Born to Defeat

Born to defeat; the incredible life story of the young man raised at the orphanage and who now provided a warm meal for the homeless of Bucharest. By Ramona Raduly. Translation by John Korst.

Gabriel Ciubotaru was born the day after the devastating earthquake of 1977. He opened his eyes to the world for the first time in a near ruined Bucharest, and this was to predict his destiny. His mother was an artist, the father an airline pilot. His father died in an airplane crash. When he was just ten years old, his mother also died from the rottenest of the Communist regime; she had been diagnosed with an extra-uterine pregnancy that had to be aborted, but for this, a commission was needed and abortions were not allowed at that time. Until the answer came, his mother died, and after this second great tragedy, Gabriel was taken to the ”Children’s Home”.

His years of school and adolescence were sprinkled with everything, and good and bad, but he grew up, learned, finished College and a Master’s degree and now helps the little ones. He founded the Association; ”Your Chance” with which he carries out many good deeds projects, but the dearest of his soul is ”A Warm Chance”, with which, for more than eight years, he provides a warm meal to the homeless of Bucharest.

An incredible story. A true story that could one day come to the page of the book ”Born to Defeat”.

”What does a day in your life look like today?”

”First of all, I don’t think that there are any significant differences between my program and those of other people, more or less ”N.G.O’s. This list probably sounds familiar to you; sleep, healthy eating, family, career, sports, reading, writing, travel etc. What is different from what I did five years ago is definitely a much better organisation, which helps me to better distribute the twenty-four hours of my life.

The sun shines above my house, I start my day with optimism, I carry out all the procedures I do in the morning, after which I eat and start work; I answer emails, I read correspondence, I answer telephones, counselling, conferences, meetings with collaborators, etc.and we solve the cases that come or are being finalised, I visit the social centres, I go to get donations from where people want to donate. Depending on the day, we prepare various projects, but the evening comes quickly over us. And because the summer is much longer, I have time to walk on the forest path, to relax and to think about my life.

I still visit the beneficiaries; for example today I was with a father and four of his ten children to see their mother in a penitentiary. I also read Ionut Ursu, the young man raised in an orphanage who has been volunteering in Nepal for five years. How did a child who, until he was eighteen, was told that he would die of A.I.D.S to build the first dental practice in Nepal?

”What are your current projects?”

A Warm Chance, Smile From the Box, Camp of Your Life, Requirements for Your Future, Helmut Schlotterer Social Centre.

”What is the dearest, closest project to your soul so far?”

The project ”A Hot Chance”.

”When you were a child, what did you dream of doing?”

My dream was to be a driver for salvation, to save people, but with the time and experience gained, I could say that I fulfilled this dream to help people. I didn’t think then that I could do so many things. Now I want to be a man to help people and to fill my parental void- the lack of a family, helping those in need. If you are not well anchored in your values, you may be living the dream of someone else, (society, parents, friends, boss.)

”What happened to you at the orphanage?”

After my mother’s death, I went to the orphanage called St. Stephens Children’s House. It has now been abolished. There were one-hundred children, each with his life story. Relatives took me there. They probably couldn’t afford to keep me. I was in school, in fourth grade in Sector One when my mother died. At the orphanage, we tried to organise the birthdays of my colleagues every month. We went to camps, we also had difficulties with the biggest ones who beat us. The desert was a luxury for us, fearing that the bigger ones will take it. But I was running from the placement centre and going to hospitals, and the doctors were protecting me and I was admitted for a few days. When I returned, they didn’t take much notice of me, because I told the Director and I was running away.

I learned a job, I finished school, we had good educators who helped us with lessons, they were beautiful memories. When the holidays came, then I was suffering, because most were leaving to go home and nobody came for me. I kept wondering if, as far as this big world was concerned, there would be no family for me. I was crying and calling out to God.

The Revolution came, the foreigners came with help and I started to grow. To grow old and to forget about the lack of family. We changed the room with furniture from donations, we dressed differently, we received oranges, we made juice. We slept six-eight children in a room. There is a lot to tell and I have not yet found anyone to help me finish my book ”Born to Defeat”.

I was organising trips. I remember that I went to a Children’s Centre in Busteni where there were three hundred children. I talked to them and it was an exchange of experiences.

”How were your school and teen years?”

The years of school and high school are unforgettable; full of joy, smiles, ears, emotions, years when I was part of a great and wonderful family. I remember with fondness the first day of school when, full of emotion, I went to class together with the teacher, a second mother to me, full of warmth and kindness, who loved us enormously and did everything she could to help us. She was the one who showed us, for the first time, with great patience, the magical powers of the pen, and the one who helped us choose the best path in any challenge we had. Even though I was in the more energetic group and I was upset about the lady teacher, she always had the power to understand us and to forgive us very easily. The day I finished fourth grade was full of strong emotions, both happiness because I was starting a new chapter in our lives, and sadness due to the separation from the lady teacher. I remember how many hugs, flowers and tears there were.

For me , the hardest stage in my life was in grades V-V111 and in High school when I felt alone in the world. But I learnt, worked hard to get somewhere, despite the obstacles in life. Thus, with the beginning of 5th. grade, I embarked on a new adventure of my life. We were all scared and curious at the same time. The years of Highschool proved to be wonderful and I learnt a lot of new things. Each teacher took care to teach us both lessons related to the subject taught and life lessons. I remember with joy the wonderful teachers we had, with all the defining gestures, how to teach and make us easily understand what they want to teach us and all the passion they had, each of them for own matter. I was forced to change High school but I quickly made friends. The school was in the orphanages yard, and my bedroom was facing the school yard, a wonderful view; I could see when children were leaving or coming to the school, and when the yard was filled with children, I was motivated to learn and to move on.

In school, I connected with beautiful friends. We were surrounded by two different worlds- children from families and those from the placement centre. I was watching and seeing the differences. Even though the children in the families were poor, they were more educated, but we from the centre were happier because we lived permanently in the community.

But the nucleus of life forms in the family. I did not understand then that there is another world.

”Who trained you to become a man today?”

People come and go from your life. Many special people have passed through my life, but some people remain for the rest of my life in my heart and mind. Every person who goes out of your way puts a brick in your character. It is not one particular person who trained me, it is a labyrinth of people, from my mother, educators, teachers, my aunt, to new people who came into my life after I opened the ”Your Chance” Association. Several doors opened to me. I got in touch with another kind of people, more responsible, serious. Also, every thank you from an orphan child or a child from a poor family has given me hope to move forward, change destinies and train at the same time.

I can remember a few people; my wife Gabriela, my aunt and my niece, Casiana Fometescu, Carmen Stoica, Diana Milea, Andrei Stan, educators, Mrs Mihai, Physics teacher, Aikido coach, Mr Grigorescu.

”When did the idea of helping sprout in your mind?”

A psychologist told me that God has put in me a special seed, to help people, because not everyone can do this because it is difficult to work with people. I liked to help as a kid, even though I grew up in an orphanage. After ’89, I was a volunteer at various N.G.O’s, such as YCC Romania,(Love and Home for Children), UNICEF, Ovidiu Rom, Alinare Foundation, etc. I was involved in all kinds of projects, from building houses, painting and offering clothes and accessories to counselling etc.

”And why do you do that?”

I help because I feel good about what I do, it’s a lifestyle, a passion, like medicine or other specialities, it’s a calling. By doing good things for others, your self-esteem will increase and you will have the satisfaction that you have given, that you give people a chance to be more responsible and to value your help. When you help, you take the burden of the beneficiaries soul, but give it the power it needs to recover. You can be an example to others and try a state of joy and fulfilment. Because when we help, we can make amazing things happen by pushing those in need to be happy.

”What is your motivation?”

When I give, I feel happy, and especially when I see others happy. As I am connected to the needs of poor people, with those who want to help, I am glad that I can be a bridge between the poor and the helpers.

”Were there times when you cursed your fate? Or on the contrary, do you thank God for living and being healthy?”

I thank God for giving me this opportunity to move forward. It is not easy. There are all kinds of obstacles in life. I had moments when I was about to give up, but Heaven always lifted me up and gave me the power to move forward.

”What’s your biggest regret in life?”

My regret is that I didn’t have my parents near me to see how I grew up and be satisfied with myself. I can’t speak well in words, but I think life gives you a lemon and you have to make lemonade. I was pleased with what I had and my regret is that I am too open and exposed to less good people. I can make mistakes but I also learn something from it every time.

”What makes you happy?”

If you fail to make a lifestyle out of being happy, because happiness is from God. It activates according to your state and your involvement in helping others. Let me throw away all the useless things and keep only the essentials. To read and learn new things, not to upset anyone and see happy people.

”What does ”Your Chance” mean?”

The Association ”Your Chance” was born from a desire to give a chance to everyone in need. To be a chance for both the people who want to help and for those who receive. Why is ”Your Chance” the expression that gives you the power to move forward even if you are going through difficult times in your life? Because we all have a chance in life and it’s a pity to waste it and not use it to do good.

Thirty Years On, Will the Guilty Pay for the Horror of Ceausescu Orphanages?

”Courtesy of Guardian News and Media Ltd.”


By 1989, when the dictator was killed, up to 20,000 had died in Romania’s children’s homes. Now criminal cases may finally be held and those responsible for these deaths, brought to justice.

They were the pictures that, for many across the world, were the defining image of the aftermath of Romania’s 1989 revolution: emaciated children clothed in rags, looking into the camera with desperate eyes amid the squalid decay of the country’s orphanages.

Christmas Day will mark 30 years since Nicolae Ceaușescu, Romania’s megalomaniac, isolationist dictator, was convicted in an impromptu trial and shot dead together with his wife. His execution ended more than two decades of rule that brought poverty and misery to the majority of the country’s population.

In the three decades since his fall, only a handful of people have faced legal punishment for their roles in Ceaușescu’s repressive regime, and there have been no criminal cases over the tens of thousands of children mistreated by the regime’s inhumane network of juvenile internment institutions.

The country’s orphanages began to fill up from the late 1960’s when the State decided to battle a demographic crisis by banning abortion and removing contraception from sale.

Many of the children in the orphanages were abandoned by parents too poor to look after them.

The most horrific abuses took place in orphanages for disabled children, who were taken away from their families and institutionalised. At the age of three, disabled children would be sorted into three categories; curable, partially curable and incurable. Across the country, there were twenty-six institutions for category three disabled children. Investigators from the Institute picked three to investigate and found shocking mortality levels amongst the children. Seventy percent of the registered deaths were from pneumonia. There is testimony of children suffering from frostbite, of children literally being eaten by rats, being kept in cages or being smeared in their own faeces.

The list of those being prosecuted for the deaths is classified.

Barnabas Ministries Romania



Two weekly outreaches are held where they have the opportunity to learn about Jesus Christ and to develop a good support group of Christian friends their age.



Numerous camps are held during the summer in the isolated village of LAZ.

Kids, teens and adults are able to get away from all distractions and concentrate on God.



There are over 57,000 children in Romania, living without parents in State institutions. Many grow up dreaming to be accepted and adopted into a family.

We work to encourage Christian families in Romania to adopt. By sharing and making aware this huge problem.

As Christians, we believe it is our duty to look after those in need!



We are the hands and feet of Christ.

God has blessed us with energy, resources and possibilities to reach out and lend a helping hand.

Counseling, standing up for the weak, helping a need, keeping a family together… whatever God opens our eyes to and puts on our heart, as Christians we believe it is our responsibility to take action.

Although many times some things we do may be unseen, God knows and always provides wisdom, resources and ability.

“Our vision is to see happy, healthy children and successful Christian families raised up in Romania!

— Barnabas Ministries, Sebis, Romania


  • 1993 – Barnabas Ministries was formed and outreach to the elderly and poor families began in Brasov, Romania.

  • 1994 – Church planting and Orphan care work began.

  • 2001 – Land was purchased in Sebis, Romania for the construction of Casa Ezra orphan and ministry center.

  • 2003/2008 – Construction of Casa Ezra

  • 2008/2009 – Weekly children’s and teen’s outreaches began at Casa Ezra.

  • 2009 – Oasis of Love, kid’s camp was started and the first camps were held.

  • 2011 – Advocacy for adoption began and a family of five children were re-united at Casa Ezra. (These children were eventually adopted by the Hurrelbrink’s after a difficult adoption process lasting seven years.)

  • 2017 – Property was purchased for the future Community/Outreach Center in Sebis, Romania.

  • 2018 – The Community Campaign to finance the building of the Community/Outreach Center was started.

Născut pentru a învinge; Gabriel Ciobotaru

Gabriel Ciubotaru s-a născut a doua zi după devastatorul cutremur din 1977. A deschis pentru prima data ochii pe lumea asta într-un București aproape ruinat, iar asta avea cumva să prevestească destinul său. Mama sa era artistă, tatăl pilot de avion. Prima tradegie a venit curând în viața lui Agbriel Ciubotaru, atunci când tatăl său s-a prăbușit cu avionul. Când abia împlinise 10 ani a murit și mama sa din cauza putreziciunii regimului communist: fusese diagnosticată cu o sarcină extrauterină ce trebuia avortată, însă pentru asta era nevoie de un aviz din partea unei comisii, avorturile nefiind permise în perioada aceea. Până a venit răspunsul, mama sa a murit, iar după această a doua mare tragedie, Gabriel Ciubotaru a fost dus la „Casa de copii”.

Anii săi de școală și adolescență au fost presărați cu de toate, și bune, și rele, însă a crescut, a învățat, a terminat o facultate și un master și acum îi ajută pe cei amărâți. A înființat Asociația „Șansa ta” cu care desfășoară foarte multe proiecte de fapte bune, dar cel mai drag sufletului lui este „O șansă caldă”, cu ajutorul căruia, de mai bine de opt ani de zile asigură o masa caldă oamenilor fără adăpost din București.

O poveste incredibilă, o poveste adevărată care ar putea ajunge într-o bună zi în paginile cărții „Născut pentru a învinge”.

Cum arată azi o zi din viața ta? 

Mai întâi de toate, nu cred că există diferențe semnificative între programul meu si cel al altor oameni, mai mult sau mai puțin „ONG-ist”.  Probabil că enumerarea aceasta vă sună cunoscută: somn, alimentație sănătoasă, familie, cariera, sport, citit, scris, călătorii etc. Ceea ce diferă față de ceea ce făceam în urmă cu 5 ani este, cu siguranță, o (mult) mai bună organizare, care mă ajută să repartizez mai bine cele 24 de ore din viața mea.

Soarele strălucește deasupra casei mele, îmi încep ziua cu optimism, îndepliensc toate procedeele pe care le fac dimineața, după care mănânc și pornesc la treabă: răspund la e-mail-uri, citesc corespondența, răspund la telefoane, consiliere, conferințe, întâlniri cu colaboratorii, etc și rezolvăm cazurile care vin sau sunt în curs de finalziare, vizitez cazurile sociale, merg să iau donații de acolo de unde oameni vor să doneze. În funcție de zi, pregătim diverse proiecte, dar seara vine repede peste noi. Și pentru că vara ziua este mult mai lungă, am timp să mă plimb și pe poteca din pădure, să mă relaxez, să îmi pun oridine în gânduri și viață.

