Andreas Elgard; Voluntariatul

Abandonat în spital de la 4 săptămâni, Andreas este unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care îi cunosc și mă bucur tare mult să văd tineri ca el încercând să facă România bine. Face voluntariat de la 14 ani și luptă din răsputeri pentru drepturile copiilor din centrele de plasament. Din păcate, războiul cu autoritățile este unul lung și crâncen. Dar el nu se lasă, tocmai pentru că știe foarte bine toate abuzurile care se petrec în sistem. Statul român i-a refuzat dreptul la o familie, educatorii mușamalizau abuzurile sexuale din centrul în care era plasat și o mulțime de alte nereguli de acest fel. Iar normal ar fi ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Pentru că ele încă au loc și în 2019.

Vă invit să descoperiți povestea unui tânăr de doar 24 de ani care a demonstrat că se poate. Astăzi e președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați din România, expert recunoscut internațional în drepturile copilului, în echipele ONU și SOS Satele Copiilor, dar și formator de asistenți sociali.

DaddyCool: Salut, Andreas. Spune-ne puțin despre tine. Cine ești, la ce vârstă ai fost abandonat și cu ce anume te ocupi în prezent?

Andreas: Salut, Robert! Sunt un tânăr de 24 de ani care încearcă să facă bine pentru semenii săi. Am deschis ochii în sistemul de protecție a copilului, adică sunt în sistem de la 4 săptămâni. Practic, de la naștere.

Lili, cea care mi-a dat viață, m-a abandonat imediat după ce a ieșit din spital. De la spital am fost tranferat la leagănul de copii din Timișoara, iar de acolo am fost transferat la Casa de Copii nr. 4 din Lugoj, județul Timiș. Am „locuit” în acea casă de copii până la vârsta de 4 ani și 6 luni. Țin minte că am fost transferat la Checea în Decembrie, 12 decembrie 1999. De atunci casa de copii nr. 1 din Checea este casa mea.

În prezent sunt asistent social, formator și lucrător de tineret. Din Decembrie 2017 sunt președintele Consiliului Tinerilor Instituționalizați, structura națională de reprezentare a copiilor și tinerilor abandonați din România.

 „Regret că am cunoscut-o pe cea care m-a născut și m-a abandonat la ieșirea din spital. Nu sunt supărat pe ea. Nu cunosc sentiment pentru ea.”

DaddyCool: Ți-ai cunoscut vreodată familia sau vreuna dintre rude?

Andreas: Da, mi-am cunoscut. La vârsta de 14 ani am cunoscut-o pe Lili și pe mama ei. Am vorbit cu administratorul fundației „Siguranța pentru Copii în România” și l-am rugat să mă ajute să o găsesc pe Lili. Îi cunoșteam numele, dar nu puteam să asociez numele ei cu o față de om. Am cunoscut-o într-o zi de Sâmbătă, la prânz. Nu era acasă, dar a fost chemată urgent ca să își cunoască băiatul abandonat. Așa îmi zicea mama ei.

Regret că am cunoscut-o, nu ținem legătura. Nu pot să zic că sunt supărat pe ea, nu pot să zic că o urăsc sau, Doamne ferește, că o iubesc. Nu cunosc sentiment pentru ea, poate că nici nu vreau. Îmi este bine fără ea. Dacă 24 de ani nu m-a căutat, nu vreau să forțez nimic. Un lucru este cert, copiii mei nu vor crește în casa de copii! Promit!

Academia de voluntariat Elgard Andreas 2

„La duș ne era frică să mergem pentru că băieții mai mari ne atingeau și ne abuzau sexual. Educatorii știau, dar aveau nevoie de ei ca să se <ocupe> de noi cât stăteau la țigară și cafea!”

DaddyCool: În ce casă de copii ai crescut?

Andreas: Am crescut la casa de copii nr. 4 din Lugoj și la casa de copii nr. 1 din Checea.

La vârsta de 4 ani am fost transferat la fundația „Siguranța pentru Copii în România”, în comuna Checea. Aici, în fundație, am fost sprijinit să mă descopăr, am fost încurajat să învăț și să mă dezvolt. Am crescut în condiții mult mai bune decât la Lugoj, unde eram 120 de copii îngrămădiți în camere uriașe, în paturi cu etaje și în frig.

Mâncarea era cea mai de preț. Toți copiii ascundeau colțuri de pită sub pernă. Ne ascundeam jucăriile ca să nu fie furate. La duș ne era frică să mergem pentru că băieții mai mari ne atingeau și ne abuzau sexual. Educatorii știau, șefa de centru știa și ea, dar aveau nevoie de băieții mai mari ca să se „ocupe” de noi cât stăteau ele la țigară și la cafea. Așa că era legea junglei în centrul de la Lugoj.

DaddyCool: Ce ai schimba în acest moment la România?

