toții eram speriați și curioși în același timp. Anii din școala gimnazială s-au dovedit a fi minunați și am învățat o mulțime de lucruri noi. Fiecare profesor a avut grijă să ne învețe atât lecțiile legate de materia predata, cât și lecțiile de viață. Îmi amintesc cu bucurie de profesorii minunați pe care i-am avut, cu toate gesturile definitorii, modul  de a preda și de a ne face să înțelegem cu ușurință ce doresc să ne învețe și toata pasiunea pe care o aveau, fiecare dintre ei, pentru propria materie.

Am fost obligat să schimb școala generală, dar mi-am facut repede prieteni. Școala era în curtea orfelinatului și dormitorul meu era cu privire spre curtea școlii, o priveliște minunata; vedeam când plecau și soseau copii la școală, iar când curtea se umplea de copii, eram motivat să învăț și să merg înainte.

În școală am legat prietenii frumoase, eram înconjurați de două lumii diferite – copii din familii și cei de la centru. Mă uitam și făceam diferența. Chiar dacă și printre copiii din familii erau săraci, ei erau mai educați, în schimb noi cei de la centru eram mai fericiți și năzdrăvani, pentru că trăiam permanent în colectivitate.

Însă nucleul vieții se formează în familie, nu înțelegeam atunci că e o altă lume.

Gabriel în copilărie

Cine te-a format să ajungi omul de azi?

Oamenii vin și pleacă din viața ta, mulți oameni deosebiți au trecut prin viața mea, dar unele persoane rămân pentru tot restul vieții în inima și mintea mea. Fiecare om care îți iese în cale pune o cărămidă la caracterul tău, la formarea ta de profesionist.

Nu e o persoană anume care m-a format, e un labirint de oameni, de la mama, educatori, profesori, nașa și mătușa mea, până la, mai târziu, persoane noi care au intrat în viața mea după ce am deschis Asociația „Șansa Ta”. Mi s-au deschis mai multe uși, am intrat în contact cu un alt gen de oameni, mai responsabili, serioși, boieri. De asemenea, fiecare mulțumire din partea unui copil orfan sau a unui copil dintr-o familie săracă mi-a dat speranță să merg înainte, să schimb destine și să mă formez, în același timp.

Pot aminti câteva persoane: soția mea, Gabriela, mătușa și nașa mea, Casiana Fometescu, Carmen Stoica, Diana Milea, Andrei Stan, educatori, dna Mihai, profa’ de fizică, antrenorul de Aikido, dl. Grigorescu.

Gabriel Ciubotaru și soția lui

Care a fost parcursul tău educațional?

Am trecut prin toate etapele de educație școlară: grădiniță, școală generală, liceu, facultate și am finalizat cu un master în consiliere asistență socială.

Am mai participat la cursuri de formare profesională de specialitate, ateliere de mai multe module, am obținut diferite premii la anumite gale ale societății civile, precum și certificate de formare în domeniul social în care îmi desfășor activitatea.

Când a încolțit în mintea ta ideea de a ajuta?

Un psiholog mi-a spus că Dumnezeu a pus în mine o sămânță specială, aceea de a-i ajuta pe oameni, pentru că nu oricine poate acest lucru deoarece e greu de lucrat cu oamenii. Mie îmi plăcea să ajut de mic, chiar dacă am crescut în centrul de copii. După ’89, eu eram voluntar la diverse ONG-uri, cum ar fi YCC Romania (Iubire și cămin pentru copii), UNICEF, Ovidiu Rom, Fundația Alinare, etc. Am fost implicat în tot felul de poriecte, de la ridicarea de case, zugrăveli și oferirea de haine și aliemente, la consiliere,etc.

Și de ce faci asta?

Ajut pentru că mă simt bine cu cea ce fac, e un stil de viață, o pasiune, cum este medicina sau alte specializări, e o chemare.

Făcând lucruri bune pentru alții, îți va crește respectul de sine și vei avea satisfacția că ai dăruit, că le dai o șansă oamenilor să fie mai responsabili și să prețuiască ajutorul.

Atunci când ajuţi, îi iei o povara de pe suflet beneficiarului, dar îi dai puterea de care are nevoie să îşi revină, poti să fi un exemplu pentru ceilalti și încerci o stare de bucurie şi împlinire.

Deoarece atunci când ajutăm, putem face să se întâmple lucruri uimitoare impulsionându-i pe cei la nevoie, să fie fericiţi.

Care e motivația ta?

Atunci când daruiesc, ma simt fericit și, mai ales, când îi văd pe ceilalți fericiți. Cum sunt conectat la nevoilor oamenilor săraci cu cei care doresc să ajute, ma bucur că pot fi puntea dintre saraci și boieri.

Cadourile primite de copiii săraci

Au fost vreodată momente în care ai blestemat soarta? Sau, dimpotrivă, mulțumești divinității că trăiești și că ești sănătos?

Ii mulțumesc lui Dumnezeu că îmi dă acestă șansă de a merge înainte; nu este ușor, sunt tot felul de obstacole ale vieții. Am avut momente când îmi venea să renunț, dar Cerul mereu mă ridica și îmi dădea putere să merg înainte.

Care e cel mai mare regret al tău din viață?

Regretul meu este că nu am avut părinții lângă mine să vadă cum am crescut și să fie mulțumiți de mine.

Nu mă pot exprima prea bine în cuvinte, dar cred că viața îți oferă o lămâie și tu trebuie să faci o limonadă. M-am mulțumim cu ce am avut și regretul meu este că sunt prea deschis și expus unor oameni mai puțin buni. Însă eu pot greși, dar învăț și din asta ceva, de fiecare dată.

Gabriel Ciubotaru și Andreea Marin

Ce te face pe tine fericit?

Dacă nu reușești să îți faci un stil de viață din a fi fericit, căci fericirea o ai de la Dumnezeu, ea se activează în funcție de starea și implicarea ta ca ființă în a-i ajuta pe semeni.

Să arunc toate lucrurile nefolositoare și să le pastrez doar pe cele esențiale.

Când stau de vorbă cu mine, singur în natură, mă face fercit faptul că pot să mă descopăr și din când în când să mă analizez.

Să citesc și să învăț lucuri noi.

Să nu supăr pe nimeni și să îi văd pe oameni fericiți.

Ce înseamnă „Șansa ta”?

Asociația „Șansa Ta” s-a născut din dorința de a da o șansă fiecăruia în nevoie, să fie o șansă atât pentru oamenii care vor să ajute, cât și pentru cei care primesc.

De ce „șansa ta” este expresia care îți dă putere să mergi înainte chiar dacă treci prin momente grele ale vieții? Pentru că toți avem o șansă în viață și e păcat să ne-o irosim și să nu o folosim în a face binele.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s