Mai fac vizite la beneficiari; de exemplu azi am fost cu un tată și 4 din cei 10 copii să își vadă mama la un penitenciar.

Citește și: Ionuț Ursu, tânărul crescut în casa de copii care de cinci ani face voluntariat în Nepal. Cum a reușit un copil căruia până la 18 ani i s-a spus că va muri de SIDA să ajungă să construiască primele cabinete stomatologice din Nepal?

Care sunt proiectele de care te ocupi în prezent?

O șansă calda, Zâmbetul din cutie, Tabara din viața ta, Rechizite pentru viitorul tău, Centrul social Helmut Schlotterer.

Care este cel mai drag, cel mai apropiat proiect de sufletul tău de până acum?

Proiectul „O șansă calda” unde de 8 ani oferim hrană persoanelor fără adăpost din București, cu sprijinul voluntarilor și oamenilor cu suflet mare. Mulțumim Casiana Fometescu și Katharina Schidereiter, dar și mătușii mele, Elena, și soției mele care mă susține moral.

Proiectul „O șansă caldă”

Când erai mic, ce visai să te faci?

Visul meu era să mă fac șofer pe salvare, să salvez oameni, însă cu timpul și experiența acumulată aă putea spune că am împlinit acest vis, acela de a-i ajuta pe oameni. Nu mă gândeam atunci că voi putea face atâtea lucruri.

Acum îmi doresc să fiu un om: să ajut oameni și să îmi umplu golul părintesc – lipsa unei familii, ajutându-i pe cei aflați în tot felul de nevoi.

Dacă nu ești bine ancorat în valorile tale, s-ar putea să trăiești visul altcuiva (societate, părinți, prieteni, șef).

Încerc să îmi iau timp să mă cunsoc, aceste întrebări m-au ajutat să mă mai descoper.

Proiectul „O șansă caldă”

Unde te-ai născut și cum erau părinții tăi?

M-am născut în București, la matenitatea Giulești, a doua zi după cutremurul din ’77. Părinți mei erau oameni buni, dar, din nefericire nu am apucat să mă bucur de ei prea mult, am ramas singur pe lume de la 10 ani. Mama era artistă de muzică ușoară și tatăl aviator. El s-a prăbușit cu avionul și mama a murit când aveam 10 ani.

Ce s-a întâmplat de ai ajuns în centrul de plasament?

După moartea mamei, am fost dat la centru de plasament, se numea Casa de Copii Sf. Ștefan. Acum s-a desființat. Eram 100 de copii, fiecare cu povestea lui de viață. Rudele m-au dus acolo, nu puteau să mă crească, probabil nu își permiteau.

Gabriel Ciubotaru împreună cu mama sa

Care sunt primele tale amintiri din familie? Dar cele din centrul de plasament?

Amintirilie din copilarie… când locuiam cu mama, eu mergeam la școală, iar ea muncea pentru ca să îmi fie bine. Nu aveam o casă stabilă, era artistă și mergeam cu ea la concerte, intram în contact cu lumea bună. Mama a murit din cauza unei sarcini extrauterine, căci pe vremea aceea îți trebuia acord pentru acestă problemă și până a venit răspunsul mama și surioara mea au murit. Eram în clasa IV-a, la o școală din sectorul 1 și copiii s-au mobilizat și m-au ajutat să trec ușor peste acest moment. Aveam 10 ani, nu realizam prea mult, a fost greu… Sufar și acum, îmi doresc o familie…asta e viața…

În centrul de plasament, amintirile sunt mai bine conturate: am încercat să organizăm ziua de naștere a colegilor mei în fiecare lună, mergeam în tabare, aveam și greutăți cu cei mai mari care ne băteau, desertul era un lux pentru noi, teama că se vor lua de noi cei mari era mare, însă eu mai fugeam din centru și mergeam prin spitale, iar doctorii mă protejau și mă mai internau câteva zile. Când mă întorceam, nu prea se mai luau de mine, că îi spuneam directorului și fugeam.

Am învățat o meserie, am terminat o școală, am avut educatori buni care ne ajutau la lecții, au fost amintiri frumoase. Când venea vacanța atunci sufeream căci majoritatea pleca acasa și la mine nu venea nimeni. Mă tot întrebam dacă la cât e lumea asta de mare, nu s-ar gasi o familie și pentru mine, plângeam și strigam la Dumnezeu.

A venit Revolutia, au venit străinii cu ajutoare și am început să cresc, să mă maturizez și să mai uit de lipsa de familie: ne mobilam camera cu mobilier din donații, ne îmbrăcam altfel, primeam portocale, ne făceam suc. Dormeam câte 6-8 copii în camera… sunt multe de povestit și nu am găsit încă pe nimeni să mă ajute să îmi termin cartea: „Născut pentru a învinge”.

Organizam excursii, mi-aduc aminte că am fost la un centru de copii în Bușteni unde erau 300 de copii, am vorbit cu ei și a fost un schimb de experiență între colegii noștri și ai lor.

Gabriel Ciubotaru la prima împărtășanie

Cum au fost anii tăi de școală și adolescență?

Anii de școală și de liceu sunt de neuitat: plini de bucurii, de zâmbete, de lacrimi, emoții, ani în care am făcut parte dintr-o mare și minunată familie. Îmi amintesc cu mare drag de prima zi de școală când, plin de emoție, am pășit spre clasă împreună cu doamna învățătoare, o a doua mamă pentru mine, plină de căldură și bunătate, care ne-a iubit enorm și a făcut tot ce a ținut de ea să ne crească frumos. Dânsa a fost cea care ne-a arătat pentru prima oara, cu foarte multă răbdare, puterile magice ale stiloului și cea care ne-a ajutat să alegem calea cea mai bună în orice provocare pe care o aveam. Chiar dacă mă aflam într-un colectiv mai energic și o mai supăram pe doamna învățătoare, ea a avut întotdeauna puterea de a ne înțelege și de a ne ierta foarte ușor. Ziua în care am terminat clasa a IV-a a fost plină de emoții puternice, atât de fericire pentru că începeam un nou capitol din viața noastră, cât și de tristețe din cauza despărțirii de doamna învățătoare. Îmi amintesc cât de multe îmbrățișări, flori și lacrimi au fost.

Pentru mine, etapa cea mai grea din viață a fost în clasele V-VIII și în ani de liceu, când mă simțeam singur pe lume. Dar am învățat, m-am ținut de școală și am muncit mult cu mine să ajung unde am ajuns, cu obstoacolele vieții.

Astfel, odată cu începerea clasei a V-a am pornit într-o nouă aventură din viața mea. Cu toții eram speriați și curioși în același timp. Anii din școala gimnazială s-au dovedit a fi minunați și am învățat o mulțime de lucruri noi. Fiecare profesor a avut grijă să ne învețe atât lecțiile legate de materia predata, cât și lecțiile de viață. Îmi amintesc cu bucurie de profesorii minunați pe care i-am avut, cu toate gesturile definitorii, modul  de a preda și de a ne face să înțelegem cu ușurință ce doresc să ne învețe și toata pasiunea pe care o aveau, fiecare dintre ei, pentru propria materie.

Am fost obligat să schimb școala generală, dar mi-am facut repede prieteni. Școala era în curtea orfelinatului și dormitorul meu era cu privire spre curtea școlii, o priveliște minunata; vedeam când plecau și soseau copii la școală, iar când curtea se umplea de copii, eram motivat să învăț și să merg înainte.

În școală am legat prietenii frumoase, eram înconjurați de două lumii diferite – copii din familii și cei de la centru. Mă uitam și făceam diferența. Chiar dacă și printre copiii din familii erau săraci, ei erau mai educați, în schimb noi cei de la centru eram mai fericiți și năzdrăvani, pentru că trăiam permanent în colectivitate.

Însă nucleul vieții se formează în familie, nu înțelegeam atunci că e o altă lume.

Gabriel în copilărie

Cine te-a format să ajungi omul de azi?

Oamenii vin și pleacă din viața ta, mulți oameni deosebiți au trecut prin viața mea, dar unele persoane rămân pentru tot restul vieții în inima și mintea mea. Fiecare om care îți iese în cale pune o cărămidă la caracterul tău, la formarea ta de profesionist.

Nu e o persoană anume care m-a format, e un labirint de oameni, de la mama, educatori, profesori, nașa și mătușa mea, până la, mai târziu, persoane noi care au intrat în viața mea după ce am deschis Asociația „Șansa Ta”. Mi s-au deschis mai multe uși, am intrat în contact cu un alt gen de oameni, mai responsabili, serioși, boieri. De asemenea, fiecare mulțumire din partea unui copil orfan sau a unui copil dintr-o familie săracă mi-a dat speranță să merg înainte, să schimb destine și să mă formez, în același timp.

Pot aminti câteva persoane: soția mea, Gabriela, mătușa și nașa mea, Casiana Fometescu, Carmen Stoica, Diana Milea, Andrei Stan, educatori, dna Mihai, profa’ de fizică, antrenorul de Aikido, dl. Grigorescu.

Gabriel Ciubotaru și soția lui

Care a fost parcursul tău educațional?

Am trecut prin toate etapele de educație școlară: grădiniță, școală generală, liceu, facultate și am finalizat cu un master în consiliere asistență socială.

Am mai participat la cursuri de formare profesională de specialitate, ateliere de mai multe module, am obținut diferite premii la anumite gale ale societății civile, precum și certificate de formare în domeniul social în care îmi desfășor activitatea.

Când a încolțit în mintea ta ideea de a ajuta?

Un psiholog mi-a spus că Dumnezeu a pus în mine o sămânță specială, aceea de a-i ajuta pe oameni, pentru că nu oricine poate acest lucru deoarece e greu de lucrat cu oamenii. Mie îmi plăcea să ajut de mic, chiar dacă am crescut în centrul de copii. După ’89, eu eram voluntar la diverse ONG-uri, cum ar fi YCC Romania (Iubire și cămin pentru copii), UNICEF, Ovidiu Rom, Fundația Alinare, etc. Am fost implicat în tot felul de poriecte, de la ridicarea de case, zugrăveli și oferirea de haine și aliemente, la consiliere,etc.

Și de ce faci asta?

Ajut pentru că mă simt bine cu cea ce fac, e un stil de viață, o pasiune, cum este medicina sau alte specializări, e o chemare.

Făcând lucruri bune pentru alții, îți va crește respectul de sine și vei avea satisfacția că ai dăruit, că le dai o șansă oamenilor să fie mai responsabili și să prețuiască ajutorul.

Atunci când ajuţi, îi iei o povara de pe suflet beneficiarului, dar îi dai puterea de care are nevoie să îşi revină, poti să fi un exemplu pentru ceilalti și încerci o stare de bucurie şi împlinire.

Deoarece atunci când ajutăm, putem face să se întâmple lucruri uimitoare impulsionându-i pe cei la nevoie, să fie fericiţi.

Care e motivația ta?

Atunci când daruiesc, ma simt fericit și, mai ales, când îi văd pe ceilalți fericiți. Cum sunt conectat la nevoilor oamenilor săraci cu cei care doresc să ajute, ma bucur că pot fi puntea dintre saraci și boieri.

Cadourile primite de copiii săraci

Au fost vreodată momente în care ai blestemat soarta? Sau, dimpotrivă, mulțumești divinității că trăiești și că ești sănătos?

Ii mulțumesc lui Dumnezeu că îmi dă acestă șansă de a merge înainte; nu este ușor, sunt tot felul de obstacole ale vieții. Am avut momente când îmi venea să renunț, dar Cerul mereu mă ridica și îmi dădea putere să merg înainte.

Care e cel mai mare regret al tău din viață?

Regretul meu este că nu am avut părinții lângă mine să vadă cum am crescut și să fie mulțumiți de mine.

Nu mă pot exprima prea bine în cuvinte, dar cred că viața îți oferă o lămâie și tu trebuie să faci o limonadă. M-am mulțumim cu ce am avut și regretul meu este că sunt prea deschis și expus unor oameni mai puțin buni. Însă eu pot greși, dar învăț și din asta ceva, de fiecare dată.

Gabriel Ciubotaru și Andreea Marin

Ce te face pe tine fericit?

Dacă nu reușești să îți faci un stil de viață din a fi fericit, căci fericirea o ai de la Dumnezeu, ea se activează în funcție de starea și implicarea ta ca ființă în a-i ajuta pe semeni.

Să arunc toate lucrurile nefolositoare și să le pastrez doar pe cele esențiale.

Când stau de vorbă cu mine, singur în natură, mă face fercit faptul că pot să mă descopăr și din când în când să mă analizez.

Să citesc și să învăț lucuri noi.

Să nu supăr pe nimeni și să îi văd pe oameni fericiți.

Ce înseamnă „Șansa ta”?

Asociația „Șansa Ta” s-a născut din dorința de a da o șansă fiecăruia în nevoie, să fie o șansă atât pentru oamenii care vor să ajute, cât și pentru cei care primesc.

De ce „șansa ta” este expresia care îți dă putere să mergi înainte chiar dacă treci prin momente grele ale vieții? Pentru că toți avem o șansă în viață și e păcat să ne-o irosim și să nu o folosim în a face binele.

copiii români uitați niciodată

Sute de persoane din străinătate adoptate din România în urmă cu mai bine de 20 de ani au reuşit, în ultimii patru ani, să îşi găsească părinţii biologici prin intermediul unei pagini de Facebook. Totul a început când o româncă originară din judeţul Buzău şi stabilită în Irlanda a început să îşi caute fratele, care a fost adoptat în urmă cu 26 de ani.

Pagina de Facebook “The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitaţi ai României”, creată în ianuarie 2015 de Ileana Cunniffe Băiescu, are zilnic solicitări de la persoane adoptate şi este urmărită de peste 60.000 de oameni. Despre fenomenul adopţiilor de după Revoluţie, despre haosul creat s-a scris mult, mai ales în presa internaţională. S-a vorbit inclusiv despre copii adoptaţi pentru a li se preleva organe. Cei care şi-au găsit părinţii arată însă contrariul, că au familii bune, care i-au îngrijit. Dacă au avut toţi norocul acesta este greu de aflat în lipsa unor statistici clare oficiale. Cel mai probabil, adevărul despre ce s-a întâmplat cu toţi cei adoptaţi nu-l va şti nimeni, niciodată.

Ileana Cunniffe Băiescu a explicat, pentru AGERPRES, că ea nu şi-a imaginat vreodată că va ajuta atâtea sute de persoane şi nici nu doreşte faimă. Tot ce a vrut a fost să-şi găsească fratele, despre care avea foarte puţine informaţii şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă. A ajutat foarte mulţi oameni să îşi caute părinţii biologici, a cunoscut foarte mulţi copii adoptaţi iar într-un final l-a întâlnit pe fratele ei.