Andreas: Cred că aș schimba din funcție pe toți șefii de instituții cu o vechime mai mare de 8 ani pe post. Oamenii aceștia ajung să creadă că instituția este a lor, că ei pot să facă legea acolo și, mai presus de toate, ajung să creadă că ei sunt dumnezeii copiilor abandonați.

Aș muta focusul de pe angajații din sistem pe copiii din sistem. Aș crea un mecanism de dialog între copiii și tinerii abandonați și autoritățile locale, județene și naționale, în vederea îmbunătățirii calității vieții copiilor abandonați din România. Măcar atât să facă cei care trăiesc pe spatele nostru!

 „Adesea rămân fără lucruri de care am eu nevoie, ca să îi ajut pe alții…”

DaddyCool: Care sunt, pe rând, calitatea și defectul tău cea/cel mai mare?

Andreas: Cred că defectul meu este că nu pot să refuz să ajut pe cineva care are nevoie de ajutor. Spun asta pentru că adesea rămân fără ceea ce am eu nevoie ca să îi ajut pe alții. Nu știu de ce, dar așa este! 😊 Calitatea mea, hmm, nu m-a întrebat nimeni până acum. Nu știu să îți răspund. Îi las pe alții să răspundă la întrebarea asta.

„Mă inspiră oamenii cu O mare. Oamenii care înțeleg să facă bine un sistem, dar din interior. Tu ești unul dintre ei, sincer.”

DaddyCool: Cred că inteligența și perseverența sunt calitățile tale mari. Mie îmi place tare mult și spiritul tău justițiar. Te inspiră cineva în acest moment?

Andreas: Ooo da, ești unul dintre ei, sincer. Cel mai tare mă inspiră oamenii cu O mare, oamenii care înțeleg să facă bine un sistem din interior. De exemplu, domnul Ștefan Dărăbuș – Directorul „Hope and Homes for Children” sau Rita Pierson – o directoare de școală din USA care a spus la TEDx că „toți copiii au nevoie de  niște campioni”. Așa este, campionii mei sunt Marianne și Dr. Lutwig Herbold, oamenii care mi-au oferit o șansă pentru o viață mai bună, dar și Eva și Fleming Elgard Jensen, familia daneză care și-a dorit să mă adopte, însă statul nostru minunat de tâlhar mi-a interzis asta!

Nu o să uit expresia judecătoarei. Era așa de fericită că mi-a făcut rău și, practic, mi-a interzis dreptul la o familie.

Din fericire, Familia Herbold mi-a oferit o șansă și m-au luat la Checea. Ei mă inspiră zi de zi, ei mă încurajează să îmi finalizez studiile de masterat și să mă înscriu la doctorat!

DaddyCool: Ce s-a întâmplat cu procesul de adopție? De ce nu a mai avut loc?

Andreas: Statul român a decis să interzică adopțiile internaționale. Practic, au decis să interzică un drept fundamental, dreptul la familie. Trebuia să fiu adoptat de familia Elgaard Jensen din Copenhaga, Danemarca. Am fost la ei foarte des, voiau să fiu băiatul lor. Aveau deja 2 băieți, ambii studenți, unul la Medicină și celălalt la Drept. Aveau o situație bună și voiau să mă adopte. Bunica daneză a suferit foarte mult, ea își dorea să fiu nepotul ei. A decedat la scurt timp după ultima mea vizită în Copenhaga.

DaddyCool: Cine te-a îndrumat cel mai mult/ cel mai bine pe perioada copilăriei/ adolescenței?

Andreas: În perioada copilăriei, nimeni. Nu țin minte să mă fi ajutat cineva să depășesc trauma separării de familia Elgard Jensen, familia mea din Danemarca. Totul s-a întâmplat atât de rapid, încât cred că am dezvoltat un fel de mecanism de reziliență. Am acceptat faptul că nu o să îi mai văd. La Checea, nemții – cum le spuneam noi, s-au ocupat ca să nu ne lipsească nimic. Ne-au creat un mediu apropiat de cel dintr-o familie normală.

Academia de voluntariat Elgard Andreas 3

În adolescență m-a ajutat foarte mult doamna psiholog de la fundație. Este un om foarte apropiat de noi toți. Tata Dani, administratorul fundației, m-a ajutat foarte mult să mă focusez pe un drum în viață. Voiam să fac foarte multe lucruri, eram împrăștiat și m-am pierdut încercând să îi ajut pe alții. Nu m-am ocupat de mine, încă mi-e greu să mă pun pe primul loc, dar el m-a ajutat cu sfaturi și mi-a redat încredere și stima de sine. M-a sprijinit să plec în schimburi de expriență în țări din UE și asta m-a ajutat să fiu omul de azi.

