Sute de persoane din străinătate adoptate din România în urmă cu mai bine de 20 de ani au reuşit, în ultimii patru ani, să îşi găsească părinţii biologici prin intermediul unei pagini de Facebook. Totul a început când o româncă originară din judeţul Buzău şi stabilită în Irlanda a început să îşi caute fratele, care a fost adoptat în urmă cu 26 de ani.
Pagina de Facebook “The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitaţi ai României”, creată în ianuarie 2015 de Ileana Cunniffe Băiescu, are zilnic solicitări de la persoane adoptate şi este urmărită de peste 60.000 de oameni. Despre fenomenul adopţiilor de după Revoluţie, despre haosul creat s-a scris mult, mai ales în presa internaţională. S-a vorbit inclusiv despre copii adoptaţi pentru a li se preleva organe. Cei care şi-au găsit părinţii arată însă contrariul, că au familii bune, care i-au îngrijit. Dacă au avut toţi norocul acesta este greu de aflat în lipsa unor statistici clare oficiale. Cel mai probabil, adevărul despre ce s-a întâmplat cu toţi cei adoptaţi nu-l va şti nimeni, niciodată.
Ileana Cunniffe Băiescu a explicat, pentru AGERPRES, că ea nu şi-a imaginat vreodată că va ajuta atâtea sute de persoane şi nici nu doreşte faimă. Tot ce a vrut a fost să-şi găsească fratele, despre care avea foarte puţine informaţii şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă. A ajutat foarte mulţi oameni să îşi caute părinţii biologici, a cunoscut foarte mulţi copii adoptaţi iar într-un final l-a întâlnit pe fratele ei.
“Noi primim foarte-foarte multe solicitări pe pagină de la tineri, majoritatea sunt în America şi Canada, şi din Europa, chiar şi din România. Noi le spunem despre procedură, mai întâi că încercăm să îi ajutăm, dar nu promitem că vom reuşi. În general, cam 70 – 80% din cazurile care ajung la noi se rezolvă, din păcate, nu toate. Îi întrebăm dacă vor să facă public anunţul pe pagina noastră, de unde va fi văzut, distribuit. În jur de 60 – 70% vor să facă public cazul lor, restul, nu prea, pentru că nu ştiu reacţia familiei biologice sau adoptive, din anumite motive. Noi obţinem informaţiile, numele la adopţie, numele la naştere, unde s-a născut şi când şi numele părinţilor biologici, dacă îl cunoaşte. Dacă nu facem public cazul, noi încercăm să contactăm persoane din zonă. Dacă provin din sate mici, şansele sunt foarte mari de a le găsi familiile pur şi simplu căutând pe cineva pe Facebook din localitatea respectivă”, a declarat Ileana Cunniffe Băiescu.
Una dintre probleme este că în majoritatea cazurilor cei care doresc să îşi găsească părinţii nu cunosc limba română. În sprijinul lor vin astfel voluntarii paginii, care conversează cu românii pe Facebook.
“Reacţiile sunt diferite de la caz la caz, dar au un element comun, această curiozitate de a afla foarte multe. Unii sunt mai timizi, alţii mai îndrăzneţi. Noi îi ajutăm cu primele contacte, adică îi asistăm la prima conversaţie, le traducem, ne auzim într-un grup chat, îşi spun povestea, sunt multe lacrimi, multe emoţii, e foarte greu de exprimat”, a mai spus Ileana Cunniffe Băiescu.
“Aceasta este familia mea biologică, recent i-am găsit, foarte repede, prin intermediul acestei pagini de comunitate Facebook. Vă sunt foarte recunoscător pentru că m-aţi ajutat să îmi găsesc mama şi întreaga familie. Mulţumesc din suflet tuturor celor care au distribuit anunţul meu. (…) Ne-am văzut astăzi de dimineaţă via Facebook şi am o mare mulţumire sufletească. Această bucurie va fi completă curând, căci voi veni să îi vizitez. Vă îmbrăţişez pe toţi cu drag!”, a transmis un tânăr prin intermediul paginii.
Pe de altă parte, la administratorii paginii au apelat părinţii care vor să îşi caute copiii daţi spre adopţie, însă aceştia pot fi ajutaţi doar dacă iniţiativa vine dinspre copii. Adică se formează o bază de date cu părinţii şi dacă vreodată copiii îi contactează pe administratorii paginii, imediat sunt contactaţi părinţii.