“Noi primim foarte-foarte multe solicitări pe pagină de la tineri, majoritatea sunt în America şi Canada, şi din Europa, chiar şi din România. Noi le spunem despre procedură, mai întâi că încercăm să îi ajutăm, dar nu promitem că vom reuşi. În general, cam 70 – 80% din cazurile care ajung la noi se rezolvă, din păcate, nu toate. Îi întrebăm dacă vor să facă public anunţul pe pagina noastră, de unde va fi văzut, distribuit. În jur de 60 – 70% vor să facă public cazul lor, restul, nu prea, pentru că nu ştiu reacţia familiei biologice sau adoptive, din anumite motive. Noi obţinem informaţiile, numele la adopţie, numele la naştere, unde s-a născut şi când şi numele părinţilor biologici, dacă îl cunoaşte. Dacă nu facem public cazul, noi încercăm să contactăm persoane din zonă. Dacă provin din sate mici, şansele sunt foarte mari de a le găsi familiile pur şi simplu căutând pe cineva pe Facebook din localitatea respectivă”, a declarat Ileana Cunniffe Băiescu.

Una dintre probleme este că în majoritatea cazurilor cei care doresc să îşi găsească părinţii nu cunosc limba română. În sprijinul lor vin astfel voluntarii paginii, care conversează cu românii pe Facebook.

“Reacţiile sunt diferite de la caz la caz, dar au un element comun, această curiozitate de a afla foarte multe. Unii sunt mai timizi, alţii mai îndrăzneţi. Noi îi ajutăm cu primele contacte, adică îi asistăm la prima conversaţie, le traducem, ne auzim într-un grup chat, îşi spun povestea, sunt multe lacrimi, multe emoţii, e foarte greu de exprimat”, a mai spus Ileana Cunniffe Băiescu.

“Aceasta este familia mea biologică, recent i-am găsit, foarte repede, prin intermediul acestei pagini de comunitate Facebook. Vă sunt foarte recunoscător pentru că m-aţi ajutat să îmi găsesc mama şi întreaga familie. Mulţumesc din suflet tuturor celor care au distribuit anunţul meu. (…) Ne-am văzut astăzi de dimineaţă via Facebook şi am o mare mulţumire sufletească. Această bucurie va fi completă curând, căci voi veni să îi vizitez. Vă îmbrăţişez pe toţi cu drag!”, a transmis un tânăr prin intermediul paginii.

Pe de altă parte, la administratorii paginii au apelat părinţii care vor să îşi caute copiii daţi spre adopţie, însă aceştia pot fi ajutaţi doar dacă iniţiativa vine dinspre copii. Adică se formează o bază de date cu părinţii şi dacă vreodată copiii îi contactează pe administratorii paginii, imediat sunt contactaţi părinţii.

“Am primit 1.000 – 1.500 de solicitări de la aceşti copii adoptaţi, în patru ani şi jumătate. Peste o jumătate sunt familii din România în căutarea copiilor. (…) Cred că avem 800-900 de familii care îşi caută copiii. Le spunem: dacă vreodată copilul va veni la noi în căutarea voastră, imediat o să vă anunţăm. Reţinem toate informaţiile şi de fiecare dată când cineva vine la căutare, noi verificăm dacă cealaltă parte a căutat persoana respectivă. Multe cazuri au început să se rezolve şi prin această metodă”, a mai spus Ileana Cunniffe Băiescu.

Distribuirea informaţiilor despre cel care îşi caută părinţii merge foarte bine pe Facebook, fiind şi foarte multe publicaţii locale care preiau astfel de ştiri.

Aproape toţi copiii care îşi caută părinţii biologici au ştiut întotdeauna că au fost adoptaţi.

“În majoritatea cazurilor, 95%, aceşti copii, adulţi acum, întotdeauna au ştiut că sunt adoptaţi, pentru că nu seamănă cu familia în care sunt. Sunt şi câţiva care nu au ştiut. Reacţiile sunt diferite, toţi au un mod de a înţelege sau a dori să ştie mai multe. Bineînţeles că sunt şi cazuri când nu vor să ştie, pentru că se simt abandonaţi de familia biologică”, a explicat Ileana Cunniffe Băiescu.

Ideea principală a fost de a crea o pagină despre România, despre căutări, care să-i atragă pe cei care îşi caută originile.

“Fac această muncă voluntar deoarece am o poveste similară. Când am început această pagină, în 2015, nu am ştiut la ce va duce, nu am avut nicio idee, tot ce am vrut să fac a fost să-mi găsesc fratele. Eu l-am căutat foarte mult timp şi am văzut că sunt câteva grupuri deja cu tineri adoptaţi, mulţi se cunoşteau între ei, îşi spuneau poveştile de viaţă, despre România, despre diferite aspecte ale adopţiei, căutării familiei, subiectul cel mai dezbătut era cum să-şi cunoască familiile biologice. Iniţial, eu nu am avut niciun plan de a ajuta, de a mă implica în aceste activităţi, pur şi simplu m-am trezit aici. Eu încercam să cunosc cât mai mulţi copii adoptaţi şi să întreb, printre ei, dacă îl cunosc pe fratele meu. Am încercat multe alte variante şi nu am reuşit. Am început să îi iau la rând, să fac o pagină despre căutări, despre România, despre limba română, tradiţii, cultură, istorie. Am vrut să-i aduc spre mine, pentru a-i întreba”, a povestit Ileana Cunniffe Băiescu.

Prima persoană ajutată este o femeie din Statele Unite ale Americii, căreia Ileana Cunniffe Băiescu i-a găsit familia din România.

“După foarte scurt timp, cineva din judeţul Buzău, o fată adoptată în America, ne-a cerut ajutorul să îi găsesc familia. În afară îmi era cunoscut un băiat din Focşani care spunea că era în căutarea fratelui său din Irlanda, unde locuiesc eu. Eram în contact cu doar două persoane. Le-am scris că voi încerca pe Facebook, am lăsat câteva mesaje pe Facebook la persoane cu numele de familie pe care ea l-a avut la naştere şi a doua zi m-am trezit cu unul care a spus că e nepoata lui şi vrea contact. Şi a fost cea mai frumoasă reuniune. Nu mi-a venit să cred, a fost pentru mine un moment enorm. După aceea, nu la mult timp, m-au contactat alte persoane şi tot aşa”, a spus aceasta.

La un moment dat, a primit o propunere de a fi administrator la o altă pagină, asemănătoare cu a ei, dar cunoscută la nivel internaţional. Acolo, printre sutele de mesaje, a găsit unul ce avea să îi aducă bucuria pe care o căuta de 26 de ani.

“Am rezolvat 68-69 de cazuri până mi-am găsit fratele. Bineînţeles că îi mai întrebam pe alţii dacă îl cunosc. El era de fapt cunoscut în una din pagini. Admin-ul paginii era o tânără adoptată, îmi spunea că sunt persoane care cer ajutor şi am zis că o încerc şi pentru ei. Într-o zi m-a făcut admin la pagină şi prima mea reacţie a fost ‘please be there’. Voiam aşa de mult să îl găsesc! Erau sute de mesaje, unele profile nu mai existau, pe astea le-am ignorat şi am verificat profilurile active. Am căutat în toate şi nu am găsit. După aceea, m-am uitat şi prin profilele care nu mai există. Le-am luat la rând şi între ele era o persoană care îl cunoştea pe fratele meu. Era prietena fratelui meu. A lăsat un mesaj în care spunea că prietenul ei este plecat din România, comuna, numele de familie, data de naştere. Am rămas blocată! Nu mi-a venit să cred. Am mai citit încă o dată şi spre final, după ce mi-am revenit, am scris cum se numeşte el acum. Familia i-a păstrat numele, Victor. Imediat am căutat pe Facebook şi a apărut profilul lui. L-am căutat 26 de ani. A fost un moment foarte important. Eu mi-am găsit toţi fraţii adoptaţi, dar pe ultimul nu-l găseam. Mai aveam puţin şi plăteam detectiv”, a spus Ileana Cunniffe Băiescu.

Cu toate că avea deja o oarecare experienţă la prima întâlnire a unor copii cu familiile naturale, regulile n-au mai fost valabile pentru propria persoană. Ileana povesteşte cu greu despre familia ei. Mai are nouă fraţi, din care şase au fost adoptaţi şi i-a regăsit pe cinci dintre ei, mai puţin pe cel pe care avea să-l întâlnească acum, după 26 de ani. Totul s-a oprit în loc când l-a văzut.

“E greu de descris în cuvinte. După aproape 70 de reuniuni la care m-am implicat, nu numai de-a ajuta, dar şi emoţional – am râs, am plâns cu ei -, când a venit momentul să îl întâlnesc pe el, bineînţeles că am avut câteva apeluri video, dar întâlnirea în persoană a fost mai mult decât m-am aşteptat să fie, emoţional. Am călătorit toată noaptea să ajung la el. În seara respectivă n-a putut să vină la aeroport să mă ia. Am luat un taxi şi un tren şi l-am întâlnit într-o gară foarte mică, într-un sătuleţ din Manchester. Mi-am exersat modurile de reacţionare, mi-am zis că n-o să plâng. Nu mai erau lacrimi, le vărsasem toată noaptea, în aeroporturi, tren, dar când ne-an întâlnit, parcă totul s-a oprit, parcă totul a împietrit, nimic nu mai mişca, doar eu îl vedeam pe el”, a povestit emoţionată.

Mai mult, fratele ei a trăit timp de 20 de ani în aceeaşi zonă din Anglia cu o soră de-a lor, fără să ştie că sunt atât de aproape unul de celălalt.

“El a fost adoptat în America, tatăl adoptiv era american, mama din Manchester. După cinci ani ei s-au mutat în Manchester. Pe soră am găsit-o tot în Manchester. Ei 20 de ani nu au ştiut că locuiesc în aceeaşi zonă. Când l-am găsit pe el, ei la câteva ore s-au întâlnit, au petrecut timp împreună. Mi s-a luat o piatră mare de pe suflet. L-am îmbrăţişat, sora a început să vorbească cu mine, dar eu aveam ochii doar pe el, eram statuie. N-am nicio idee ce a zis sora mea, după câteva minute m-am trezit iar în braţele lui, era mult mai apropiat. Atunci am ştiut că am ajuns unde a trebuit, unde am visat atâta timp. Momentele acestea le-am trăit alături de alte familii, dar când a fost rândul meu, m-am pierdut, a fost mai greu, deşi am avut un plan, nu a funcţionat”, şi-a amintit Ileana.

Incredibila ei poveste, demnă de un roman, începe în anul 1990, când s-a întors din vacanţa de vară, de la rude şi a văzut că şase fraţi i-au dispărut. Şi modul în care povesteşte te face să crezi că nu poate fi adevărat iar surprizele se ţin lanţ, una după cealaltă.

“Noi eram nouă fraţi la părinţi, al zecelea era pe drum. Eu aveam 13 ani când şase din fraţii mei au fost adoptaţi. În vara anului 1990, urma să trec în clasa a şaptea, a venit o mătuşă din Câmpina, m-a luat în acea vacanţă la ei şi când m-am întors acasă, şase din ei nu mai erau. Au fost daţi. Nu am văzut cu cine au plecat, nu mi-am luat rămas bun, a fost un moment foarte dificil. Au mai rămas doi fraţi, născuţi după mine. În acel moment am ieşit din curte, le-am spus părinţilor mei că nu mai sunt părinţii mei şi am plecat. Peste o jumătate de oră m-a prins mătuşa şi mi-a spus să merg cu ei la Câmpina. Am mers cu ei şi am făcut şi liceul acolo. A fost foarte greu, pentru că oamenii locului spuneau că aceşti copii au fost luaţi pentru experimente medicale şi pentru organe. Eu am crezut că i-am pierdut, nu credeam că îi voi găsi vreodată în viaţă, de aceea mi-am urât foarte mult familia în acel moment”, a povestit Ileana.

Mătuşa ei a fost cea care a mers la primăria din localitate şi a reuşit să obţină o singură adresă a unei familii care i-a luat doi fraţi. Ileana le-a trimis câte o scrisoare lunar, fără să primească însă vreun răspuns.

“O familie din Irlanda i-a luat pe cei doi mai mici şi o altă familie, tot din Irlanda, i-a luat pe cei doi mai mari şi încă două familii, una din Anglia, una din America, pe ceilalţi. Mătuşa a primit o adresă din Irlanda, cu numele părinţilor adoptivi ai celor doi mai mici. Eu am scris la această adresă şi în română, şi în engleză, după ce am început să învăţ la şcoală, le scriam oamenilor o dată, de două ori, pe lună, timp de doi ani. Am sperat la un semn, iar într-o seară un poliţist a venit la uşă cu două femei din Irlanda. Eu am înlemnit, m-am pierdut, a fost un moment foarte mare. Pentru prima dată am văzut femeia care i-a adoptat pe doi fraţi, mi-a arătat fotografii, a fost frumos. În momentul respectiv mi-am găsit patru fraţi din şase. După ce au plecat, mi-au promis că dacă sunt cuminte, când împlinesc 18 ani mă iau în Irlanda. Zis şi făcut”, a rememorat Ileana.

După terminarea liceului, Ileana s-a înscris la şcoală în Irlanda, unde s-a şi stabilit. Între timp, a continuat activităţile de căutare a celorlalţi doi fraţi. Pe soră a găsit-o în zona Manchester, iar pe ultimul frate, tot acolo, dar la ani distanţă. A încercat să apeleze şi la Protecţia Copilului, dar fără succes. După ce a prins rădăcini şi-a dus toată familia în Irlanda, astfel că astăzi ţin legătura şi se pot vizita.

Despre acest fenomen al adopţiilor de după Revoluţie nu există nicăieri un raport oficial. Copiii au fost pur şi simplu duşi iar dacă au dorit să îşi caute familiile, au mai putut afla câte ceva.

“Am auzit o grămadă de variante şi eu cred că niciodată nu vom şti cu exactitate numărul, deoarece atunci foarte multe persoane neautorizate s-au băgat în aceste proceduri de adopţie a copiilor, de la medici la infirmieri, orfelinate, fel de fel de persoane, şi de aceea s-au şi închis adopţiile, deoarece oricine putea să adopte. Nu s-a ţinut o bază de date cu câţi copii au plecat, unde au plecat, cine i-a luat. Mulţi au fost vânduţi şi trataţi ca un produs. Presa străină a prezentat aceste cazuri, sunt informaţii greu de acceptat şi de crezut. (…) Erau grupuri de români şi americani care plecau cu 10-20 de copii pe avion, erau aşteptaţi şi acolo se repartizau copiii între familii. (…) E grav, e strigător la cer. Fenomenul acesta este foarte greu de înţeles şi explicat”, a afirmat Ileana.

Astăzi solicitările de pe pagină sunt foarte multe. Ea, alături de alţi tineri, face această muncă în mod voluntar, fără a primi bani. Au fost unii copii adoptaţi care au vrut să plătească şi au decis să accepte donaţii pentru amenajarea unui loc de joacă pentru micuţii din comuna ei natală, Scutelnici. Inaugurarea a avut loc anul trecut, într-un cadru restrâns, când copilaşii au primit şi pacheţele.