„Voluntariatul înseamnă o serie de oportunități de dezvoltare personală. Am învățat o mulțime de lucruri care mă ajută acum. Sunt omul de azi fiindcă fac asta de la 14 ani.”

DaddyCool: Ce înseamnă voluntariatul pentru tine?

Andreas: Voluntariatul a însemnat pentru mine o serie de oportunități de dezvoltare personală, dezvoltare de deprinderi și de viață independentă.

Odată cu începerea liceului la Timișoara, am început să fac voluntariat la Fundația Student Plus de acolo. Îi învățam limba engleză pe bunicii din Academia Seniorilor, am fost implicat în proiecte europene și am învățat o mulțime de lucruri care mă ajută și acum.

A urmat Consiliul Local al Tinerilor Timișoara, unde am fost votat președinte al comisiei sociale. Apoi m-am implicat în alte proiecte europene. Astfel, în anul 2017, am fost angajat la Fundația Județeană pentru Tineret Timiș ca formator. O experiență foarte frumoasă. Am învățat într-un ritm alert să scriu proiecte europene, să susțin cursuri/ seminarii și am fost implicat în echipa care pregătea candidatura orașului Timișoara la Capitala Europeană a Tineretului. Apoi am fost ales Președinte al Consiliului Tinerilor Instituționalizați și m-am mutat la București pentru a mă ocupa de CTI.

„Vreau ca toți tinerii din sistem să își cunoască drepturile pentru a se apăra de cei care vor să le facă rău! Asta mă motivează!”

DaddyCool: Ce anume te-a determinat să începi să ajuți copiii din medii defavorizate și alți oameni care au nevoie de ajutor?

Andreas: Din nevoia și dorința  de a schimba câte ceva la sistemul de protecție a copilului din România. Mă bucur că am reușit alături de echipa mea din CTI, dar și alături de partenerii CTI, să convingem autoritățiile să mute focusul de pe angajații din sistem pe copiii din sistem. Sper să se țină de cuvânt, să majoreze indemnizațiile și să îmbunătățească condițiile de trai din sistem.

DaddyCool: De la un copil crescut în orfelinat, ai ajuns să fii parte importantă din Consiliul Tinerilor Instituționalizați și să faci o mulțime de evenimente dedicate copiilor din centrele de plasament. Ce te motivează în fiecare zi?

Andreas: Vreau să conectez copiii și tinerii din centre cu instituțiile care trebuie să își facă treaba în interesul superior al copilului! Vreau ca toți tinerii din sistem să își cunoască drepturile pentru a se apăra de cei care vor să le facă rău! Asta mă motivează!

DaddyCool Academia de voluntariat Elgard Andreas 5

DaddyCool: Dacă ai descrie viața și activitatea ta din prezent într-un singur cuvânt, care ar fi acela?

Andreas: Rollercoaster.

DaddyCool: Care e partea bună a voluntariatului și care este cea mai puțin bună?

Andreas: Partea bună este că înveți multe lucruri prin educație non-formală. Înveți să relaționezi cu oameni din întreaga lume, afli la ce ești bun și faci bine comunității din care faci parte.

Partea mai puțin bună este că sunt ONG-uri care se folosesc de voluntari pentru activități pentru care, în mod normal, ar trebui să plătești pe cineva.

„Conferința VREAU ACASĂ a fost un vis a devenit realitate! Anul trecut, la Baia Mare, am organizat acest eveniment, unde au participat peste 110 tineri și educatori din sistemul de protecție. Promit că la anul vor fi mai mulți tineri și instituții europene la masa discuțiilor.”

DaddyCool: Cât de mult ți-a schimbat voluntariatul percepția asupra vieții?

Andreas: Sunt Andreas de azi deoarece am făcut voluntariat încă de la 14 ani.

DaddyCool: Povestește-mi un episod care va rămâne pentru totdeauna în inima ta.

Andreas: Conferința „Vreau Acasă”. Un vis a devenit realitate! Anul trecut, la Baia Mare, am organizat acest eveniment, unde au participat peste 110 tineri și educatori din sistemul de protecție. La fel, organizații și instituții de stat, aflate într-un prim proces de dialog, structurat între tinerii instituționalizați și autoritățile statului. A fost o experiență foarte frumoasă, un stres teribil pentru organizare, dar a meritat!

Academia de voluntariat Elgard Andreas DaddyCool Vreau Acasa

Tinerii au spus ceea ce nu le place la sistem, am venit cu propuneri pentru îmbunătățire și au mai scăpat de frustrări și supărări. Au înțeles faptul că noi suntem aici ca să îi ascultăm și să îi ajutăm. Promit că la anul va fi mai bine, cu mai mulți tineri și instituții europene la masa discuțiilor. Îți mulțumesc pentru ajutor, ne-ai ajutat foarte mult!

„Nu am bani pentru tot ceea ce am nevoie, dar mă descurc. Nu mă plâng. Iubesc ceea ce fac!”