“Am primit 1.000 – 1.500 de solicitări de la aceşti copii adoptaţi, în patru ani şi jumătate. Peste o jumătate sunt familii din România în căutarea copiilor. (…) Cred că avem 800-900 de familii care îşi caută copiii. Le spunem: dacă vreodată copilul va veni la noi în căutarea voastră, imediat o să vă anunţăm. Reţinem toate informaţiile şi de fiecare dată când cineva vine la căutare, noi verificăm dacă cealaltă parte a căutat persoana respectivă. Multe cazuri au început să se rezolve şi prin această metodă”, a mai spus Ileana Cunniffe Băiescu.
Distribuirea informaţiilor despre cel care îşi caută părinţii merge foarte bine pe Facebook, fiind şi foarte multe publicaţii locale care preiau astfel de ştiri.
Aproape toţi copiii care îşi caută părinţii biologici au ştiut întotdeauna că au fost adoptaţi.
“În majoritatea cazurilor, 95%, aceşti copii, adulţi acum, întotdeauna au ştiut că sunt adoptaţi, pentru că nu seamănă cu familia în care sunt. Sunt şi câţiva care nu au ştiut. Reacţiile sunt diferite, toţi au un mod de a înţelege sau a dori să ştie mai multe. Bineînţeles că sunt şi cazuri când nu vor să ştie, pentru că se simt abandonaţi de familia biologică”, a explicat Ileana Cunniffe Băiescu.
Ideea principală a fost de a crea o pagină despre România, despre căutări, care să-i atragă pe cei care îşi caută originile.
“Fac această muncă voluntar deoarece am o poveste similară. Când am început această pagină, în 2015, nu am ştiut la ce va duce, nu am avut nicio idee, tot ce am vrut să fac a fost să-mi găsesc fratele. Eu l-am căutat foarte mult timp şi am văzut că sunt câteva grupuri deja cu tineri adoptaţi, mulţi se cunoşteau între ei, îşi spuneau poveştile de viaţă, despre România, despre diferite aspecte ale adopţiei, căutării familiei, subiectul cel mai dezbătut era cum să-şi cunoască familiile biologice. Iniţial, eu nu am avut niciun plan de a ajuta, de a mă implica în aceste activităţi, pur şi simplu m-am trezit aici. Eu încercam să cunosc cât mai mulţi copii adoptaţi şi să întreb, printre ei, dacă îl cunosc pe fratele meu. Am încercat multe alte variante şi nu am reuşit. Am început să îi iau la rând, să fac o pagină despre căutări, despre România, despre limba română, tradiţii, cultură, istorie. Am vrut să-i aduc spre mine, pentru a-i întreba”, a povestit Ileana Cunniffe Băiescu.
Prima persoană ajutată este o femeie din Statele Unite ale Americii, căreia Ileana Cunniffe Băiescu i-a găsit familia din România.
“După foarte scurt timp, cineva din judeţul Buzău, o fată adoptată în America, ne-a cerut ajutorul să îi găsesc familia. În afară îmi era cunoscut un băiat din Focşani care spunea că era în căutarea fratelui său din Irlanda, unde locuiesc eu. Eram în contact cu doar două persoane. Le-am scris că voi încerca pe Facebook, am lăsat câteva mesaje pe Facebook la persoane cu numele de familie pe care ea l-a avut la naştere şi a doua zi m-am trezit cu unul care a spus că e nepoata lui şi vrea contact. Şi a fost cea mai frumoasă reuniune. Nu mi-a venit să cred, a fost pentru mine un moment enorm. După aceea, nu la mult timp, m-au contactat alte persoane şi tot aşa”, a spus aceasta.
La un moment dat, a primit o propunere de a fi administrator la o altă pagină, asemănătoare cu a ei, dar cunoscută la nivel internaţional. Acolo, printre sutele de mesaje, a găsit unul ce avea să îi aducă bucuria pe care o căuta de 26 de ani.