Dincolo de trista poveste a despărţirii de mici a fraţilor, Ileana Cunniffe Băiescu reuşeşte să dea un exemplu de ambiţie şi luptă pentru reîntregirea familiei. Dacă ea a reuşit să îşi reunească familia formată din 10 copii, cu siguranţă vor reuşi şi alţii. E drept că trebuie foarte multă perseverenţă, însă, pentru că nu a abandonat lupta timp de 26 de ani, a reuşit. AGERPRES /(A – autor: Gheorghe Pietrar, editor: Antonia Niţă, editor online: Andreea Lăzăroiu)


Sursa foto: The never forgotten Romanian children – Copiii niciodată uitați ai României/

Conținutul website-ului este destinat exclusiv informării publice. Toate informaţiile publicate pe acest site de către AGERPRES sunt protejate de către dispoziţiile legale incidente. Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea, precum şi orice modalitate de exploatare a conţinutului acestui website. Detalii în secţiunea Condiții de utilizare. Dacă sunteţi interesaţi de preluarea ştirilor AGERPRES, vă rugăm să contactați Departamentul Marketing –

Utilizarea secţiunii Comentarii reprezintă acordul dumneavoastră de a respecta termenii şi condiţiile AGERPRES în ceea ce priveşte publicarea comentariilor pe

Copiii Lui Irod; Vlad Alexandrescu

Raport devastator despre copiii orfani și abandonați ai României: sedați, abuzați și privați de educație

Copiii orfani sau abandonați ai României ajung de multe ori să se sinucidă după ce împlinesc 18 ani și sistemul de protecție a copilului îi abandonează. În alte cazuri, ei ajung pur și simplu marfă pentru rețelele de trafic de carne vie.

Și asta deși România investește în fiecare an 1,7 % din PIB pentru a le oferi acestor copii o șansă la o viață normală.

Concluziile acestea sunt desprinse din cartea Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsați în grija statului – publicată recent la Editura Humanitas. Volumul condensează peste un an de dialoguri și documentare referitoare la problemele copiilor instituționalizați, realizate de senatorul USR Vlad Alexandrescu, fost ministru al Culturii.

Într-un dialog cu Vlad Alexandrescu, am vorbit despre abuzurile și lipsa de iubire la care sunt supuși mulți dintre copiii orfani sau abandonați, chiar de către cei care ar trebui să-i ajute.

Reporter: Cartea dumneavoastră raport se numește Copiii lui Irod. Și aș vrea să vă rog să explicați puțin această alegere.

Vlad Alexandrescu: Irod a poruncit uciderea a 10.000 de copii. Și acești prunci au fost uciși.

Unul, însă, a scăpat. A scăpat grație familiei lui, grație celor care l-au ocrotit, l-au ascuns și l-au salvat. Eu am convingerea că oricare din acești 53.000 de copii care sunt lăsați în grija statului român pot fi salvați.

Pot fi salvați în aspirațiile lor, în dezvoltarea lor, în vocația lor, în educația și în viitorul lor, dacă ne implicăm. Dacă facem ceva pentru a le schimba soarta și dacă ne oglindim în sistemul de protecție a copilului, noi, ca societate.

Dacă nu, ei suferă și cer ajutorul în continuare.

Toți copiii pe care i-am văzut în sistemul de protecție a copilului mi-au cerut ajutorul.

Mie și celor care ne-am interesat sau ne interesăm de soarta lor. Am ascultat multe strigăte de ajutor în acest an și ceva în care m-am ocupat de problemele lor.

Și cred că nu putem trece mai departe peste acest prag care îl reprezintă sistemul de protecție a copilului.

– Citind anumite bucăți din volum, mi-am adus aminte de reportajele referitoare la România și copiii ei instituționalizați, difuzate după Revoluție. Există diferențe majore între ce-ați văzut dumneavoastră în acest ultim an și viața copiilor de atunci? Am parcurs un drum de atunci?

– Da. Categoric există modificări majore: ele țin de reducerea numărului de copii aflați în centre. În anii ’90, erau sute de copii în fiecare centru și erau un fel de fabrici de protecție a copilului.

Numărul copiilor a scăzut mult.

Ne uităm la darea lor în îngrijire la asistenți maternali, asta a fost marea inovație a sistemului în perioada guvernării Năstase, atunci când baroneasa Nicholson a opus un veto de principiu integrării României în UE, câtă vreme nu se modificau parametrii din protecția copilului.

Nu am mai văzut sute de copii într-un singur centru, nu am mai văzut copii legați cu sfori de paturi.

Dar felul în care represiunea se exercită asupra copilului s-a modificat în acești ani. Lanțurile sau funiile cu care erau legați au luat forme mai subtile, s-au transformat în medicație neuroleptică, în medicație psihotropă și în tratamente psihiatrice.

Acest lucru nu cred că se petrecea înainte de Revoluție, dar este o moștenire a regimului comunist, în sensul în care, în timpul regimului comunist exista psihiatrizarea ca metodă de represiune și de lichidare a rezistenței politice.

O metodă preluată din psihiatria sovietică.

Au existat și în România opozanți ai regimului care au fost internați în azile psihiatrice și ulterior tratați cu neuroleptice ca să tacă.

Acest procedeu a fost, mutatis mutandis, transferat la adresa copiilor mai gălăgioși, sau la adresa copiilor mai nesupuși. Întâlnim mulți în sistemul de protecție. Și lor li s-a instalat un tratament psihiatric, întâi în spitale de psihiatrie pentru copii, tratament care, apoi, de regulă, este prelungit în centrele de plasament, cu avizul psihiatrilor infantili din județele respective.

Fără a se recurge la psihoterapie, așa cum ar fi normal, fără ca psihoterapia să înlocuiască câte puțin medicația psihiatrică dură, neuroleptică, antiepileptică, anxiolitică.

Și prelungind acest tratament, uneori ani și ani de zile. Perioadă în care, evident, un copil se dezvoltă, îș dezvoltă capacitățile cognitive, aspirațiile, vocațiile…

“Multe din școlile speciale își au sediul chiar în incinta orfelinatelor, în spatele unor ziduri după care nu se vede mare lucru. Astfel că mulți copii fac școala în aceeași îngrăditură cu casa în care stau”

Vlad Alexandrescu

– Să fie foarte clar pentru cititori: această medicație nu este necesară.

– Nu, nu este necesară! Această medicație apare pe fondul, de regulă, a unui episod de rebeliune, de revoltă, al copilului. De nesupunere.

Episoade care sunt firești în dezvoltarea unui adolescent. Sau chiar a unui copil mai mic.

Trebuie să ținem cont – copiii care au fost plasați în centrele de plasament au fost abandonați, uneori au fost mutați dintr-un centru în altul, sau au venit de la asistenți maternali și au ajuns în centru, parcursul lor în sistemul de protecție a suferit numeroase accidente și, evident, aceste traume sunt internalizate și se repercutează în psihicul copilului în diverse moduri.

Nu sunt copii bolnavi, sunt copii nesupuși, agitați, anxioși. Lipsiți de atenție, lipsiți de dragoste, fără un mediu care să-i ocrotească.

Și, sigur, de diverse episoade care își au originea în acest trecut traumatic. Evident, cazurile necesită îngrijire și terapie, dar e exact ceea ce ei nu primesc.

În loc să primească terapie, primesc sedative. Iar aceste medicamente le reduc capacitatea de învățare, de pildă, de adaptare la mediu, de socializare.

Îi conduc adesea căre eșec școlar. Repetat. Îi aduc în fața unor comisii, între ghilimele, de evaluare a performanțelor școlare, care uneori, și la presiunea părinților copiilor din familii tipice, îi fac să fie excluși din sistemul de învățământul de masă.

– Este o tendință în învățământul de masă să îi excludă?

– Da. În ciuda legii – legea e foarte clară, Legea Educației Naționale prevede că atunci când se poate, un copil trebuie să rămână în învățământul de masă, pentru că tocmai acesta e cel care-i dă posibilitatea să se deschidă spre mai multe domenii, să cunoască mai multe lucruri care i-ar putea ghida viitorul.

Și aceste “comisii” deseori se pronunță în favoarea trecerii copilului în învățământul special.

Așa cum se face în România.

Sigur, nu vorbesc de excepții, dar, în general, e un învățământ care, mai degrabă, încadrează copilul în marea parte din zi, dar îi dă foarte puține elemente de formare, de educație.

Spre exemplu, tabla înmulțirii se învață în clasa a opta, spre deosebire de clasa a doua.

“După clasa a opta m‑am înscris în clasa a noua. Nu ştiam absolut nimic. Eram sedat şi abia reuşeam să fac adunări şi mici înmulţiri. De fiecare dată când rugam pe cineva din personal să mă ajute la şcoală nu putea să mă ajute. Eram foarte mulţi”

Mărturie din volumul Copiii lui Irod

– O școală specială în care un copil din sistemul de protecție poate să ajungă pur și simplu pentru că niște oameni nu au chef să-și bată capul cu îngrijirea lui.

– Nu au chef să-și bată capul, uneori ar fi nevoie de un profesor de sprijin și el nu există sau nu sunt dispuși să-și dedice timpul acestui lucru, alteori sunt probleme de disciplină sau de integrare în mediul școlar, care iarăși se rezolvă în felul ăsta, ceea ce nu este normal.

În general, sunt preferate aceste metode de excludere din spațiul comun al educației. Multe din școlile speciale își au sediul chiar în incinta orfelinatelor, în spatele unor ziduri după care nu se vede mare lucru. Astfel că mulți copii fac școala în aceeași îngrăditură cu casa în care stau.

– Practic li se anulează orice fel de șansă de a se integra.

– Pierd contactul cu mediul social, normal, tipic, pierd legătura cu copiii din familii tipice, iar educațional sunt limitați, sunt reduși la niște forme extreme de educație.

– În momentul de față, despre câți copii vorbim, în sistemul de protecție din România?

– Sunt 53 de mii de copii și câteva sute, în totalul sistemului de protecție a copilului, un număr care arată că rata copiilor abandonați nu a scăzut din anii ’90 până acum.

Și circa 3000 de copii anual părăsesc sistemul de protecție, dar alții 3000 anual ajung în sistemul de protecție.

“În general sistemul de protecție încearcă să scape de copii la 18 ani. În condițiile în care ei, repet, nu au deprinderile necesare pentru o viață independentă. Nu au fost educați financiar și nu știu condițiile elementare pentru a-și asigura traiul. Nu au avut bani în decursul copilăriei, nu au primit bani. Nu știu să-i gestioneze”

Vlad Alexandrescu

– Cei care intră sunt copii abandonați?

– Da, există cifre în acest sens. Există mai multe moduri prin care copiii ajung în sistemul de protecție: abandonul la naștere sau în primele luni de viață. Dar nu de aici provin cei mai mulți copii.

Majoritatea ajung în sistemul de protecție în cursul copilăriei lor, după ce familia din care fac parte a întâlnit diverse evenimente care au făcut-o să-și abandoneze copiii. Și imensa majoritate a acestor familii sunt lovite de sărăcie.

Sărăcia este cauza principală a abandonului și ea este cea care aduce copiii în sistemul de protecție.

– Care este momentul în care părăsesc sistemul de protecție?

– Este momentul cel mai dureros, de fapt. În principiu, la 18 ani, odată cu majoratul. Deși legea prevede în mod explicit că, dacă tânărul își continuă studiile sau chiar este angajat într-o formă de muncă cu contract de muncă, mai poate beneficia până la 26 de ani de sistemul de protecție.

Marea majoritate a copiilor, însă, nu cunosc aceste prevederi, și ele nu le sunt aduse la cunoștință de cei care îi au în grijă. Ceea ce este, iarăși, un lucru foarte preocupant.

Pentru că la 18 ani un tânăr nu e gata, nu e pregătit să înfrunte viața, să-și câștige singur existența, să aibă o casă a lui pe care să și-o poată plăti, să aibă o slujbă și să răspundă la toate nevoile firești.

– Nu mai există nicio formă de ajutor pentru ei după 18 ani?

– Doar dacă fac studii, și lucrul acesta, din motivele pe care vi le-am arătat, este foarte rar. În general sistemul de protecție încearcă să scape de copii la 18 ani.

În condițiile în care ei, repet, nu au deprinderile necesare pentru o viață independentă.

Nu au fost educați financiar și nu știu condițiile elementare pentru a-și asigura traiul.

Nu au avut bani în decursul copilăriei, nu au primit bani.

Nu știu să-i gestioneze. Asta iarăși e o problemă foarte gravă despre care nu se vorbește.

Un copil din sistemul de protecție primește și el o alocație ca orice copil, care era 82 de lei până luna trecută.

Dar această sumă nu îi venea copilului, ci i se punea pe un cont, într-un mod absolut abuziv, și se adunau acolo toate alocațiile până la vârsta de 18 ani.

Și la 18 ani îi pun în brațe o sumă de 8000-10.000 de lei. Nu e firesc, pentru că această alocație este o sumă lunară pentru nevoile copilului. Copilul nu poate să-și ia un stilou, un caiet pe care și-l dorește, o haină pe care și-o dorește, un telefon…

– Nu poate să facă nimic.

– Nimic!

Nu există, nu are o identitate economică. În afară de cei 82 de lei, un copil din sistemul de plasament mai primește 28 de lei pe lună, bani de buzunar.

Dar acești bani nu-i primește, de fapt, în totalitate.

Pentru că din ei i se rețin diverse sume: pentru săpun, pentru medicamentele neuroleptice, care i se administrează și care, o parte, nu sunt asigurate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Și prin acest sistem de a fi ținut într-o dependență absolută, un copil din sistemul de protecție nu poate să își exprime niciun fel de dorință, niciun fel de nevoie, în raport cu alți copii pe care îi întâlnește la școală și care au tot felul de lucruri.

Și atunci ce se întâmplă? Această lipsă elementară de grijă la adresa lui se transformă într-o vulnerabilitate uriașă.

Apar niște domni în prejma centrelor de protecție care le explică copiilor că ar putea să obțină niște bani dacă ar presta niște servicii.

Și uite așa, copii care nu au nicio vină, la o anumită vârstă, dar începând foarte devreme, de la 12 ani, ajung să fie antrenați în rețele de exploatare a minorilor despre care, iarăși, nu se vorbește la noi, dar care există.

Și devin carne vie, de fapt, în serviciul unor persoane.

Aceste servicii continuă în mod evident și după părăsirea sistemului de protecție și alimentează rețele întregi de trafic de carne vie dinspre România către Occident.

Am avut discuții cu ofițeri de poliție din Interopol, din Europol, ofițeri de legătură care asigură cooperarea dintre Poliția Română și polițiile din statele membe UE, și am aflat că România este exportatoare de servicii sexuale cu minori și tineri în Occident.

Și sunt cunoscute, sigur, cazuri, cum ar fi cazul de la Țăndărei, care a beneficiat de o cooperare polițienească cu Marea Britanie, în urma căreia a fost demantelată o rețea foarte importantă de trafic de carne vie.