DaddyCool: Pentru nimic. Nu am făcut mare lucru, sincer. Sprijin cauzele în care cred. Cât de greu e să mobilizezi sponsorii și cum îi aduci alături de tine pentru a pune în practică toate proiectele gândite?

Andreas: Nu îmi este greu. Odată ce vrei să faci ceva, odată ce crezi atât de mult în ideea ta și crezi că ceea ce faci va avea impact asupra celor pentru care lucrezi, vin și resursele de care ai nevoie.

Academia de voluntariat Elgard Andreas 4

DaddyCool: Tu din ce te întreții?

Andreas: Bună întrebare, că tot vorbeam despre voluntariat. 🙂 Lucrez într-un proiect European. Sunt co-formator într-un curs care îi pregătește pe cei 120 de asistenți sociali și alți profesioniști din sistem să lucreze cu tinerii care vor părăsi sistemul și vor ieși din îngrijire. Îmi place ceea ce fac. Era să uit, din Decembrie 2018 lucrez în grupul de lucru al ONU pentru rezoluția ONU privind protecția copiilor fără părinți. Voi lucra cu ei pe parcursul anului 2019.

Mă descurc, nu mă plâng. Nu am bani pentru tot ceea ce am nevoie, dar iubesc ceea ce fac!

„Am regizat două filme de scurt-metraj, am fost producătorul unui film foarte reușit pentru antidrog și am regizat primul spectacol de teatru al departamentului de asistență socială din facultatea la care studiez.”

DaddyCool: Știu că ești pasionat de artă. Povestește-mi despre proiectele pe care le-ai făcut în acest sens.

Andreas: Am regizat două filme de scurt-metraj, am fost producătorul unui film foarte reușit pentru antidrog și am regizat primul spectacol de teatru al departamentului de asistență socială din facultatea la care studiez. A fost interesant să lucrez cu profesorii mei din facultate. Să le zic eu ce să facă! 😊 A ieși un spectacol chiar reusit!

Acum lucrez la un nou proiect, un spectacol de teatru pentru ziua mamei. Te invit cu drag la spectacol. Pregătesc alături de echipa mea a doua ediție a galei „MAMA” și alte proiecte culturale pentru tinerii din sistem.

DaddyCool: Voi fi acolo, mai ales că voi prezenta evenimentul. 🙂 Care este cel mai mare vis al tău?

Andreas: Visul meu este să înființez centre pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă în cel puțin 6 județe din țară. Sunt sigur că voi reuși anul acesta! Am o echipă foarte bună în consiliul director și mă bucur că partenerii CTI ne sunt alături în demersurile noastre.

DaddyCool: Ce le-ai spune tuturor tinerilor care ar vrea să facă voluntariat? Le recomanzi sau nu experiența?

Andreas: DAAAA! Dacă vrei să te faci bine, dacă vrei să ajuți și să schimbi ceva în comunitatea ta, implicăt-e! Fă voluntariat.

DaddyCool: Cum ar putea oamenii să te ajute, dacă ar vrea să îți fie alături?

Andreas: Să mă contacteze la 0786 336 068 sau pe email la adresa andreas@consiliultinerilor.ro. Este mereu nevoie de ajutor!

Dacă vor să joace în spectacolul nostru de 8 martie, chiar avem nevoie de actori. 😊

ACADEMIA DE VOLUNTARIAT este un proiect editorial semnat DaddyCool, menit să aducă în fața voastră povești incredibile de viață, ale unor oameni de tot felul, care și-au dedicat o mare parte din timp (dacă nu chiar tot) copiilor din medii defavorizate, mediului, animalelor abandonate, mamelor victime ale violenței domestice, bătrânilor etc.

E un proiect cu planuri foarte mari de viitor și sper din suflet să vă inspire să alegeți acest drum pentru că VOLUNTARIATUL poate fi un mod de viață, o cale spre o viitoare carieră, o revelație, o menire.

De ce i-am spus ACADEMIE? Pentru că fiecare dintre oamenii pe care vi-i voi prezenta pe parcursul anului 2019 ne va preda o lecție frumoasă de empatie, de ajutor necondiționat, de bunătate. Toți vor fi un exemplu de la care vom avea multe de învățat, iar împreună vor forma ACADEMIA DE VOLUNTARIAT, locul în care se adună toți oamenii buni ca să facă lumea din jurul lor un loc un pic mai bun.

Vă invit să citiți și despre PROIECTELE MELE DE VOLUNTARIAT, CARITABILE, pe care le-am conceput sau în care m-am mai implicat!

Ne vedem pe Facebook și pe Instagram, unde v-am pregătit alte lucruri la fel de interesante, atât pe partea de PARENTING sau LIFESTYLE, cât și pe partea de TRAVEL!