“Am rezolvat 68-69 de cazuri până mi-am găsit fratele. Bineînţeles că îi mai întrebam pe alţii dacă îl cunosc. El era de fapt cunoscut în una din pagini. Admin-ul paginii era o tânără adoptată, îmi spunea că sunt persoane care cer ajutor şi am zis că o încerc şi pentru ei. Într-o zi m-a făcut admin la pagină şi prima mea reacţie a fost ‘please be there’. Voiam aşa de mult să îl găsesc! Erau sute de mesaje, unele profile nu mai existau, pe astea le-am ignorat şi am verificat profilurile active. Am căutat în toate şi nu am găsit. După aceea, m-am uitat şi prin profilele care nu mai există. Le-am luat la rând şi între ele era o persoană care îl cunoştea pe fratele meu. Era prietena fratelui meu. A lăsat un mesaj în care spunea că prietenul ei este plecat din România, comuna, numele de familie, data de naştere. Am rămas blocată! Nu mi-a venit să cred. Am mai citit încă o dată şi spre final, după ce mi-am revenit, am scris cum se numeşte el acum. Familia i-a păstrat numele, Victor. Imediat am căutat pe Facebook şi a apărut profilul lui. L-am căutat 26 de ani. A fost un moment foarte important. Eu mi-am găsit toţi fraţii adoptaţi, dar pe ultimul nu-l găseam. Mai aveam puţin şi plăteam detectiv”, a spus Ileana Cunniffe Băiescu.
Cu toate că avea deja o oarecare experienţă la prima întâlnire a unor copii cu familiile naturale, regulile n-au mai fost valabile pentru propria persoană. Ileana povesteşte cu greu despre familia ei. Mai are nouă fraţi, din care şase au fost adoptaţi şi i-a regăsit pe cinci dintre ei, mai puţin pe cel pe care avea să-l întâlnească acum, după 26 de ani. Totul s-a oprit în loc când l-a văzut.
“E greu de descris în cuvinte. După aproape 70 de reuniuni la care m-am implicat, nu numai de-a ajuta, dar şi emoţional – am râs, am plâns cu ei -, când a venit momentul să îl întâlnesc pe el, bineînţeles că am avut câteva apeluri video, dar întâlnirea în persoană a fost mai mult decât m-am aşteptat să fie, emoţional. Am călătorit toată noaptea să ajung la el. În seara respectivă n-a putut să vină la aeroport să mă ia. Am luat un taxi şi un tren şi l-am întâlnit într-o gară foarte mică, într-un sătuleţ din Manchester. Mi-am exersat modurile de reacţionare, mi-am zis că n-o să plâng. Nu mai erau lacrimi, le vărsasem toată noaptea, în aeroporturi, tren, dar când ne-an întâlnit, parcă totul s-a oprit, parcă totul a împietrit, nimic nu mai mişca, doar eu îl vedeam pe el”, a povestit emoţionată.
Mai mult, fratele ei a trăit timp de 20 de ani în aceeaşi zonă din Anglia cu o soră de-a lor, fără să ştie că sunt atât de aproape unul de celălalt.
“El a fost adoptat în America, tatăl adoptiv era american, mama din Manchester. După cinci ani ei s-au mutat în Manchester. Pe soră am găsit-o tot în Manchester. Ei 20 de ani nu au ştiut că locuiesc în aceeaşi zonă. Când l-am găsit pe el, ei la câteva ore s-au întâlnit, au petrecut timp împreună. Mi s-a luat o piatră mare de pe suflet. L-am îmbrăţişat, sora a început să vorbească cu mine, dar eu aveam ochii doar pe el, eram statuie. N-am nicio idee ce a zis sora mea, după câteva minute m-am trezit iar în braţele lui, era mult mai apropiat. Atunci am ştiut că am ajuns unde a trebuit, unde am visat atâta timp. Momentele acestea le-am trăit alături de alte familii, dar când a fost rândul meu, m-am pierdut, a fost mai greu, deşi am avut un plan, nu a funcţionat”, şi-a amintit Ileana.
Incredibila ei poveste, demnă de un roman, începe în anul 1990, când s-a întors din vacanţa de vară, de la rude şi a văzut că şase fraţi i-au dispărut. Şi modul în care povesteşte te face să crezi că nu poate fi adevărat iar surprizele se ţin lanţ, una după cealaltă.
“Noi eram nouă fraţi la părinţi, al zecelea era pe drum. Eu aveam 13 ani când şase din fraţii mei au fost adoptaţi. În vara anului 1990, urma să trec în clasa a şaptea, a venit o mătuşă din Câmpina, m-a luat în acea vacanţă la ei şi când m-am întors acasă, şase din ei nu mai erau. Au fost daţi. Nu am văzut cu cine au plecat, nu mi-am luat rămas bun, a fost un moment foarte dificil. Au mai rămas doi fraţi, născuţi după mine. În acel moment am ieşit din curte, le-am spus părinţilor mei că nu mai sunt părinţii mei şi am plecat. Peste o jumătate de oră m-a prins mătuşa şi mi-a spus să merg cu ei la Câmpina. Am mers cu ei şi am făcut şi liceul acolo. A fost foarte greu, pentru că oamenii locului spuneau că aceşti copii au fost luaţi pentru experimente medicale şi pentru organe. Eu am crezut că i-am pierdut, nu credeam că îi voi găsi vreodată în viaţă, de aceea mi-am urât foarte mult familia în acel moment”, a povestit Ileana.