Rezultatul este, însă, că în Marea Britanie, 124 de persoane au fost condamnate în acest caz, iar, deocamdată, în România, au fost achitați. Sigur, există un recurs al procurorilor, dar, deocamdată, nu există nicio condamnare.

Statul român este singura instituție abilitată legal să se ocupe de îngrijirea copiilor abandonați

– Este paradoxal să vezi că veniturile României cresc constant din 90 încoace și nu putem corela foarte bine cu nicio creștere a serviciilor sau investițiilor. În același timp, Direcțiile de asistență socială și protecția copilului sunt, în unele cazuri, printre cei mai mari angajatori ai județelor. Cum se poate să avem această investiție, care e clar că este mare, în sistemul de protecție, și acest sistem să dea rezultatele pe care le dă?

– Consumul de resurse în sistemul de protecție al copilului este mare, cam 1,7% din PIB, deci o cifră importantă. Aceste Direcții generale de asistență socială și protecție a copilului (DGASPC) sunt foarte bine dezvoltate în județe, sunt angajatori importanți, ele mobilizează și investiții importante.

Dar banii trec cumva pe deasupra copiilor, copiii nu îi văd, nu beneficiază în mod direct de ei. Am fost în centre de plasament în care directorii, foarte mândri, îmi arătau că s-au făcut investiții, s-au pus termopane, gresie la baie, faianță și așa mai departe.

Dar copiii făceau duș tot în aceeași cabină de duș fără baterie de duș, și băieți și fete, tot orfelinatul.

Banii merg în beneficiul unor firme. De aceea, atunci când se vorbește despre investiții în centrele pentru copii, nu sunt deloc impresionat, pentru că nu aflu nimic despre felul în care un copil cu adevărat beneficiază de acești bani.

Nu sunt servicii, cum spuneam, psihoterapie nu există, alte terapii, servicii sociale, servicii de educație specială acordată acestor copii, în afară de învățământ.

Nu există.

În general, îngrijirea specializată care ar trebui să existe pentru copiii care nu au familie, nu au o mamă și un tată și nici frați acolo, uneori sunt separați frații, ar trebui să beneficieze de tot soiul de servicii care să-i suplinească lipsa familiei și să-l orienteze în viața lui de copil sau de adolescent.

Nimeni nu se gândește la aceste lucruri.

Lumea se gândește să facă investiții în case pentru că asta aduce profit unor firme. De aceea, trebuie să fim foarte atenți când ni se vehiculează niște cifre, pentru că trebuie să distingem între banii care cu adevărat profită copilului și banii care profită altora în numele copilului.

“Am întâlnit copii, de pildă, care cântau la vioară. Au fost luați, transferați în mediul rural, li s-a luat vioara și s-a terminat și cu școala de muzică. Este inadmisibil așa ceva. Inadmisibil! Pierdem o cantitate de inteligență, de sensibilitate, de creativitate enormă! Și nu mai vorbesc de suferința pe care o creăm prin acest mod neglijent de a trata copiii aceștia”

Vlad Alexandrescu

– Avem vreo instituție care face o evaluare periodică și constantă a activității actorilor din sistemul de protecție a copilului?

– Există o Autoritate Națională de protecție a copilului și adopție, care, în principiu, monitorizează activitatea tuturor direcțiilor județene, și care e, de fapt, la nivel central, autoritatea care răspunde și care evaluează.

Dar la nivelul Autorității nu am avut sentimentul că există cu adevărat o conștientiare a tuturor problemelor pe care le expun în acest raport moral.

E nevoie de o a doua reformă adâncă a sistemului de protecție a copilului, după cea care s-a petrecut sub Guvernul Năstase. Care să țină cont de toate aceste strigăte de ajutor.

Și care să reevalueze și sistemul de asistență maternală.

Sistemul de asistență maternală este, în bună parte, un sistem ruralizat, imensa majoritate a asistenților maternali sunt în mediul rural.

Pentru cei din mediul rural, salariul acordat unui asistent maternal, plus indemnizația de plasament pentru unul, doi sau chiar trei copii, ajunge să fie o sumă importantă.

Un venit foarte bun pentru mediul rural, care poate ajunge până undeva pe la 3000 de lei pe lună.

În schimb, constatăm că foarte mulți din acești copii sunt forțați la muncă, ceea ce nu e normal, pentru că ei sunt puși acolo să aibă, ca orice copil, dreptul la educație, la familie.

Deseori sunt ținuți să nu meargă la școală, privați de școală.

Și adesea sunt supuși și unor alte abuzuri, cum ar fi cele fizice, violență domestică, dar și abuzuri sexuale uneori. Despre care, iarăși, am mai vorbit în raport, și despre care nu se vobește în general.

Modul în care sistemul de protecție a copilului monitorizează asistența maternală este extrem de superficial. Sunt în principiu vizite lunare sau o dată la două luni, pe care cineva din protecția copilului le face la asistentul maternal, și în majoritatea acestor vizite persoana care face evaluarea nu stă de vorbă cu copiii, ci stă de vorbă clar cu asistenții maternali.

Completează rapid o fișă. Deseori pleacă din sat cu sarsanalele pline – trebuie s-o spunem! Cu cât copilul crește, cu atât capacitatea lui de muncă e mai mare, și asistentul maternal profită de asta.

Și ei se transformă în sclavi.

Când ajung la 18 ani, sunt puși în stradă și se cer alți copii pentru a parcurge același traseu.

Faptul că ei sunt plasați la sat îi condiționează de la început.

Am întâlnit copii, de pildă, care cântau la vioară. Au fost luați, transferați în mediul rural, li s-a luat vioara și s-a terminat și cu școala de muzică.

Este inadmisibil așa ceva. Inadmisibil!

Pierdem o cantitate de inteligență, de sensibilitate, de creativitate enormă! Și nu mai vorbesc de suferința pe care o creăm prin acest mod neglijent de a trata copiii aceștia.

– Este doar neglijență?

– O bună parte este neglijență, alta este totala nepăsare. Lipsă de sensibilitate și iresponsabilitate. Pentru că ai pe mână soarta unui om. Azi are doi ani, mâine patru, poimâine 16 ani. Și la 18, îl scoți afară în stradă și îi spui: descurcă-te!

– Ce se întâmplă, în general, cu copiii aceștia?

– Mor!

Mor, sunt mulți care mor, sunt alții care se sinucid, rata de suicid e foarte mare. Se îmbolnăvesc, ajung în rețele de prostituție și devin vulnerabili la alte boli.

Alții ajung, pur și simplu, dacă reușesc să se păstreze sănătoși, într-o formă de robie, dacă reușesc să fie angajați undeva, nu au niciun fel de protecție, sunt ținuți fără contracte de muncă într-o formă de șerbie, de fapt. Medievală!

Că nu au familii care să aibă grijă de ei, să-i educe, să le spună drepturile. E o formă de iobăgie. Unii ajung la țară pe la ferme de animale, alții în construcții…

– E ca un sistem de captivitate prelung…

– Da! Și care va dura toată viața! Nu se termină la 18 ani, abia atunci începe.

“Provin din centrele de plasament, sunt student şi am trecut şi eu prin multe abuzuri. La fel, am fost încadrat ca fiind o persoană cu dizabilităţi şi am fost sedat timp de doi ani. Am fost încadrat cu retard mintal pentru că vorbeam prea mult şi vedeam prea multe. Timp de doi ani am luat Torendo, Strattera şi Xanax, medicamente care mă transformau într‑o legumă… De ce îmi dădeau? Pentru că vorbeam prea mult. Au venit tot felul de miniştri şi eu spuneam tot timpul ce se întâmplă. Veneau televiziunile şi m‑au dus la un psihiatru, mi‑au făcut un carnet de handicap şi mi‑au băgat medicamente forţat în mine”

Mărturie cuprinsă în volumul Copiii lui Irod

– Nu ar fi firesc ca tot acest sistem să fie evaluat în funcție de cum se descurcă copilul după 18 ani?

– Nu există niciun fel de monitorizare a celor care părăsesc sistemul de protecție. Legea spune că, timp de 6 luni de zile, poți să supraveghezi ce se întâmplă cu el, sau până la un an de zile. În realitate nu avem date!

Nu avem date despre ce se întâmplă cu copiii care au părăsit sistemul de protecție a copilului în ultimii 30 de ani! Nu știm ce se întâmplă cu ei.

Nu că nu știu eu, nu știu autoritățile, nu știe Ministerul Muncii, nu există o evaluare post îngrijire! Nu există o evaluare a copilului, ceea ce e tot atât de grav!

Nu există un feedback, ei nu au învățat să se exprime despre sistemul în care sunt ținuți! Nu există o posibilitate a ONG-urilor să ceară socoteală.

Sunt foarte multe ONG-uri care ar vrea să se implice, dar nu sunt lăsate să o facă. Nu există nicio posibilitate legală ca acestea să ceară socoteală sistemului de protecție a copilului.

Există acum, mai recent, un Consiliu al tinerilor instituționalizați, care ar dori să devină un actor care să fie luat în calcul în programele și strategia de funcționalizare.

Ei, primirea lui ca actor în această hartă este foarte dificilă. Nu există, încă o dată, un feedback pe care copiii să-l poată da față de cei care îi protejează sau sunt responsabili de viața lor.

Și asta e foarte grav.

În general, plângerile copiilor sunt foarte puțin luate în seamă. Telefonul copilului, care era un mod de a reacționa, a scăzut foarte mult în ultimii ani, au scăzut foarte mult apelurile, pentru că nu are efect sau nu se știe în centre că există.

Ceea ce e un lucru foarte rău, deoarece acești copii se află în mâna abuzatorilor lor.

Orice plângere sau reclamație ajunge tot la abuzatori.

Și le e frică în anumite situații să spună, pentru că condițiile în care sunt ei ținuți – mă refer la hrană, la odihnă, la timpul liber – chestii elementare, pe care ei le simt imediat ca forme de respresiune, se pot îmbunătăți foarte mult în urma unor reclamații.

Încă o dată, nu sunt deținuți în penitenciare, sunt copii care cresc în sistemul de protecție.

– Într-o țară afectată de o criză demografică gravă și de exodul migrației, ar trebui să avem…

– Ar trebui să creștem niște copii, niște oameni. Unii dintre ei pleacă din țară pentru că sunt antrenați în rețele, asta mă sperie, în rețele de exploatare și trafic de ființe vii!

8941 de copii cu dizabilități se aflau, la nivelul anului 2017, sub măsura protecției speciale, la nivel național

– Ați repetat de mai multe ori că este vorba despre un raport moral. Ce doriți să spuneți cu asta?

– E un raport moral pentru că e făcut de o singură persoană, un senator ales care și-a utilizat prerogativele încercând să intre în centrele de plasament.

Am stat de vorbă cu copiii, cu personalul de îngrijire, cu psihiatri, cu psihologi… Dar e un raport moral pentru că e un raport subiectiv – sistemul de protecție așa cum l-am văzut eu.

El e complementar cu alte rapoarte, cu rapoartele unor organizații internaționale, există un raport UNICEF mai vechi… Și această dimensiune subiectivă eu o asum, însă cred că tocmai concluziile acestui raport ar trebui să stea la baza Autorității Naționale pentru o reformă profundă.

– Ați încercat să aveți discuții oficiale cu cei de la Autoritate, în care să le aduceți la cunoștință problemele astea?

– Am trimis acest raport, odată publicat, tuturor autorităților centrale care sunt competente, atât ANPC, cât și Avocatul Poporului, Ministerului Muncii, Ministerului Educației, Ministerului Sănătății, Primului Ministru.

Doamnei Dăncilă i-am cerut să instituie un comitet interministerial de acțiune în chestiunea copiilor abandonați. În momentul de față, mingea se află pe masa Guvernului. Pentru că acești copii sunt oficial în grija statului român.

Dacă nu va exista niciun răspuns din partea Primului Ministru, atunci voi sesiza Biroul Permanent al Senatului și voi cere o Comisie specială de anchetă parlamentară care să meagă mai departe.

Deocamdată, însă, este prerogativa Guvernului.

Guvernul trebuie să înceapă această nouă reformă. Și lucrurile nu vor rămâne aici. Acest raport este o etapă în procesul de schimbare profundă a sistemului de protecție al copiilor, fără de care noi nu putem trăi liniștiți în această țară.

– Dacă ar fi să le explicați cititorilor cum este viața într-un centru de plasament, cu ce imagine ar trebui să rămână?

– Imaginea gratiilor de la ferestrele orfelinatelor. Orfelinatele sunt niște mici centre de detenție, în realitate. Din care nu se poate ieși decât cu bilet de voie. Acordat cu bunăvoința șefului de centru.

În jurul orfelinatului se află și o firmă de pază, care filtrează ieșirile și intrările.

Am întâlnit centre de plasament din care copiii fugiseră de săptămâni întregi și nu-i căuta nimeni. Am sesizat Parchetul în această situație: nu este posibil să lipsească jumătate din efectivul centrului și să nu te întrebi unde sunt, să continui să eliberezi porțiile acelea de mâncare în fiecare zi, dar copiii aceia nu mai sunt acolo, nu mai merg la școală, sunt dispăruți.

Când spun că sunt copii care dispar, știu foarte bine ce vorbesc! Cum poți să accepți să se întâmple acest lucru?! În ce țară trăim?!

– Ați avut probleme cu accesul în instituții de genul acesta?

– Da, sigur. Eu am cerut întotdeauna să intru în aceste centre cu o scrisoare adresată Direcției. În majoritatea centrelor am fost primit, dar sunt și centre în care nu am fost primit.

În București, de pildă, în sectorul V, am stat trei ore și jumătate în fața unui centru de plasament, Cireșarii, unde mi s-a explicat că, cu toate că sunt senator al României, nu pot să intru acolo.

Pentru că copiii au dreptul la imagine și la viață privată. Eu nu voiam să tulbur nici viața privată, și nici să le fac fotografii. Voiam să aflu de la ei cum trăiesc, dacă sunt mulțumiți, dacă au nevoie de ajutor.

Și în acest centru eu nu am putut intra. Apoi am aflat că este unul din centrele din București cele mai afectate de rețelele de prostituție.

Au fost alte centre în care am fost primit, dar am constatat că nu erau decât o treime din efectivul de copii, ceilalți erau mobilizați la alte activități.

Am cerut ulterior să revin, să stau de vorbă și cu ceilalți copii, și mi s-a explicat că din ce au observat ei, n-am fost prea încântat de ce-am văzut, așa că nu e cazul să revin.

Sistemul este foarte netransparent, îmi dau seama ce înseamnă dacă un senator al României nu a fost primit sau a fost primit condiționat – într-un centru mi s-a cerut să depun telefonul mobil la ușă, dar m-au atenționat că eu voi fi filmat pe toată perioada vizitei mele.

– Există pași legali pe care îi poate face oricine pentru a deveni persoane de referință?

– Da. Să cerem să vedem câte un copil, să ne interesăm de el mai des și legea spune că, dacă la un moment dat devii persoană de referință, ți se permite accesul. Sigur, trebuie să anunți.