Building My Adoption Support Team; Adele Rickerby

This article, which I wrote for the ”Adoption Today” magazine, appeared in thier July 2016 issue.

Within one year of adopting a baby girl from an orphanage in Romania, after the revolution, my husband was living elsewhere and I was a single mother of two beautiful girls. This was the inevitable result of a dysfunctional relationship. One in which I did not have the support of my husband when adopting.

I travelled alone to Romania and back home again via Germany and New Zealand, where I needed to finalise the adoption of my daughter as a New Zealand citizen. My ex-husband did not finally meet his adopted daughter until I returned home to Cairns, Australia, two months after I had left. There were many opportunities for him to be involved, but, apart from playing his part with the paperwork during the adoption approval process, which took three and a half years, that was all he did.

It is imperative that couples support each other and travel together throughout thier adoption journey. Meeting your adopted child for the first time in thier country of origin, is an essential part of the initial and ongoing bonding process for both parents.

Feeling isolated and with no support where I was living, I sold the family home, packed up what remained of our belongings after a garage sale, and moved to Brisbane with my two daughters. Natasha, my adopted daughter had just turned one year old and my biological daughter, Melannie, had just turned seven years old.

After settling in to a rented house, I actively went about building my adoption support team.                                                   International Adoptive Families Association of Queensland, was an essential part of my support team. I was already a member, having joined the organisation at the beginning of the adoption approval process. During that time, I spoke with other I.A.F.Q. members over the phone and looked forwards to receiving thier regular newsletters, but had never met a member in person. I started attending regular ”chat and plays” with Natasha. These were held in the homes of I.A.F.Q members or Parks and Gardens around Brisbane.

It wasn’t long before I was asked to take on a more active role. I was asked if I would co-ordinate the first seminar on Intercountry Adoption, to be held in Brisbane, and subsequently co-ordinated two more. Coordinating the seminars provided me with the opportunity to become more actively involved in the adoption community.

”Our Country is Poor But Our Hearts Are Rich”, said my fellow train passenger, an engineer on his way to an early morning meeting in Bucharest. The sun was rising on a day full of hope and promise, after a nightmare journey, alone, across Germany,  Austria, Hungary, and finally, Romania, on my way to adopt a baby girl. I had been thrown off the train at the border between Austria and Hungary by eight Hungarian soldiers with revolvers at their hips and one official. When, finally, I arrived at the Gara De Nord railway station, and after a lengthy wait, was met by Janet and Michaela, I was exhausted and relieved.

Janet and her husband were from Brisbane and were adopting a baby girl and a baby boy. We stayed together in Michaela’s house. When, eventually, I arrived in Brisbane, one of the first people whom I contacted was Janet. Another couple whom I had also met in Bucharest, Tina and Steve, were also from Brisbane and adopting a baby boy and thirteen months old girl. Tina and Steve arrived back in Brisbane after spending one year in thier original home country of England.

After the revolution, foreign journalists went into Romania and discovered approximately 100,000 abandoned babies and children living in horror institutions where they were neglected and abused. The New Zealand government established an adoption program with Romania and a group of New Zealand parents formed Intercountry Adoption New Zealand. New Zealand parents soon started arriving back from Romania with thier adopted children.

Narelle Walker, married to a New Zealand man whilst living in Brisbane and wanting to adopt, made enquiries and learnt that they could adopt from Romania as New Zealand citizens. Narelle and her husband were one of the first couples to travel to Romania. Narelle went to the media to tell her story. That’s how I learnt I could do the same.

Together, Narelle, Tina, Janet and myself formed the ”Eastern European Adoption Support Group”.                                                 Tina had a suitable home with a safe backyard with a fort-style cubby-house, a sandpit and a swing. There was a rumpus-room with lots of toys for rainy days. Soon, we were meeting every Thursday morning for playgroup. As a single mum with no family, this was another vital source of support for me. We still meet regularly, twenty-four years later.

In 2013, I wrote a short memoir; ” The Promise I Kept”, published by Memoirs Publishing in the U.K and available as a paperback from The Book Depository. It is also available to be downloaded as a kindle edition on Amazon.                      I followed this with my website; http://www.thepromisekept.co in which I publish articles about orphan advocacy and child welfare in Romania. I also have a community Facebook page of the same name.

Adele Rickerby

 

 

Alex Kuch; How International Adoption Changed My Life

Happy Birthday in the Family

Elgard Andreas, four years old.

Just a few years ago, Romania started a dirty and illegal business; they banned the adoption of the children abandoned by irresponsible people and put them in the hands of other irresponsible people!

At the age of four weeks after birth, I was abandoned at the No.4 Children’s House in Lugoj, Timis County. I was born on July 6, 1994, in the city of Jimbolia, Timis. My mother, Lili, wanted to get rid of me- she had postpartum. Mama, (Liliana’s mother), gave me to the children’s home.