Mătuşa ei a fost cea care a mers la primăria din localitate şi a reuşit să obţină o singură adresă a unei familii care i-a luat doi fraţi. Ileana le-a trimis câte o scrisoare lunar, fără să primească însă vreun răspuns.
“O familie din Irlanda i-a luat pe cei doi mai mici şi o altă familie, tot din Irlanda, i-a luat pe cei doi mai mari şi încă două familii, una din Anglia, una din America, pe ceilalţi. Mătuşa a primit o adresă din Irlanda, cu numele părinţilor adoptivi ai celor doi mai mici. Eu am scris la această adresă şi în română, şi în engleză, după ce am început să învăţ la şcoală, le scriam oamenilor o dată, de două ori, pe lună, timp de doi ani. Am sperat la un semn, iar într-o seară un poliţist a venit la uşă cu două femei din Irlanda. Eu am înlemnit, m-am pierdut, a fost un moment foarte mare. Pentru prima dată am văzut femeia care i-a adoptat pe doi fraţi, mi-a arătat fotografii, a fost frumos. În momentul respectiv mi-am găsit patru fraţi din şase. După ce au plecat, mi-au promis că dacă sunt cuminte, când împlinesc 18 ani mă iau în Irlanda. Zis şi făcut”, a rememorat Ileana.
După terminarea liceului, Ileana s-a înscris la şcoală în Irlanda, unde s-a şi stabilit. Între timp, a continuat activităţile de căutare a celorlalţi doi fraţi. Pe soră a găsit-o în zona Manchester, iar pe ultimul frate, tot acolo, dar la ani distanţă. A încercat să apeleze şi la Protecţia Copilului, dar fără succes. După ce a prins rădăcini şi-a dus toată familia în Irlanda, astfel că astăzi ţin legătura şi se pot vizita.
Despre acest fenomen al adopţiilor de după Revoluţie nu există nicăieri un raport oficial. Copiii au fost pur şi simplu duşi iar dacă au dorit să îşi caute familiile, au mai putut afla câte ceva.
“Am auzit o grămadă de variante şi eu cred că niciodată nu vom şti cu exactitate numărul, deoarece atunci foarte multe persoane neautorizate s-au băgat în aceste proceduri de adopţie a copiilor, de la medici la infirmieri, orfelinate, fel de fel de persoane, şi de aceea s-au şi închis adopţiile, deoarece oricine putea să adopte. Nu s-a ţinut o bază de date cu câţi copii au plecat, unde au plecat, cine i-a luat. Mulţi au fost vânduţi şi trataţi ca un produs. Presa străină a prezentat aceste cazuri, sunt informaţii greu de acceptat şi de crezut. (…) Erau grupuri de români şi americani care plecau cu 10-20 de copii pe avion, erau aşteptaţi şi acolo se repartizau copiii între familii. (…) E grav, e strigător la cer. Fenomenul acesta este foarte greu de înţeles şi explicat”, a afirmat Ileana.
Astăzi solicitările de pe pagină sunt foarte multe. Ea, alături de alţi tineri, face această muncă în mod voluntar, fără a primi bani. Au fost unii copii adoptaţi care au vrut să plătească şi au decis să accepte donaţii pentru amenajarea unui loc de joacă pentru micuţii din comuna ei natală, Scutelnici. Inaugurarea a avut loc anul trecut, într-un cadru restrâns, când copilaşii au primit şi pacheţele.
Dincolo de trista poveste a despărţirii de mici a fraţilor, Ileana Cunniffe Băiescu reuşeşte să dea un exemplu de ambiţie şi luptă pentru reîntregirea familiei. Dacă ea a reuşit să îşi reunească familia formată din 10 copii, cu siguranţă vor reuşi şi alţii. E drept că trebuie foarte multă perseverenţă, însă, pentru că nu a abandonat lupta timp de 26 de ani, a reuşit. AGERPRES /(A – autor: Gheorghe Pietrar, editor: Antonia Niţă, editor online: Andreea Lăzăroiu)
Sursa foto: The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitați ai României/Facebook.com
The Promise I Kept 