Pentru el, s-ar putea ca asta să fie o poartă către normalitate, către libertate. Și către un viitor mai altfel decât cel care i se rezervă.

Pentru el, ca să încheiem metafora, s-ar putea să fie ieșirea din condamnarea lui Irod.

Vlad Alexandrescu are 54 de ani și este profesor universitar la Universitatea din București. A obținut diploma de doctor în filosofie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris.

A fost ambasador al României la Luxemburg și ministru al Culturii în guvernul Cioloș.

Din 2016, a fost ales senator al României în circumscripția București, susținut de USR.

Investigations-Child Trafficking, Romania


LabMin: “There are suspicions of trafficking children in orphanages. Investigations are ongoing” July 18, 2016

There are suspicions of trafficking children in some orphanages in Romania, Labour Minster Dragos Pislaru told a TV show on Sunday.Labour Minister also stated that he received this information from the intelligence services in May, when he took office. At the moment, there are ongoing investigations in four or five orphanages “from the South of the country”.

“I have several cases in the South-East of the country, in which there are suspicions of trafficking in human beings and of prostitution, related to the institutions hosting children. I’m talking about the state institutions in which there is a suspicion that trafficking in children existed. Foster homes, orphanages”, stated Dragos Pislaru for Digi 24.

He also said that many children from the Romanian orphanages are sedated with strong medicines having similar effects to drugs.

“Information will reach to the public opinion after we will see that the evidences are prepared”, Pislaru added.

The shocking statements are coming after about two weeks since seven employees of the Sfanta Maria Social Services Complex within the General Directorate for Social Assistance and Child Protection of the Sector 1, have been remanded by the Court of Bucharest. They are accused of maltreatment of a minor, abuse of office and embezzlement.

Last year only, 1,555 children reached to be cared for by the state.

“There are 1,100 public institutions in Romania in which children not cared of by their parents are protected. Since we reestablished ourselves, we perform inspections. We face relatively frequent with complaints coming from employees, from children or from parents; not all of them are that important as the ones mentioned by Minister Pislaru, but we had this kind of complaints also – trafficking. We sent them further, on our turn”, stated the President of the National Authority for Child’s Rights’ Protection, Gabriela Coman.

The actions this institution can take following an inspection are related to seizing the criminal investigation bodies, who verify such suspicions, she mentioned. “Further, the complaints related to abuses such as tying children or violence against children performed by the employees are immediately seized to the President of the County Council, who is the employer of the personnel in these centers and who can take the adequate measures”, Coman added.


Romania Reborn; 8 Things You Should Know About Romania’s Child Welfare System

8 Things You Should Know about Romania’s Child Welfare System


In November 2017, the Romania Without Orphans Alliance (ARFO) published its annual report on the condition of children living in Romania’s child welfare system. An English-language version came out in January.

The 24-page report—beautifully designed with photos, charts, data, and analysis—provides a devastating look at the state’s care for parentless children. We’re quite proud of this body of work as a reflection on ARFO, which we helped found, and which our supporters have helped fund.

Here are eight quick takeaways from the report;

1. Child abandonment is an ongoing and serious problem.

Although Romania’s population is declining, the number of children entering its child welfare system has stayed steady at around 10,000 per year. ARFO uses government data to show that it’s not just poor areas driving this problem. The capital counties of Bucharest-Ilfov made the top-10 list for both numbers of children in the system and for percentage of children in institutions. One sector of Bucharest had an alarming 59% of children in its system housed in institutions.

2. Most children who enter the system remain there until adulthood.

Of the 10,000 children abandoned each year, around 6,000 will stay in state care. “On paper, Romania’s Child Protection System offers a child temporary intervention until they are reintegrated into their biological family, or placed in an adoptive family,” ARFO president Liviu Mihaileanu writes. “In reality, this ‘temporary intervention’ usually lasts until they become an adult.”

3. Adoptions are all too rare.

A chart from the ARFO report shows the decline in adoption.

In 2016, only 788 children were adopted in Romania—a mere 1.3% of children in the system. This was the second-lowest number on record since at least 2000, but numbers are abysmal across the board. ARFO cites an anti-adoption bias from many state workers, who look askance at the practice of putting children in legal placement with families who want to adopt them.

A chart from the ARFO report shows the decline in adoption.

4. Even when families are available, the state keeps children in orphanages.

State workers often view children in orphanages as “solved cases,” with no further intervention or family placement needed. Sometimes they actively fight the removal of children from institutions. The ARFO report contains a firsthand account from one NGO worker who requested to take a child from an orphanage into placement. Not only was she denied, but her NGO’s work at the orphanage was threatened.

A 2016 law requires the government to declare abandoned children legally adoptable after 6-12 months, depending on circumstances. Yet this law is simply being ignored by case managers. Over a year later, only 1.5% of the children in Romania’s institutions have been declared adoptable.

Adoptability stats from the ARFO report. The number of adoptable children in institutions is especially troubling, given how clearly institutionalization is proven to harm children.

Adoptability stats from the ARFO report. The number of adoptable children in institutions is especially troubling, given how clearly institutionalization is proven to harm children.

“Case managers usually work for the same local government agency that is receiving funds to house the children,” ARFO notes. “Therefore, one may conclude that such a practice is intentional to secure staff and funding.” ARFO calls for legal sanctions against workers who fail to carry out the law, and who misinform and intimidate families seeking to remove children from institutions.

5. Children suffer from moves within the system.

ARFO decries the trauma of moving children in state care from place to place. They are especially concerned about the practice of placing children in foster families until age 3, then moving them to orphanages. Under Romanian law, no child under 3 may be placed in an institution, so the government often “rotates out” children when they get older. ARFO recommends a ban on moving a child from family care to an institution, except in exceptional circumstances.


6. The state has no minimum standards governing family placement.

The government was supposed to publish standards in 2012 for family placement, the practice where children are placed with an unpaid foster family or birth relatives. Five years later, there are still no standards. Failing to evaluate and oversee children placed with birth relatives is dangerously negligent. ARFO recommends that the state create minimum standards as quickly as possible.

7. The state holds charities to strict standards its own agencies don’t meet.

The report notes: “While NGOs are not permitted to function in Romania without a license, only 17% of public social services are licensed. The rest function without meeting the minimum standards that all NGOs must meet to provide the same services.” ARFO decries the state’s monopoly over child welfare, where NGOs’ contracts can be canceled at will. The report calls for greater cooperation between the state and charities.

8. A number of positive developments have laid the groundwork for change.


It’s not all bad news. First, the number of families certified to adopt is rising (currently over 2,600 families), indicating a growing interest in adoption. Second, the state has developed a list of “hard-to-place” children, allowing prospective families to view their profiles, which humanizes the process and encourages adoption of hard-to-place children. Third, the growing number of adoptions to Romanians abroad could provide the foundation for re-opening intercountry adoption. With real reforms, Romania could do much better for its children.

Support the work of ARFO by giving to our “Romania Without Orphans” fund.

Andreas Elgard; Presedintele Consiliului Tinerilor Institutionalizati

De la o copilărie de coșmar într-un centru de plasament din România la o carieră de succes în sprijinul societății. Povestea lui Andreas, tânărul ce se luptă pentru drepturile omului

Andreas Novacovici are 24 de ani și este unul dintre copiii României, la fel ca fiecare dintre noi. Diferența este că el este mai al României decât noi ceilalți, asta pentru că el nu a avut o familie, el a crescut într-un centru de plasament toată viața și nu a știut ce înseamnă dragostea unui părinte. Astfel, a rămas copilul statului român. A avut o copilărie pe care cu greu ne-o putem imagina, presărată cu bătăi, abuzuri sexuale, foame și multă suferință și umilință, toate acestea în loc de joacă, mângâieri, vorbe de alint, încurajări și aprecieri.

La vârsta de 6 ani trebuia să fie adoptat de o familie din Danemarca, însă judecătorul care a instrumentat cazul la vremea respectiv, i-a furat acest drept și a respins adopția. De aceea, acum vrea să-și schimbe numele din Novacovici (numele său din certificatul de naștere) în Edgard Jensen (numele familiei în care trebuia să crească).

Toate acestea l-au afectat probabil pentru toată viața, dar nu s-a lăsat doborât de ele. A profitat de orice împrejurare ca să ajungă om mare, om pe picioarele lui, învățat, înțelept și drept.

Azi, Andreas Novacovici este masterand al Facultății de Asistență Socială, președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, membru al consiliului național de coordonare al No Hate Speech Movement – programul pentru combaterea discursului instigator la ură dezvoltat de Consiliul Europei, activist pentru drepturile omului, în special în domeniul anti bullying și fondator al asociației Youhub care dezvoltă proiecte și programe de incluziune socială prin artă, anti-agresiune și fără discursuri de ură în România.

Foto: Alin Surducan

Fiind activ implicat, poți să-mi spui o cifră a copiilor din centrele de plasament din România la ora actuală?

Suntem în jur de 57 de mii, din care, în centre, undeva la 19 mii de copii. În sistemul de Protecția copilului suntem 57 de mii de suflete; în centrele de plasament suntem aproximativ 19 mii.

În centre sunt până la 18 ani?

18 ani sau 26. Acum sunt și situații în care se respectă legea și se prelungesc măsurile de plasament și ajungem să avem tineri de peste 20 de ani în centru pentru că-și continuă studiile sau muncesc. Conform legii, se poate prelungi măsura de protecție pentru copii și tineri în condițiile în care tânărul urmează studiile la zi, sau în situații de risc, la cerere, dacă se află în situația de excluziune socială.

Care e povestea ta?

Eu sunt Andreas Novacovici, în curând mă voi numi Andreas Elgard Jensen pentru că am început procedura de schimbare a numelui de familie întrucât eu trebuia să fiu înfiat de un cuplu danez încă din 1998, însă procesul meu de adopție a fost blocat de acea lege a adopțiilor internaționale, un decret prin care practic s-a stopat întregul proces de adopție internațională. Sunt una dintre victimele acestei proceduri de închidere a adopțiilor. Eram deja în instanță, am fost întrebat dacă vreau să fiu adoptat, eu țin minte că am spus „da”, m-au scos din sală și după 5 minute au ieșit și danezii și mi-au zis: „Nu vei veni cu noi acum, vei merge o perioadă scurtă la Lugoj”. Eu de la 4 săptămâni am fost abandonat la Casa de copii nr 4 din Lugoj. Am locuit și în Leagănul de copii de la Timișoara, o perioadă scurtă.

Ce e leagănul?

Înainte de Casa de copii, erai în leagăn și totul ținea de Inspectoratul școlar. Nu exista instituția Direcția de Protecție a copilului.

Și de la 4 săptămâni până la 4 ani și jumătate am crescut la Lugoj, cu 140 de copii în cameră, 240 în tot centrul. Erau două magazii mari.

Erau copii de toate vârstele, nu?

Da, eram și mari și mici, la grămadă.

Câți în pat?

O perioadă destul de lungă dormeam câte doi în pat, dar erau 3 etaje de pat. Era frig, nu aveai cum să încălzești magazia aia mare.

La 4 ani și jumătate am fost transferat la Fundația Siguranță pentru copii în România, fundație la care încă am măsura de protecție.

Am absolvit Facultatea de Asistență socială, sunt masterand în Asistență socială și în curând, sper, doctorand în Protecția copilului.

Andreas la 5 ani

De când datează primele tale amintiri?

O dată exactă nu știu să-ți dau, dar țin minte lucruri de la 2 ani pentru că au fost foarte traumatizante episoadele de la Lugoj, bătăi violuri între băieți; de la 3 ani și până la 4 ani am fost abuzat sexual  de băieți mai mari și țin minte că și un portar ne atingea în locuri nepotrivite. Bătăile erau la ordinea zilei, nu e nici o noutatea. Foametea făcea parte din viața noastră, deși aveam mâncare, noi știam că avem mâncare, se vedea în oală; când îndrăzneam să mai cerem un polonic de orez – pentru că noi mâncam orez ca niște chinezi veritabili- primeam un polonic din ăla mare de cantină în cap și nu ne mai trebuia nimic. Dacă voiai să spui ceva sau să ceri ceva, nu puteai; copiii mai mari făceau legile acolo pentru că educatoarele se ocupau de ale lor, noi nu știm ce făceau; nu țin minte să fi avut vreodată o activitate cu vreo educatoare sau să am o amintire frumoasă cu ele. Am mâncat săpun la toaletă mult timp, motiv pentru care eram mai mereu prin spital.

Erai obligat de cei mari?

Nu, asta era pedeapsa din partea educatoarei. Avea o riglă din aia mică cu care ne lovea sub unghii, ceea ce durea groaznic. De Moș Nicolae țin minte că primeam săpun de toaletă; numai cei care erau preferați, cei mai frumoși, cei mai vizitați primeau ceva dulce. Noi primeam săpun și mușcam din el crezând că e ceva dulce.

După ce am fost transferat la Fundație, m-am mutat la Checea și când de la 120 de copii în cameră am ajuns să locuiesc doar cu 12, o perioadă foarte scurtă, mi s-a părut că visez. Apoi am stat doar cu încă un copil, ceea ce a fost un șoc.

Dar era mai bine la Checea, nu?

Da. Mi-a fost destul de greu să mă adaptez pentru că eram obișnuit cu răul. Țin minte că aveam și încă mai am tendința, când se apropie cineva de mine, să mă feresc, să ridic mâinile deasupra capului.

Andreas în Centrul din Checea

Te-ai reîntors vreodată la Centrul din Lugoj?

Nu, pentru că s-a închis între timp. E sub lacăt acum, nu cred că mai poate intra cineva acum. Ar fi interesant să mă întorc, asta dacă mai există clădirea. Era o clădire cu o curte interioară mică în care adesea ne băteam pe jucării…

Aveați jucării?

Aveam și noi câteva. Cele bune erau încuiate în magazii. Nu țin minte să fi primit o jucărie acolo.

Dar oamenii aceia care aveau grijă de voi ce fel de oameni erau?

Erau femei toate și țin minte că ne loveau fără motiv. Nu trebuia să fie o ocazie specială ca să fii lovit. Eram obișnuit cu lucrurile astea; știam că mă bate, urlam de nervi să mă lase o dată în pace și apoi îmi vedeam de treabă.

Dacă te-ai întâlni cu una din acele educatoare azi?

Nu cred că i-ar fi bine după. Să-mi spună că regretă? Nu cred, nu cred pe nimeni. Erau foarte conștiente când făceau treaba asta. Și se vedea în privirea lor răutatea.

Andreas la 4 ani și jumătate

Ai mai aflat vreodată ceva de părinții tăi?

Am avut o vizită la un moment dat și m-am oprit acolo. Aveam vreo 13 ani și am cerut anchetă socială. Am fost cu asistenta socială și cu șefa centrului privat de la Checea.

I-ai cunoscut pe amândoi?