At Lugoj, a Danish foundation annually organised a series of visits to families in Denmark, who wanted a child. I was one of the lucky ones in the project. I was admitted to a family in Copenhagen, the Elgard Jensen family, both employees of the Royal Danish House. The family had two sons, one of whom was a student in medicine. A very beautiful family who started my adoption. I was four years old. I knew that I was going to be theirs. I knew that I was going to be Danish. I wanted to get rid of the 120 kids in that ugly house, dirty and administered by bad people who beat me for no reason.

I was deluded. A family promised. I was sure that I would be adopted. I was in the courthouse or in the courtroom. I do not know exactly. I was asked if I wanted to be adopted by Eva and Flemming. I said my first ”da” and they took me out of the room. After a few minutes, I was told to return to Lugoj for a while. It was a short time because in December 1999 I was visited by the Herbold family from Germany who wanted to open a family home in Checea. They got me in their house. It was very nice. It was hot and I had food and I did not have to hurry when I ate. I could sleep without being touched by the older boys and I said for the first time, ”mother”. Unfortunately to a person not worth it.

At Checea, the Children’s Safety Foundation in Romania became my home. It became the place where I feel safe and appreciated for what I do.

I am twenty-four years of age. I graduated from the Social Assistance Faculty and I only have six months to complete the dissertation. I want to study more. I decided that after graduating the Mastership, I will enrolled in the PhD.

In 2017, helped by two friends, we set up an ong; YouHub Association, and in December 2017, I was elected President of the Institutionalised Youth Council, the national representation of children abandoned in Romania.

My mission is to promote and protect the rights of the child. Adoption is a fundamental right through the right to family. The Romanian government, encouraged by a Baroness, blocked International adoption on the grounds that it had become organ-trafficking. Checks, inquiries, and other inquiries and …nothing!!

I don’t understand Tiriac’s involvement in this story! But one thing is certain. Romania boasts about 57,000 abandoned children. 19,000 in children’s homes.

Are we a statistic or are we people who could change our story if we were supported towards an independent, dignified and better life.

In January, Adoption Law should be discussed in the Chamber of Deputies, was voted unanimously in the Senate. I hope that the article on the reopening of International Adoption from Romania is voted for and so gives the chance of a family to all abandoned children.

https://andreaselgardjensen.ro/2019/01/02/la-multi-ani-in-familie/

La mulți ani, în familie!

La mulți ani, în familie!
În urmă cu doar câțiva ani, România a început o afacere jegoasă și ilegală!
A interzis adopția copiilor abandonați de niște oameni iresponsabili și ajunși pe mâna și la mila altor oameni iresponsabili!
Eu, la vârsta de 4 săptămâni după naștere, pe care o regret uneori, am fost abandonat la casa de copii nr 4 din Lugoj, județ Timiș. M-am născut la data de 6 iulie 1994, în orașul Jimbolia – Timiș, ea, Lili, a avut postpartum, a vrut să scape de mine. Măsa (mama Lilianei), m-a dat la casa de copii.
La Lugoj, o fundație daneză organiza anual o serie de vizite la familiile din Danemarca care își doreau un copil de sărbători.
Am fost unul dintre norocoșii acelui proiect. Am fost primit la o familie din Copenhaga, familia Elgard Jensen, ambii angajați ai Casei Regale Daneze.
Aveau doi băieți, unul student la medicină iar celălalt student la drept. O familie foarte frumoasă, care a dorit să mă înfieze.
Au început demersurile pentru adopție, aveam 4 ani, știam că voi fi al lor, știam că voi fi Danez, îmi doream să scap de cei 120 de copii din casa aia urâtă, murdară și administrată de oameni răi care mă /ne băteau fără motive serioase!
Am fost amăgit, mi s-a promis o familie, eram sigur că voi fi adoptat. Am fost în tribunal sau la judecătorie, nu știu exact, am fost întrebat dacă vreau să fiu adoptat de Eva și de Fleming, am spus primul meu DA hotărât, apoi m-au scos din sală.
După câteva minute mi s-a spus că mă întorc la Lugoj, pentru o perioadă.
Așa a fost, o perioadă scurtă pentru că în decembrie 1999 am fost vizitat de familia Herbold, din Germania, ei doreau să deschidă la Checea o casă de copii de tip familial. M-au primit în casa lor. A fost foarte frumos, a fost cald, aveam de mâncare și nu trebuia să mă grăbesc când mâncăm, puteam să dorm fără să fiu atins de băieții mai mari și am spus pentru prima data “mama”, din păcate unei persoane care nu merita!
La Checea, Fundația Siguranța pentru Copii în România, a devenit casa mea, a devenit locul unde mă simt în siguranță și apreciat pentru ceea ce fac.
Am 24 de ani, am absolvit facultatea de Asistență Socială și mai am doar 6 luni până la finalizarea disertației. Vreau să studiez mai mult, am decis ca după finalizarea masteratului să mă înscriu la doctorat.
În anul 2017, ajutat de 2 prieteni, am înființat un ong, YouHub Association, iar în luma decembrie 2017 am fost ales președinte al Consiliul Tinerilor Instituționalizați, structura națională de reprezentare a copiilor și a tinerilor abandonați din România.