Nu. El nu e declarat în acte. El a dispărut, nu știm nimic despre el, iar ea nu a prezentat foarte mult interes. Am spus că eu nu am nevoie de cineva care să fie prezent numai așa. Deja trecuseră 13 sau 14 ani fără persoana aceea, așa că nu mai avea ce să se schimbe.

Povestește-mi ziua aceea în care ai văzut-o, te rog.

Am ajuns la Bulgăruș, un sat în apropierea orașului Jimbolia, am fost la ei, insistau să mănânc ceva cu ei, am refuzat și am cerut să-mi spună povestea ca să știu și eu de unde mă trag, cine sunt pentru că la vârsta aia te cam interesează identitatea. Și mi-au zis foarte puține lucruri, vagi…

„Ți-au zis” cine?

Mama ei și cu Liliana, femeia care m-a născut. Au făcut o criză de plâns, o scenă de milă, teatru care nu m-a impresionat cu nimic. I-am cunoscut, am observat cine sunt, gata, nu mi-a mai trebuit nimic.

Mai avea copii?

Da. Nu mă interesează. Nu e de supărare, nu e de nervi, nu e de ură, pur și simplu nu mă interesează existența acelor oameni. Nu am nici o legătură cu ei. Pentru mine sunt niște străini pe care nu vreau să-i am în viața mea.

Andreas la 5 ani

Există vreun om în viața ta căruia probabil o să-i mulțumești toată viața?

Mariane Herbold. Este președinta fundației Siguranța pentru copii din România. Daniel Bugarschi este directorul fundației, iar doctorul Hans Ludwig Herbold este soțul președintei și fondatorul fundației. Pe ei trei îi iau la pachet ca cei mai importanți oameni din viața mea.

Ei m-au scos de la Lugoj și țin minte și azi ziua în care au venit după mine.

Dar cum te-au ales pe tine?

Țin minte că eu veneam din Danemarca, tocmai mă întorceam de la familia care voia să mă înfieze, am dormit câteva ore și apoi mi-au făcut bagajele și m-au luat. Nu am fost anunțat că voi pleca, nu am fost pregătit în sensul acesta, nimic.

A, deci tu fuseseși să vizitezi familia care urma să te adopte?

Da, trei ani la rând am fost.

Andreas în Danemarca cu cel care trebuia să-i fie tată adoptiv

Până la urmă ei au renunțat?

Ei de bună voie nu au renunțat, li s-a respins cererea în instanță.

Și acești oameni în afară de faptul că te-au scos de la Lugoj?

M-au sprijinit în continuarea studiilor, nu mi-au pus piedici atunci când voiam să fac proiecte, activități, vizite în alte țări, au contribuit financiar la deplasările mele în acțiunile de voluntariat și așa mai departe.

Erai voluntar de mic?

De la 14 ani am început oficial. M-am implicat în mai multe fundații din Timișoara, am lucrat și cu refugiați, și cu copii din centre, și cu persoane vârstnice, i-am învățat pe seniori limba engleză, am făcut mai multe activități de voluntariat.

Andreas cu copiii din centru

Cum era o zi la Checea pentru tine față de cum era o zi la Lugoj?

Cu mult diferită. Țin minte că aveam în bucătărie o mochetă și eram mereu printre picioarele bucătăresei și ne plăcea tare mult de fiica administratorului, Lia, și făceam „bărcuța” pe jos și strigam: „Lia, Lia, zboară pălăria”. La Lugoj nu am intrat niciodată în bucătărie. Țin minte că eram fascinat de sarmale, de mirosul de varză…

Nu ți-a mai fost foame de atunci…

Nu. La Lugoj ascundeam pâinea sub pernă, colțuri de pâine; era plin de furnici la noi în pat din cauza asta. Acolo bătaia era în loc de joacă, vorbele de ocară erau în loc de mângâieri, nu primeam desert și dacă mai ceream o porție de mâncare eram bătuți. La Checea, în fiecare zi la ora 5 primeam desert, indiferent de situație.

Îți amintești primul desert?

Orez cu lapte și de atunci sunt fascinat de orez cu lapte; pot mânca acum patru oale și nu mă satur.

Puteai să mai mănânci orez după ce mâncaseși numai pilaf?

Da, pentru că era cu puțină scorțișoară și cu măr și era dulce. Apoi îmi mai plăcea grisul cu lapte și cu gem. Pe mine mă mulțumești ușor pentru că am fost obișnuit fără.

Ai făcut terapie ca să scapi de aceste traume?


Andreas, absolvent al Facultății de Asistență socială

Dar te-ai împăcat cu trecutul?

Da, mă consider destul de rezilient încât să trec peste. Probabil că la un moment dat va fi nevoie. Deocamdată sunt bine, nu simt nevoia. Nici nu am răscolit trecutul.

La Checea aveam haine curate, ni se schimba scutecul, la Lugoj purtam trei zile la rând același scutec, aveam iritații pe tot corpul, aveam multe bube, am avut mereu petrol în cap din cauza păduchilor. La Checea nu mă mai mânca capul, nu mai purtam căciula aia urâtă, aveam ghiozdănele curate și frumoase; eu nu am fost la grădiniță cât am fost la Lugoj. Dar să știi că la Checea nu am fost primiți cu brațele deschise; se spunea în sat că vin criminalii, vin hoții, sătenilor le era teamă de copiii orfani din cămin. Pe parcurs, s-au acomodat cu ideea, am fost primiți la grădiniță și am reușit ca la 7 ani să fim înscriși la școală.

Ai vreun prieten de atunci?

Copiii din casă. Unii au plecat, dar am rămas în relații foarte bune.

Andreas într-o vizită în Irlanda

Tu încă mai locuiești în Checea?

Da, în casă. Aici în București m-am mutat pentru Consiliul tinerilor instituționalizați pe care îl conduc acum. La Checea sunt încă sub protecție pentru că sunt masterand. Sunt primul masterand din Fundație.

Văd o verighetă pe degetul tău…

Nu e verighetă, e o promisiune pe care i-am făcut-o unei fete. Nu mă grăbesc pentru că nu am ce să-i ofer.

E tot din casă?

Nu, e din Strasbourg.

Din experiența mea de copil și din experiența mea de mamă, pot spune că cele mai importante evenimente pentru cei mici sunt Crăciunul și zilele lor de naștere…

La fel era și pentru noi. Eu țin minte doar Crăciunul de la Checea. La Lugoj nu țin minte să fi venit vreodată Moș Crăciun. La Checea când am primit primul cadou, îmi amintesc că era foarte multe dulciuri și un elicopter cu telecomandă. Nu văzusem niciodată până atunci așa ceva. Educatoarea însă nu m-a lăsat să-l desfac de la 6 ani când l-am primit, până la 8 ani; stătea cutia lângă mine, pe dulap, și eu nu aveam voie să o desfac. Rupeam câte un colțișor și la un moment dat am desfăcut fără permisiunea ei, m-am jucat cu el și am stricat elicopterul. S-au supărat, iar pedeapsa ce mai mare a fost că nu m-au lăsat să ies la joacă în după-amiaza aia, iar pe mine asta m-a durut groaznic.

Primul Crăciun al lui Andreas

Dar voi din partea asistenților maternali care stăteau cu voi în casă, ați primit vreodată dragoste?

Mi-e greu să răspund la întrebarea asta pentru că nu știu ce înseamnă dragostea de familie și nu pot să fac o paralelă.

Adică nu te-ai simțit niciodată iubit?

Iubit de fondatori și de tata Dani (directorul fundației), da. Prin îngrijirea pe care am primit-o, prin sprijin, prin contribuția și prezența la toate evenimentele importante din viața noastră. Dacă asta înseamnă iubire, da. Mie mi-e greu să traduc și ce înseamnă iubire, pentru că nu am reușit să cunosc sentimentul acesta.

Cum era ziua ta de naștere?

Oooo! Ziua mea de naștere o serbam în aceeași zi cu ziua președintei. Avem aceeași zi de naștere. Până să vin la Checea, eu nu am știut  ce e ăla tort. Când am văzut prima dată tort cu frișcă, cu lumânări, m-am bucurat fantastic.

Tot timpul ne-am serbat ziua de naștere și ne-am bucurat de ziua de naștere a cuiva. Tot timpul eram, foarte curioși și încă suntem curioși să vedem ce a primit sărbătoritul, să ne bucurăm cu el. Ni se făceau fotografii mereu, avem albume de fotografii din fiecare an.

Ai avut vreodată curiozitatea să-l întrebi pe fondatorul fundației de ce s-a implicat în povestea asta?

Foarte des am vorbit despre asta. În primul rând au spus că pe ei i-a mișcat foarte tare reportajul făcut la Cighid, la Siret, făcut de televiziunea germană care a depistat tot ce se întâmplă în România. Așa au apărut cele mai multe ONG-uri pentru protecția copiilor. Ei, inițial au vrut să facă voluntariat în Africa, dar după reportajul acela au ales să se implice în România. El este medic de familie, iar ea era profesoară de chimie.

Cu familia din Danemarca mai ții legătura?

Acum mai rar. Dar prin scrisori am tot comunicat. Ce-i drept, la 11 ani am reluat legătura. În prima scrisoare mi-au explicat ce s-a întâmplat cu adopția mea; ei au regretat fantastic că nu au reușit să mă înfieze, se blamau, au și divorțat între timp. Amândoi sunt interesați de mine în continuare, sper ca în vară să ne întâlnim.

Andreas în Danemarca, la familia adoptivă

Dar tu ce nume vrei să iei acum?

Numele lor: Elgard Jensen. Ei au numele Elgaard Jensen, iar eu o să folosesc numele cu un singur „a”. E un statement al meu că trebuia să fiu adoptat și nu s-a putut. Nu mă recunosc ca fiind Andreas Novacovici.

Novacovici este numele femeii care te-a născut?

Nu știu să-ți răspund la întrebarea asta.

Andreas în Parlamentul României

Nu ai certificatul de naștere?

Ba da, dar pe ea o cheamă Petrovici. Nu știu ce e cu numele acesta. Vreau să-mi schimb numele pentru că nu mă reprezintă, nu-mi place, nu vreau să duc mai departe numele acesta.

Pentru ce te lupți tu acum?

Mă lupt pentru protecția drepturilor copilului, dar la modul cel mai serios, să acționăm în interesul superior al nostru, al copiilor și tinerilor abandonați și instituționalizați, copiii nimănui. Mă interesează foarte tare redeschiderea adopțiilor internaționale, mă interesează foarte tare ca în loc de psihiatrie, copiii să beneficieze de servicii de psihoterapie, de consiliere, de servicii integrate pentru ei, bazate pe nevoile punctuale și mă lupt foarte tare pentru majorarea indemnizațiilor de plasament, de la 600 de lei la minim 1900 de lei; mă interesează foarte tare majorarea indemnizațiilor post instituționalizare care acum se oferă o singură dată (2080 de lei), indemnizație care ar fi necesară cel puțin 12 luni. Noi am vrea să ne plătim chiria cu banii aceștia, pentru că statul român, e clar că nu poate și nici nu vrea să se mai ocupe de noi după ce ieșim din sistem. Suntem copiii lor până la urmă. Vreau să avem condiții mai bune, desființarea centrelor și căutarea unor soluții alternative mai bune precum asistența maternală, adopția, plasamentul familial. Nu trebuie să fie copiii integrați în centre și să rămână acolo pe veci. Independența nu înseamnă singurătate; când pleci din familie, te întorci de fiecare dată atunci când ai nevoie de sprijin.

Andreas Elgard; Voluntariatul

Abandonat în spital de la 4 săptămâni, Andreas este unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc și mă bucur tare mult să văd tineri ca el încercând să facă România bine. Face voluntariat de la 14 ani și luptă din răsputeri pentru drepturile copiilor din centrele de plasament. Din păcate, războiul cu autoritățile este unul lung și crâncen. Dar el nu se lasă, tocmai pentru că știe foarte bine toate abuzurile care se petrec în sistem. Statul român i-a refuzat dreptul la o familie, educatorii mușamalizau abuzurile sexuale din centrul în care era plasat și o mulțime de alte nereguli de acest fel. Iar normal ar fi ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Pentru că ele încă au loc și în 2019.

Vă invit să descoperiți povestea unui tânăr de doar 24 de ani care a demonstrat că se poate. Astăzi e președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați din România, expert recunoscut internațional în drepturile copilului, în echipele ONU și SOS Satele Copiilor, dar și formator de asistenți sociali.

DaddyCool: Salut, Andreas. Spune-ne puțin despre tine. Cine ești, la ce vârstă ai fost abandonat și cu ce anume te ocupi în prezent?

Andreas: Salut, Robert! Sunt un tânăr de 24 de ani care încearcă să facă bine pentru semenii săi. Am deschis ochii în sistemul de protecție a copilului, adică sunt în sistem de la 4 săptămâni. Practic, de la naștere.

Lili, cea care mi-a dat viață, m-a abandonat imediat după ce a ieșit din spital. De la spital am fost tranferat la leagănul de copii din Timișoara, iar de acolo am fost transferat la Casa de Copii nr. 4 din Lugoj, județul Timiș. Am „locuit” în acea casă de copii până la vârsta de 4 ani și 6 luni. Țin minte că am fost transferat la Checea în Decembrie, 12 decembrie 1999. De atunci casa de copii nr. 1 din Checea este casa mea.

În prezent sunt asistent social, formator și lucrător de tineret. Din Decembrie 2017 sunt președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, structura națională de reprezentare a copiilor și tinerilor abandonați din România.

 „Regret că am cunoscut-o pe cea care m-a născut și m-a abandonat la ieșirea din spital. Nu sunt supărat pe ea. Nu cunosc sentiment pentru ea.”

DaddyCool: Ți-ai cunoscut vreodată familia sau vreuna dintre rude?

Andreas: Da, mi-am cunoscut. La vârsta de 14 ani am cunoscut-o pe Lili și pe mama ei. Am vorbit cu administratorul fundației „Siguranța pentru Copii în România” și l-am rugat să mă ajute să o găsesc pe Lili. Îi cunoșteam numele, dar nu puteam să asociez numele ei cu o față de om. Am cunoscut-o într-o zi de Sâmbătă, la prânz. Nu era acasă, dar a fost chemată urgent ca să își cunoască băiatul abandonat. Așa îmi zicea mama ei.

Regret că am cunoscut-o, nu ținem legătura. Nu pot să zic că sunt supărat pe ea, nu pot să zic că o urăsc sau, Doamne ferește, că o iubesc. Nu cunosc sentiment pentru ea, poate că nici nu vreau. Îmi este bine fără ea. Dacă 24 de ani nu m-a căutat, nu vreau să forțez nimic. Un lucru este cert, copiii mei nu vor crește în casa de copii! Promit!

Academia de voluntariat Elgard Andreas 2

„La duș ne era frică să mergem pentru că băieții mai mari ne atingeau și ne abuzau sexual. Educatorii știau, dar aveau nevoie de ei ca să se <ocupe> de noi cât stăteau la țigară și cafea!”

DaddyCool: În ce casă de copii ai crescut?

Andreas: Am crescut la casa de copii nr. 4 din Lugoj și la casa de copii nr. 1 din Checea.

La vârsta de 4 ani am fost transferat la fundația „Siguranța pentru Copii în România”, în comuna Checea. Aici, în fundație, am fost sprijinit să mă descopăr, am fost încurajat să învăț și să mă dezvolt. Am crescut în condiții mult mai bune decât la Lugoj, unde eram 120 de copii îngrămădiți în camere uriașe, în paturi cu etaje și în frig.

Mâncarea era cea mai de preț. Toți copiii ascundeau colțuri de pită sub pernă. Ne ascundeam jucăriile ca să nu fie furate. La duș ne era frică să mergem pentru că băieții mai mari ne atingeau și ne abuzau sexual. Educatorii știau, șefa de centru știa și ea, dar aveau nevoie de băieții mai mari ca să se „ocupe” de noi cât stăteau ele la țigară și la cafea. Așa că era legea junglei în centrul de la Lugoj.

DaddyCool: Ce ai schimba în acest moment la România?

Andreas: Cred că aș schimba din funcție pe toți șefii de instituții cu o vechime mai mare de 8 ani pe post. Oamenii aceștia ajung să creadă că instituția este a lor, că ei pot să facă legea acolo și, mai presus de toate, ajung să creadă că ei sunt dumnezeii copiilor abandonați.

Aș muta focusul de pe angajații din sistem pe copiii din sistem. Aș crea un mecanism de dialog între copiii și tinerii abandonați și autoritățile locale, județene și naționale, în vederea îmbunătățirii calității vieții copiilor abandonați din România. Măcar atât să facă cei care trăiesc pe spatele nostru!

 „Adesea rămân fără lucruri de care am eu nevoie, ca să îi ajut pe alții…”

DaddyCool: Care sunt, pe rând, calitatea și defectul tău cea/cel mai mare?

Andreas: Cred că defectul meu este că nu pot să refuz să ajut pe cineva care are nevoie de ajutor. Spun asta pentru că adesea rămân fără ceea ce am eu nevoie ca să îi ajut pe alții. Nu știu de ce, dar așa este! 😊 Calitatea mea, hmm, nu m-a întrebat nimeni până acum. Nu știu să îți răspund. Îi las pe alții să răspundă la întrebarea asta.

„Mă inspiră oamenii cu O mare. Oamenii care înțeleg să facă bine un sistem, dar din interior. Tu ești unul dintre ei, sincer.”

DaddyCool: Cred că inteligența și perseverența sunt calitățile tale mari. Mie îmi place tare mult și spiritul tău justițiar. Te inspiră cineva în acest moment?

Andreas: Ooo da, ești unul dintre ei, sincer. Cel mai tare mă inspiră oamenii cu O mare, oamenii care înțeleg să facă bine un sistem din interior. De exemplu, domnul Ștefan Dărăbuș – Directorul „Hope and Homes for Children” sau Rita Pierson – o directoare de școală din USA care a spus la TEDx că „toți copiii au nevoie de  niște campioni”. Așa este, campionii mei sunt Marianne și Dr. Lutwig Herbold, oamenii care mi-au oferit o șansă pentru o viață mai bună, dar și Eva și Fleming Elgard Jensen, familia daneză care și-a dorit să mă adopte, însă statul nostru minunat de tâlhar mi-a interzis asta!

Nu o să uit expresia judecătoarei. Era așa de fericită că mi-a făcut rău și, practic, mi-a interzis dreptul la o familie.

Din fericire, Familia Herbold mi-a oferit o șansă și m-au luat la Checea. Ei mă inspiră zi de zi, ei mă încurajează să îmi finalizez studiile de masterat și să mă înscriu la doctorat!

DaddyCool: Ce s-a întâmplat cu procesul de adopție? De ce nu a mai avut loc?

Andreas: Statul român a decis să interzică adopțiile internaționale. Practic, au decis să interzică un drept fundamental, dreptul la familie. Trebuia să fiu adoptat de familia Elgaard Jensen din Copenhaga, Danemarca. Am fost la ei foarte des, voiau să fiu băiatul lor. Aveau deja 2 băieți, ambii studenți, unul la Medicină și celălalt la Drept. Aveau o situație bună și voiau să mă adopte. Bunica daneză a suferit foarte mult, ea își dorea să fiu nepotul ei. A decedat la scurt timp după ultima mea vizită în Copenhaga.

DaddyCool: Cine te-a îndrumat cel mai mult/ cel mai bine pe perioada copilăriei/ adolescenței?

Andreas: În perioada copilăriei, nimeni. Nu țin minte să mă fi ajutat cineva să depășesc trauma separării de familia Elgard Jensen, familia mea din Danemarca. Totul s-a întâmplat atât de rapid, încât cred că am dezvoltat un fel de mecanism de reziliență. Am acceptat faptul că nu o să îi mai văd. La Checea, nemții – cum le spuneam noi, s-au ocupat ca să nu ne lipsească nimic. Ne-au creat un mediu apropiat de cel dintr-o familie normală.

Academia de voluntariat Elgard Andreas 3

În adolescență m-a ajutat foarte mult doamna psiholog de la fundație. Este un om foarte apropiat de noi toți. Tata Dani, administratorul fundației, m-a ajutat foarte mult să mă focusez pe un drum în viață. Voiam să fac foarte multe lucruri, eram împrăștiat și m-am pierdut încercând să îi ajut pe alții. Nu m-am ocupat de mine, încă mi-e greu să mă pun pe primul loc, dar el m-a ajutat cu sfaturi și mi-a redat încredere și stima de sine. M-a sprijinit să plec în schimburi de expriență în țări din UE și asta m-a ajutat să fiu omul de azi.

„Voluntariatul înseamnă o serie de oportunități de dezvoltare personală. Am învățat o mulțime de lucruri care mă ajută acum. Sunt omul de azi fiindcă fac asta de la 14 ani.”

DaddyCool: Ce înseamnă voluntariatul pentru tine?

Andreas: Voluntariatul a însemnat pentru mine o serie de oportunități de dezvoltare personală, dezvoltare de deprinderi și de viață independentă.

Odată cu începerea liceului la Timișoara, am început să fac voluntariat la Fundația Student Plus de acolo. Îi învățam limba engleză pe bunicii din Academia Seniorilor, am fost implicat în proiecte europene și am învățat o mulțime de lucruri care mă ajută și acum.

A urmat Consiliul Local al Tinerilor Timișoara, unde am fost votat președinte al comisiei sociale. Apoi m-am implicat în alte proiecte europene. Astfel, în anul 2017, am fost angajat la Fundația Județeană pentru Tineret Timiș ca formator. O experiență foarte frumoasă. Am învățat într-un ritm alert să scriu proiecte europene, să susțin cursuri/ seminarii și am fost implicat în echipa care pregătea candidatura orașului Timișoara la Capitala Europeană a Tineretului. Apoi am fost ales Președinte al Consiliului Tinerilor Instituționalizați și m-am mutat la București pentru a mă ocupa de CTI.

„Vreau ca toți tinerii din sistem să își cunoască drepturile pentru a se apăra de cei care vor să le facă rău! Asta mă motivează!”

DaddyCool: Ce anume te-a determinat să începi să ajuți copiii din medii defavorizate și alți oameni care au nevoie de ajutor?

Andreas: Din nevoia și dorința  de a schimba câte ceva la sistemul de protecție a copilului din România. Mă bucur că am reușit alături de echipa mea din CTI, dar și alături de partenerii CTI, să convingem autoritățiile să mute focusul de pe angajații din sistem pe copiii din sistem. Sper să se țină de cuvânt, să majoreze indemnizațiile și să îmbunătățească condițiile de trai din sistem.

DaddyCool: De la un copil crescut în orfelinat, ai ajuns să fii parte importantă din Consiliul Tinerilor Instituționalizați și să faci o mulțime de evenimente dedicate copiilor din centrele de plasament. Ce te motivează în fiecare zi?

Andreas: Vreau să conectez copiii și tinerii din centre cu instituțiile care trebuie să își facă treaba în interesul superior al copilului! Vreau ca toți tinerii din sistem să își cunoască drepturile pentru a se apăra de cei care vor să le facă rău! Asta mă motivează!

DaddyCool Academia de voluntariat Elgard Andreas 5

DaddyCool: Dacă ai descrie viața și activitatea ta din prezent într-un singur cuvânt, care ar fi acela?

Andreas: Rollercoaster.

DaddyCool: Care e partea bună a voluntariatului și care este cea mai puțin bună?

Andreas: Partea bună este că înveți multe lucruri prin educație non-formală. Înveți să relaționezi cu oameni din întreaga lume, afli la ce ești bun și faci bine comunității din care faci parte.

Partea mai puțin bună este că sunt ONG-uri care se folosesc de voluntari pentru activități pentru care, în mod normal, ar trebui să plătești pe cineva.

„Conferința VREAU ACASĂ a fost un vis a devenit realitate! Anul trecut, la Baia Mare, am organizat acest eveniment, unde au participat peste 110 tineri și educatori din sistemul de protecție. Promit că la anul vor fi mai mulți tineri și instituții europene la masa discuțiilor.”

DaddyCool: Cât de mult ți-a schimbat voluntariatul percepția asupra vieții?

Andreas: Sunt Andreas de azi deoarece am făcut voluntariat încă de la 14 ani.

DaddyCool: Povestește-mi un episod care va rămâne pentru totdeauna în inima ta.

Andreas: Conferința „Vreau Acasă”. Un vis a devenit realitate! Anul trecut, la Baia Mare, am organizat acest eveniment, unde au participat peste 110 tineri și educatori din sistemul de protecție. La fel, organizații și instituții de stat, aflate într-un prim proces de dialog, structurat între tinerii instituționalizați și autoritățile statului. A fost o experiență foarte frumoasă, un stres teribil pentru organizare, dar a meritat!

Academia de voluntariat Elgard Andreas DaddyCool Vreau Acasa

Tinerii au spus ceea ce nu le place la sistem, am venit cu propuneri pentru îmbunătățire și au mai scăpat de frustrări și supărări. Au înțeles faptul că noi suntem aici ca să îi ascultăm și să îi ajutăm. Promit că la anul va fi mai bine, cu mai mulți tineri și instituții europene la masa discuțiilor. Îți mulțumesc pentru ajutor, ne-ai ajutat foarte mult!

„Nu am bani pentru tot ceea ce am nevoie, dar mă descurc. Nu mă plâng. Iubesc ceea ce fac!”

DaddyCool: Pentru nimic. Nu am făcut mare lucru, sincer. Sprijin cauzele în care cred. Cât de greu e să mobilizezi sponsorii și cum îi aduci alături de tine pentru a pune în practică toate proiectele gândite?

Andreas: Nu îmi este greu. Odată ce vrei să faci ceva, odată ce crezi atât de mult în ideea ta și crezi că ceea ce faci va avea impact asupra celor pentru care lucrezi, vin și resursele de care ai nevoie.

Academia de voluntariat Elgard Andreas 4

DaddyCool: Tu din ce te întreții?

Andreas: Bună întrebare, că tot vorbeam despre voluntariat. 🙂 Lucrez într-un proiect European. Sunt co-formator într-un curs care îi pregătește pe cei 120 de asistenți sociali și alți profesioniști din sistem să lucreze cu tinerii care vor părăsi sistemul și vor ieși din îngrijire. Îmi place ceea ce fac. Era să uit, din Decembrie 2018 lucrez în grupul de lucru al ONU pentru rezoluția ONU privind protecția copiilor fără părinți. Voi lucra cu ei pe parcursul anului 2019.

Mă descurc, nu mă plâng. Nu am bani pentru tot ceea ce am nevoie, dar iubesc ceea ce fac!

„Am regizat două filme de scurt-metraj, am fost producătorul unui film foarte reușit pentru antidrog și am regizat primul spectacol de teatru al departamentului de asistență socială din facultatea la care studiez.”

DaddyCool: Știu că ești pasionat de artă. Povestește-mi despre proiectele pe care le-ai făcut în acest sens.

Andreas: Am regizat două filme de scurt-metraj, am fost producătorul unui film foarte reușit pentru antidrog și am regizat primul spectacol de teatru al departamentului de asistență socială din facultatea la care studiez. A fost interesant să lucrez cu profesorii mei din facultate. Să le zic eu ce să facă! 😊 A ieși un spectacol chiar reusit!

Acum lucrez la un nou proiect, un spectacol de teatru pentru ziua mamei. Te invit cu drag la spectacol. Pregătesc alături de echipa mea a doua ediție a galei „MAMA” și alte proiecte culturale pentru tinerii din sistem.

DaddyCool: Voi fi acolo, mai ales că voi prezenta evenimentul. 🙂 Care este cel mai mare vis al tău?

Andreas: Visul meu este să înființez centre pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă în cel puțin 6 județe din țară. Sunt sigur că voi reuși anul acesta! Am o echipă foarte bună în consiliul director și mă bucur că partenerii CTI ne sunt alături în demersurile noastre.

DaddyCool: Ce le-ai spune tuturor tinerilor care ar vrea să facă voluntariat? Le recomanzi sau nu experiența?

Andreas: DAAAA! Dacă vrei să te faci bine, dacă vrei să ajuți și să schimbi ceva în comunitatea ta, implicăt-e! Fă voluntariat.

DaddyCool: Cum ar putea oamenii să te ajute, dacă ar vrea să îți fie alături?

Andreas: Să mă contacteze la 0786 336 068 sau pe email la adresa Este mereu nevoie de ajutor!

Dacă vor să joace în spectacolul nostru de 8 martie, chiar avem nevoie de actori. 😊

ACADEMIA DE VOLUNTARIAT este un proiect editorial semnat DaddyCool, menit să aducă în fața voastră povești incredibile de viață, ale unor oameni de tot felul, care și-au dedicat o mare parte din timp (dacă nu chiar tot) copiilor din medii defavorizate, mediului, animalelor abandonate, mamelor victime ale violenței domestice, bătrânilor etc.

E un proiect cu planuri foarte mari de viitor și sper din suflet să vă inspire să alegeți acest drum pentru că VOLUNTARIATUL poate fi un mod de viață, o cale spre o viitoare carieră, o revelație, o menire.

De ce i-am spus ACADEMIE? Pentru că fiecare dintre oamenii pe care vi-i voi prezenta pe parcursul anului 2019 ne va preda o lecție frumoasă de empatie, de ajutor necondiționat, de bunătate. Toți vor fi un exemplu de la care vom avea multe de învățat, iar împreună vor forma ACADEMIA DE VOLUNTARIAT, locul în care se adună toți oamenii buni ca să facă lumea din jurul lor un loc un pic mai bun.

Vă invit să citiți și despre PROIECTELE MELE DE VOLUNTARIAT, CARITABILE, pe care le-am conceput sau în care m-am mai implicat!

Ne vedem pe Facebook și pe Instagram, unde v-am pregătit alte lucruri la fel de interesante, atât pe partea de PARENTING sau LIFESTYLE, cât și pe partea de TRAVEL!