Misiunea mea este promovarea și protecția drepturilor copilului, adopția este un drept fundamental prin dreptul la familie. Guvernul României, încurajat de o baroneasă, a blocat adopția internațională pe motiv că s-ar fi făcut trafic de organe. S-au făcut verificări, anchete și alte cele și… nimic!
Nu înțeleg implicarea lui Țiriac în povestea asta! Dar un lucru este sigur, România se laudă la această oră cu 57.000 de copii abandonați, 19.000 de copii în case de copii!
Suntem o statistică? Sau suntem oameni care am putea să ne schimbăm povestea dacă am fi sprijiniți în sensul acesta, către o viață independentă, demnă și mai bună!

În luna ianuarie, legea adopției ar trebui să fie discutată la camera deputaților, a fost votată unanim la Senat. Sper că articolul care privește redeschiderea adopției internaționale să fie votat și astfel să se ofere șansa la o familie tuturor copiilor abandonați!
#VreauAcasa #adopția
Veți înțelege mai multe din reportaj!

https://andreaselgardjensen.ro/2019/01/02/la-multi-ani-in-familie/

Deaths in Siret Horror Orphanage.

Valentin Naș shared a link.

Criminal complaint for the death of 340 children, in the Siret horror orphanage, during communism

BY FLAVIA DRĂGAN | Updated: June 25, 2018 – 5:21 PM

The Institute for the Study of Communist Crimes (IICMER) has filed a complaint with the Attorney General’s Office concerning the inhumane treatment of orphaned children confined in the Siret Hospital for Children with Chronic Neuropsychiatric Condition (HCCNC). 340 children died there between 1980 and 1989.

IICCMER has denounced the deaths which occurred in the last decade of the communist regime. The largest number of deaths, 81 children, was recorded in 1981.

According to IICCMER’s statement released to the editorial, most children died of illnesses that could be treated, and for most of them the deaths were caused by the inhumane way they were treated in the orphanage. A very large number of children have died during winter, most of them due to pneumonia, epilepsy, heart, kidney, and liver diseases.

Figure: Deaths in the Siret HCCNC, by age (Jan. 1980 through May 1991)
SOURCE: IICCMER

Most children died when they were between one and four years old. Many of the children admitted to the Siret orphanage were from Suceava County, but also from Bucharest, Bihor, Timiş, Dâmboviţa, Constanţa.

Figure: Evolution of deaths in the Siret HCCNC (1980-1991)

“Following the analysis of death documents and death certificates, carried out by IICCMER experts and by a team of forensic pathologists, we have found that, on the one hand, there were increased mortality rates in the case of easily preventable or early diagnosable and properly treatable pathologies, and, on the other hand, there were deaths that support, by their very nature, our conclusions regarding the existence of a regime characterized by inhumane treatments applied to minors in the hospital.”

309 employees at the hospital-orphanage in 1989

The HCCNC was operating under the Ministry of Health and was headed by a doctor/manager appointed by order of the minister. Since its inception in 1956 until 1991, the hospital has been administered by nine doctors, and the last of them has been running the hospital-orphanage for 24 years.

At the end of the 1980s, the orphanage included 14 specialist doctors, 109 nurses, 115 auxiliary staff, 12 administrative staff, 12 staff runing the school and 47 workers.

Legend: Children left to die in the field

Since the establishment of the hospital-orphanage in 1956 until 2001, 1,500 children have died of the total of 8,886 children who have been placed in the Siret institution.

After the death of 81 children in 1981, the number of deaths fell in 1982 and 1983 following the management’s decision to transfer out a very large number of children.

Figure: Main causes of death in the Siret HCCNC (1980-1991)
– Pulmonary affections 68%
– Epilepsy 13%
– Others 8%
– Heart conditions 3%
– Kidney problems 7%
– Liver problems 1%
SOURCE: IICCMER

Among the staff who worked at Siret HCCNC during the communist era there is a legend of an order coming from the Communist Party leadership regarding the fast release from hospital of a large number of patients, an order which was quickly executed at the end of November 1983. The hospital register has recorded the transfer of 750 children over just a few days at the end of November 1983. According to former employees, a large number of these children, especially those with unknown parents, have never reached their transfer destinations, being instead isolated on a field and left to die without being registered.

IICMER states that it could not confirm the information, but it continues the checks.

Criminal complaints to follow for the period 1956-1980

IICCMER said it would file criminal complaints for inhumane treatments for the period 1956-1980, but “given the high volume of work, we can not predict when the actions will materialize,” the Institute’s spokeswoman added.

Last summer, IICCMER has filed another criminal complaint with the Attorney General’s Office for the inhumane treatment of children hospitalized in the Cighid, Păstrăveni and Sighetu Marmaţiei home-hospitals. 771 children have died there from 1973 to 1990. In that case, the prosecutors from the Attorney General’s Office have started in rem criminal investigations.

Image may contain: 1 person

Copii Abandonati- Memorialul Angel – Nu uităm

Plângere penală, pentru moartea a 340 de copii, în orfelinatul groazei din Siret, în comunism

DE FLAVIA DRĂGAN | Actualizat: 25.06.2018 – 20:21
Sursa: IICCMER
Captură video înregistrare Youtube

Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului a făcut un denunț la Parchetul General pentru tratamente neomenoase aplicate copiilor orfani internați în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret. Între 1980 și 1989, acolo au murit 340 de copii.

IICCMER  a înaintat denunțul pentru copiii care au murit în ultima decadă a regimului comunist. Cel mai mare număr de morți, 81 de copii, s-a înregistrat în 1981.

Cei mai mulți copii au murit de boli care puteau fi tratate, iar la majoritatea decesul a fost cauzat de tratamentele neomenoase aplicate în orfelinat, arată IICCMER, într-un comunicat remis redacției. Foarte mulți copii au murit iarna, cei mai mulți din cauza pneumoniilor, epilepsiilor, afecțiunilor cardiace, renale și hepatice.

SURSA: IICCMER 

Cei mai mulți copii au murit când aveau între unu și patru ani. Mulți dintre copiii internați în orfelinatul din Siret erau din județul Suceava, dar și din Bucureşti, Bihor, Timiş, Dâmboviţa, Constanţa.

”În urma analizei actelor de deces și a certificatelor constatatoare de moarte, efectuată de experții IICCMER și de o echipă de specialişti în medicină legală, s-a constatat că, pe de o parte, au existat rate crescute de mortalitate în cazul unor patologii ușor de prevenit sau de diagnosticat precoce şi de tratat corespunzător, iar, pe de altă parte, au existat cauze de moarte care susțin, prin specificul lor, concluziile cu privire la existența unui regim caracterizat prin tratamente neomenoase aplicate minorilor din spital”.

309 angajați la spitalul-orfelinat, în 1989

Spitalul pentru copii neuropsihici funcționa în subordinea Ministerului Sănătății, era condus de un medic director, numit prin ordin de ministru. De la înființare, în 1956, până în 1991, spitalul a fost administrat de nouă medici, iar ultimul dintre ei a condus orfelinatul-spital timp de 24 de ani.

La sfârșitul anilor 1980, schema de personal cuprindea 14 medici de specialitate, 109 cadre sanitare medii, 115 persoane – personal auxiliar, 12 angajați pe partea administrativă, 12 persoane care se ocupau de școală și 47 de muncitori.

Legendă: copii lăsați să moară pe câmp

De la înființarea spitalului-orfelinat, în 1956, până în 2001, au fost internați la Siret 8.586 de copii, din care au murit 1.500.

După cei 81 de copii decedați în 1981, numărul deceselor a scăzut în 1982 și 1983, după ce conducerea a decis să transfere foarte mulți copii.

SURSA: IICCMER

În rândul personalului care a lucrat la Siret în perioada comunistă circulă legenda unui ordin venit de la conducerea Partidului Comunist, privind eliberarea rapidă a spitalului de o mare parte a acelor internaţi, ordin executat rapid la finele lunii noiembrie 1983. Registrul spitalului consemnează transferul a peste 750 de copii în numai câteva zile de la finele lunii noiembrie 1983. Foştii angajaţi susţin că o mare parte dintre copii, în special cei cu părinţi necunoscuţi, nu au ajuns la destinaţiile de transfer, fiind izolaţi pe un câmp şi lăsaţi să moară fără a fi înregistraţi, arată IICCMER.

Institutul precizează că nu a putut confirma informația, însă continuă verificările.

Urmează plângeri penale și pentru perioada 1956-1980 

IICCMER a precizat că va depune plângeri penale pentru tratamente neomenoase și pentru perioada 1956-1980, însă, ”având în vedere volumul mare de muncă, nu putem anticipa momentul în care acțiunile se vor concretiza”, ne-a transmis purtătoarea de cuvânt a Institutului.

În vara anului trecut, IICCMER a depus o altă plângere penală la Parchetul General, pentru tratamente neomenoase suferite de copiii internați în căminele-spital Cighid, Păstrăveni și Sighetu Marmației. Acolo, din 1973 până în 1990, au murit 771 de copii.  În acel caz, procurorii Parchetului General au început urmărirea penală in rem (pentru fapte).